Evolutia situatiei politice din Ucraina are toate datele sa devina in viitorul apropiat evenimentul cel mai dramatic prin care trece Europa. Printre temele de politica externa emise la Bucuresti – stationate pe folosirea fondurilor europene, pe reinnoirea angajamentelor de fidelitate fata de soarta statului de drept sau pe ideea unui nou, al treilea, proiect national – nu am observat sa fi fost strecurat, fie si cu timiditate, pârjolul din Ucraina aprins chiar la granitele noastre. Este o dovada ca ne-am pierdut simtul istoriei. Iar istoric vorbind, place sau nu place unora, Ucraina are inca un contencios cu România care nu trebuie folosit numai pentru beneficiile oferite de exploatarea platoului continental atunci când intervin interese endogene.
Conflictul din Ucraina este un ecou al complicatului proces de destramare a Uniunii Sovietice si parte a bataliei pentru stabilirea granitei politice directe dintre Europa noua si Rusia noua, alta decât cea rezultata dupa al Doilea Razboi Mondial intre Europa Occidentala si URSS. O astfel de granita, devenita obiectiv strategic, explica uriasa batalie care a transformat Ucraina intr-o miza strategica dupa extinderea NATO si a Uniunii Europene in Europa de Est.
Complicata criza ucraineana
Destinul Ucrainei nu poate fi sustras proximitatii geografice, constrângerilor istorice si intereselor economice. Nationalismul si rusofobia ucrainenilor sunt realitati pe care regimul sovietic le-a diluat in parte, le-a inflamat pe de alta. Forta remanenta a mentalitatilor impuse prin rusificarea Ucrainei si mai ales dependenta economica ramân si astazi foarte puternice. Dupa destramarea Uniunii Sovietice, Moscova a contat mult pe Kiev pentru a salva ce se mai putea din puterea imperiului de altadata. La 8 decembrie 1991, Ucraina s-a alaturat Rusiei si Belarusului pentru crearea primei structuri institutionale a Comunitatii Statelor Independente. Cu toate acestea, rusii nu puteau sa se impace cu mostenirea importanta a Ucrainei rezultata din partajul de patrimoniu. Cea mai sensibila problema s-a dovedit lichidarea arsenalului nuclear, in silozurile din Ucraina ramânând 1300 de ogive nucleare. Washingtonul si Moscova au convenit ca acest arsenal sa fie transferat pe teritoriul Rusiei iar operatiunea s-a incheiat in 1996. Masura s-a impus si pentru ca, altfel, Ucraina ar fi intrat in clubul nuclear din care, la acea data, faceau parte doar membrii permanenti ai Consiliului de Securitate. Tot o chestiune delicata a rezultat si din ramânerea in granitele Ucrainei a celui mai mare port sovietic la Marea Neagra, Odesa. Printr-un acord special, Moscova a obtinut dreptul de a-l folosit in continuare pentru flota rusa.
Kievul nu a oferit prea multe dovezi ca ar avea intentia sa foloseasca dobândirea independentei pentru detasarea de Moscova. Din aceasta cauza atât Statele Unite cât si Occidentul au manifestat o vreme neincredere in puterea de la Kiev. In acest timp, cursul politicii filonului pro-rus din Ucraina a capatat vigoare. In 1997, Kievul semneaza Pactul de securitate intre statele C.S.I., cunoscut sub numele de GUUAM (acronim de la numele statelor membre: Georgia, Ucraina, Uzbekistan, Azerbaidjan, R. Moldova). In 2002, amploarea dificultatilor cauzate de dependenta de sursele de energie determina Kievul (ca si Chisinaul) sa ceara statut de observator la Uniunea Economica Eurasia, structura integrationista din care faceau parte Rusia, Armenia, Belarus, Kazahstan, Kirgistan si Tadjikistan. In C.S.I., Kremlinul impune fostelor state sovietice o serie de acorduri pe linie economica sau vamala din care isi ia partea leului. In campania din 1994, din motive electorale, presedinte Leonid Kucima a promis Moscovei continuarea cooperarii privilegiate. Dar, imediat dupa victorie, el a declansat o campanie de seductie a Occidentului afisând interes pentru NATO si Uniunea Europeana. Ulterior s-a dovedit ca declaratiile lui au fost ipocrite, de conjuctura. In 2003, Kucima a semnat cu Rusia, Belarus si Kazahstan un acord pentru crearea Spatiului economic comun. Toate aceste gesturi au tinut Ucraina legata de Rusia fara ca ucraineni sa aiba un beneficiu. Din contra, chiar o parte dintre aceste acorduri, bunaoara cele pentru furnizarea de energie, au fost folosite de Moscova ca arme politice pentru constrângerea Ucrainei de a nu iesi din front. Gesturile de revolta ale Kievului fata de santajul Kremlinului nu mai aveau nicio greutate.
Perspective incerte
Batalia pentru Ucraina, important stat din mijlocul Europei, dateaza de secole. Din 1764, când a intrat total sub puterea tarista, nici una dintre incercarile Ucrainei de a-si recapata cu adevarat independenta nu a putut fi fructificata. Nici in timpul Revolutiei din 1917, nici in timpul ocuparii de catre Germania lui Hitler si, dupa cum s-a vazut, nici macar dupa dezmembrarea Uniunii Sovietice. Din anul 2004, anul alegerilor in urma carora s-a declansat „revolutia portocalie“ care a adus la putere fortele de dreapta, in Ucraina s-a accentuat confruntarea celor doua curente istorice, cel pro-rus, predominant in Est, si cel pro-occidental prezent in Vest. Divizarea este marcata si pe linia Bisericii, in Est ucrainenii sunt ortodocsi, in Vest sunt catolici. Forta curentului pro-rus s-a intarit dupa ce Uniunea Europeana si-a uitat promisiunea de a acorda Kievului trei miliarde de euro pentru inchiderea celor doua unitati ramase in functiune la Cernobil. Revigorarea interesului Occidentului pentru Ucraina s-a produs pe cale politica, in 2004, prin sprijinul acordat „revolutiei portocalii“ pentru rasturnarea presedintelui ales, Ianukovici. Acelasi care a revenit in fruntea statului dupa opt ani, tot prin alegeri, si pe care ucrainenii se lupta din nou sa-l darâme. Nemultumirile au izbucnit puternic din cauza refuzului lui Ianukovici de a semna, in noiembrie 2013, la summit –ul UE de la Vilnius, Acordul de asociere la Uniunea Europeana pregatit de mult timp. Ucrainenii au vazut in acest gest o sansa pierduta de a se apropia de Uniunea Europeana si au protestat iesind pe strazi cu sutele de mii cerând demisia lui Ianukovici si alegeri anticipate. Reactia guvernului si reprimarea brutala a demonstrantilor a condus la radicalizarea opozitiei si la extinderea manifestatiilor in orasele din vestul Ucrainei. O adevarata insurgenta care a luat uneori aspect de guerila urbana, din care nu a lipsit ocuparea institutiilor de stat, cum a fost cazul sediilor ministerelor Agriculturii si Justitiei.
Evenimentele din Ucraina sunt si o consecinta a incrâncenarii cu care Rusia incearca sa-si conserve zona sa de influenta in spatiul ex-sovietic. Deocamdata cu vigoare politica si prin santaj economic. Dupa pierderea Tarilor Baltice si a fostelor state comuniste, Ucraina a ramas pentru Kremlin cea mai mare si cea de pe urma miza europeana. Periodicele manifestatii in strada de la Kiev arata ca in Ucraina au aparut forte importante politice decise sa reia tentativele de desprindere de Moscova si de apropiere de Uniunea Europeana. Ratiunile nemultumirilor trebuie cautate in degradarea conditiei de viata a ucrainenilor, amploarea coruptiei, lipsa libertatilor democratice, toate componente ale celui mai puternic exploziv social din zilele noastre. In suma acestor ratiuni trebuie adaugate ingredientele istorice, nationalismul ucrainean si rusofobia. Si, in plus, sprijinul din afara oferit fie direct, fie prin sustinere politica. Reprimarea in forta a manifestantilor nu a dat rezultate. Nici tentativa de a cumpara opozitia prin oferirea posturilor de prim-ministru si viceprim-ministru. Reactiile ferme (si mai prudente in ultimul timp) ale Bruxelles-ului si Washington-ului au urmarit ca in centrul Europei sa nu se instaleze un conflict ce poate scapa de sub control. Catherine Ashton, seful diplomatiei europene s-a deplasat la Kiev. Herman Van Rompuy si José Manuel Barroso s-au intâlnit cu Vladimir Putin inaintea summit-ului Uniunea Europeana-Rusia de la sfârsitul lui ianuarie. Cu mici exceptii, statele europene incearca sa tina deschise portile dialogului politic ca solutie a crizei ucrainene. Pe de alta parte, inainte de Olimpiada de iarna de la Soci, Moscova are tot interesul sa contribuie la evitarea tensiunilor.
Vom mai vedea ce curs vor lua evenimentele. Razboiul este subtil pentru ca Ucraina este parte in scenariul pentru refacerea frontierei directe intre Rusia de azi si Europa de mâine. Cine n-ar vrea o piata atât de mare de desfacere, cine ar fi dispus sa abandoneze fara lupta un astfel de bastion!
In 1922, Lenin afirma ca „Daca Rusia pierde Ucraina, isi pierde capul“ .
Autor: GEORGE APOSTOIUApărut în nr. 4552014-02-06