Încercam saptamâna trecuta sa spun câte ceva despre nelinistile curatorilor si artistilor care s-au straduit sa expuna la Venetia tot ceea ce este mai reprezentativ pentru arta contemporana. E greu de spus daca aceasta arta are un gen anume. Nu i se mai spune, de multa vreme, plastica, ci mai degraba vizuala. Totusi, artistii încearca sa depaseasca toate granitele imaginabile si în primul rând pe cele dintre arte. Imagini în miscare, sunete, mirosuri, atingeri, oameni si masini, obiecte create anume sau ready made-uri, spectacole de tot felul ambitioneaza sa urce pe culmile artei totale si adeseori sa socheze vizitatorul. Vizitatorul pare, însa, din ce în ce mai greu de socat. Da, vizitatorul fotografiaza în suita, si pe femeia, si barbatul goi (întruchipari contemporane ale umanitatii adamice corespunzând, însa, actualelor standarde de „frumusete“ stabilite de „Playboy“ si „Playgirl“), urcati pe niste scaune din plastic – ce îi faceau foarte usor de atins, dar pe care, evident, nu aveai voie sa îi atingi -, si pe fauritorii de zgomote si fum – instalatie ce amintea, parca, de atmosfera de la Woodstock -, si masinaria lui Boltanski si, în general, orice pare interesant (inclusiv pe barbatul care se plimba prin Giardini cu un capac de closet pe post de colier, pe care se putea citi opinia sa potrivit careia acum orice excrement poate fi ridicat la statutul de „arta“). Însa nimic nu pare sa mai socheze pe cineva, nici macar gestul artistilor care au expus în pavilionul României din Giardini si care si-au „vandalizat“ propriile lucrari cu vopsea rosie, scriind în limba engleza ceea ce parea un manifest privind relatia dintre artist si curator.
Mesajul majoritatii artistilor care au expus la Bienala pare, mai degraba, unul trist, pesimist, îngrijorat; revolta mocneste între mâinile artistilor, supararea pe autoritati, pe firme, pe lume, pe oameni, pe Dumnezeu este tonul mai degraba dominant. Putinele raze de speranta, putinele iluminari ale umanismului asteptat de obicei din partea artei (pavilioanele Israelului si Poloniei sunt, probabil, cele mai reprezentative în acest sens), sunt sufocate aproape în vacarmul „conceptualizarilor“ de tot felul. Evident, nu exista, nu va exista si nici nu este normal sa existe unanimitate în judecarea artei. Valoarea intrinseca a obiectelor sau valoarea mesajelor transmise sunt cântarite diferit de fiecare dintre noi. Ceea ce pare, însa, a fi dorinta limpede a multora dintre artistii care expun în acest an la Venetia este nu doar cea a stergerii granitelor dintre arte si a eliberarii de limite si obstacole, în toate sensurile imaginabile, ci si a granitelor dintre tari, pentru ca desigur granitele dintre state sunt cele pe care, oricât am vrea, nu le putem uita. Chiar daca uneori suntem bucurosi sa fim paziti de granite pentru a-i tine departe pe cei pe care îi consideram musafiri nepoftiti, de cele mai multe ori granitele sunt total antipatice si oricine a trecut, prima oara în viata sa, un hotar va tine minte acel moment ca pe unul al exercitarii propriei libertati.
Dar statele contemporane – desi cladite de catre natiuni sau (pentru cele mai multe dintre fostele colonii africane, de exemplu) cu speranta construirii unei natiuni, atât etnice cât si civice – îsi delimiteaza teritoriile de influenta nu doar prin granite marcate fizic (acestea, din ce în ce mai putin vizibile, cu exceptiile binecunoscute ale zonelor în care razboaiele au fost înghetate de câtiva ani sau de câteva decenii, fara a fi încheiate în realitate) sau pe harta, ci si – tot mai mult -, prin identitatile culturale asumate. Numai ca lumea contemporana este, mai mult decât oricând în trecut, un spatiu în care libertatile individuale sau colective se afirma cu forta, iar artistii – contestatari prin vocatie, adeseori -, nu mai sunt dispusi sa urmeze linii oficiale si directive de gândire. Pavilioanele nu mai gazduiesc, de fapt, în foarte multe dintre cazuri, expozitii „nationale“. Probabil ca daca operele ar fi expuse liber, fara etichete, cataloage, nume de pavilioane sau orice alte asemenea „ghidaje“, ar fi dificil pentru multi vizitatori sa ghiceasca ce tara reprezinta unul sau altul dintre artisti – lasând la o parte faptul ca foarte multi dintre ei au chiar oroare sa „reprezinte“ o tara, considerând, pe buna dreptate, ca înainte de orice se reprezinta pe ei însisi. Visul comun al acestor artisti este sa îsi regaseasca operele în marile colectii ale lumii, nu neaparat din tarile lor. Probabil ca orice artist din România, de exemplu, ar prefera sa vânda lucrarile sale muzeelor Fundatiei Pianult de la Venetia decât Muzeului National de Arta Contemporana din Bucuresti, chiar daca (greu de crezut) muzeul bucurestean ar reusi sa ofere acelasi pret pentru aceeasi opera.
În aceste conditii ne putem întreba ce se va alege de instalatiile expuse la Bienala. Vor ajunge, oare, unele dintre ele, macar, în muzee? Si, daca acest lucru s-ar întâmpla, ar mai fi ele ilustrative pentru vreo arta „nationala“?
Pentru un vizitator avizat lucrarile lui Ion Grigorescu sunt, dintr-un punct de vedere, reactia unui artist la un regim totalitar (ma refer la acele lucrari care dateaza din perioada de dinainte de 1990 si care sunt expuse în pavilionul României). Ceea ce expun, însa, tinerele artiste care încearca sa ofere o „replica“ actuala nelinistilor de acum câteva decenii ale cunoscutului artist nu mai are conotatii nationale. De altfel, Anetta Mona Chisa, nascuta în România si Lucia Tkacovà, nascuta în Slovacia, traiesc la Praga. Cel putin, în momentul de fata; ceea ce nu înseamna ca nu s-ar putea muta, în anii urmatori, la Milano sau Porto, în Grecia sau în Finlanda. Sunt probabil, din aceasta perspectiva, exponente ale unei viitoare Europe, aceea a Spatiului Schengen si a Zonei Euro, a viitoarei Uniuni, în curând cu 28 de state membre si nu peste foarte multa vreme cu 30. Pentru artistii din generatia lor, „tara“ va fi la un moment dat, probabil, pur si simplu Europa. Iar aceasta Europa va ramâne una a natiunilor, dar foarte probabil nu asa cum le stim astazi. Ce vor expune muzeele nationale în viitorul apropiat?
Autor: VIRGIL STEFAN NITULESCUApărut în nr. 329