Sari la conținut
Autor: Gheorghe Doca
Apărut în nr. 474

„Tu nu ai niciun înger, tu nu ai nicio stea“

    Ce sentiment îl animă pe poet atunci când „pune masca“? Fără îndoială, un sentiment care, potrivit presupunerii lui Tudor Vianu, aderă „la partea cea mai intimă a propriei naturi“. Nu credem că greşim susţinând că este vorba de sentimentul singularităţii. După cum rezultă dintr-o însemnare aflată în mss. 2262 ce datează din anul 1867, Eminescu îl avea încă din anii trecerii de la adolescenţă la tinereţe. Inclusă de Perpessicius în Secţiunea Exerciţii şi moloz a ediţiei sale critice, însemnarea se prezintă ca o afirmaţie peremptorie: „Dumnezeu la addiţiunea lumei a greşit cu unul, acela am fost eu; dar e o unime ce nu esistă în realitate că e numai umbra unei greşele. Un punt în cartea destinului, care nu trebuia să fi fost, la care răsuflarea cetitorului se opreşte fără să trebuiască“. Despre importanţa descoperirii propriei singularităţi vorbeşte faptul că Eminescu revine asupra ei – Se poate spune, chiar, că îl obsedează. –, aşa cum arată o altă însemnare datată tot 1867: „În planul lumei sûm o greşeală (Un punt, o umbră fără destin). Sûm ca un număr necunoscut. În suma lumei unul mai mult (Un punt, o cifră <care> nu trebuie)“. În termeni aproape identici regăsim sentimentul singularităţii în ceea ce Seraful din Povestea magului călător în stele îi spune Feciorului de împărat, masca îndărătul căreia stă poetul: „Când cartea lumii mare Dumnezeu o citeşte/ Se-mpiedică la cifra vieţii-ţi făr’ să vrea./ În planu eternităţii viaţa-ţi greşală este“.
    Însemnările menţionate au fost făcute, amândouă, în atmosfera primei călătorii iniţiatice a tânărului poet, aceea de la Blaj, cel mai probabil în contextul îndelungatelor plimbări de-a lungul Târnavei în tovărăşia ceva mai vârstnicului său prieten Filimon Ilea. În timpul deambulărilor, aşa cum rezultă din poezia dedicată acestuia, intitulată Amicului F.I. şi publicată în Familia, nr. 13 din 1869, cei doi îşi puneau întrebări grave cu privire la om, la materie şi spirit sau la Dumnezeu. O dovedesc şi alte însemnări din acelaşi an 1867: „Materie fôră spirit. Spirit fôră materie. Un Dumnezeu fôră templu“. Sau: „Lupta între materie şi spirit, dacă trebuie omul să fie sau ba, care e scopul lui? îşi creează unul, un ce fôră soarte, un cap fôră zenit“. Ori: „Dacă n-ai esista tu, n-ar esista zenitul, umbra destinului, destinul, Dumnezeu“.
    Gândurile de acum trec, în mod firesc, în poemele cu măşti ale poetului. Într-o însemnare găsim: „Ursirea unui suflet e corpul. Datoria lui de a-l conduce pe acesta în virtute. Sufletele sunt fiinţe de îngeri înamorate în corpuri de oameni. Cu cât mai mult îşi iubeşte sufletul corpul său, cu atât omul e mai virtuos. Sufletu-i înger, corpu-i om“. Nu mult mai târziu, în Povestea magului călător în stele poetul scrie: „A unui înger palid ursita pământească/ Legată e de soarta corpului ce-l aleg./ Atârnă de viaţă domnia lor cerească:/ Ce samănă în lume, în stele ei culeg;/ Nefericiţi adesea, ce-o soarte-mpărătească,/ Un om ce-i născut mare în lume îşi aleg;/ Un împărat puternic dar înfocat când moare:/ O stea urieşască în caos se coboară“.
    De data aceasta, însă, gândul este asociat în mod explicit sentimentului singularităţii: „Dar în acest cer mare ce-n mii de lumi luceşte / Tu nu ai niciun înger, tu nu ai nicio stea“ – îi dezvăluie Seraful Feciorului de împărat. Astfel, Feciorul de împărat, trimis de tatăl său la Magul de pe muntele Pion ca să capete învăţătură cu privire la „Cari cărări a vieţii-s deşarte, cari măreţe“, devine Feciorul de împărat fără de stea. Aflăm aici definiţia perfectă a singularităţii poetului. Rămâne de văzut care este natura ei. Anticipând, vom spune că genialitatea reprezintă caracteristica singularităţii lui Eminescu. Acel ceva pe care poetul îl caută coborând în sine însuşi are ca gen proxim singularitatea, iar ca diferenţă specifică genialitatea. Masca pe care el şi-o pune în Povestea magului călător în stele ni le revelă pe amândouă.
    Haina pe care, în poemele cu măşti, o îmbracă sentimentul singularităţii este iregularitatea. Punându-şi această haină, poetul accede la „partea cea mai intimă a propriei naturi.“ Prin urmare, de la poet îşi împrumută măştile iregularitatea care le defineşte.
    În portretul lui Toma Nour, care, după cum s-a arătat de mult, este, în fapt, un autoportret al lui Eminescu, se află, in nuce, măştile pe care poetul şi le pune în poemele sale. Cunoscutului portret fizic – „Era frumos, d-o frumuseţe demonică. Asupra feţei sale palide, musculuoase, espresive, se ridica o frunte senină şi rece ca cugetarea unui filozof. Iar asupra frunţei se zburlea cu o genialitate sălbatecă părul său negru-strălucit, ce cădea pe nişte umeri compacţi şi bine făcuţi. Ochii săi mari, caprii, ardeau ca un foc negru sub nişte mari sprâncene stufoase şi îmbinate, iar buzele strâns lipite, vinete, erau de-o asprime rară“. – i se adaugă discursul aprigului tribun răzvrătit pentru drepturile românilor din Transilvania: „Schimbaţi opiniunea publică, daţi-i o altă direcţiune, răscoliţi geniul naţional – spiritul propriu şi caracteristic al poporului din adâncurile în care doarme, făceţi o uriaşă reacţiune morală, o revelaţiune de idei, în care ideea românesc să fie mai mare decât uman, genial, frumos, în fine, fiţi români, români şi iar români“. Discursul îşi trage seva din acelaşi avânt juvenil, răscolitor de conştiinţe, care îl face pe autorul Junilor corupţi să lanseze un apel similar la redresarea naţională, şi, totodată, morală, sub stindardul unui trecut glorios pe cale de a reînvia.
    Ceea ce, de altfel, nu e de mirare ştiind că atât Geniu pustiu, cât şi Junii corupţi aparţin aceluiaşi timp al creaţiei eminesciene – anii 1866-1868 – în contextul mişcării de protest legate de Pronunciamentul de la Blaj pentru satisfacerea revendicărilor Revoluţiei de la 1848 a românilor din Transilvania. Imaginea de Satan „mândru de cădere“ cu care continuă portretul lui Toma Nour se asociază cu aceea invocată de poetul paşoptist Mureşanu în „Tabloul dramatic într-un act“ Andrei Mureşanu, datând din anii studiilor la Viena. Acest „tablou“ reprezintă cea de-a doua tratare (Andrei Mureşanu B) a temei Mureşanu, prima (Andrei Mureşanu A) aparţinând, de asemenea, epocii vieneze. În epoca ieşeană, poetul reia tema într-o nouă redactare (Andrei Mureşanu C), unde amplului monolog al eroului i se adaugă noi scene în care Mureşanu apare transformat în Călugăr. Atât în Versiunea B, cât şi în Versiunea C, Satan este invocat în contextul unei amare reflecţii morale asupra răului şi urii ce domnesc în lume. Satan, „geniu al disperării“, s-a revoltat tocmai împotriva „sămânţei dulce a răului“, smucind infernul ca să-l arunce-n stele, dezrădăcinând marea ca s-o împroaşte-n soare, vrând să arunce-n caos sistemele solare. Punând masca lui Mureşanu, poetul resimte el însuşi acut, în gândirea şi în sufletul său, privirea rebelă a lui Satan – „titanica turbare“ – care îl face ca, în ciuda slăbiciunii proprii făpturilor create de Dumnezeu, să se proiecteze, asemenea lui Satan, în „stăpân al geniilor pieirii“. De sub masca lui Mureşanu poetul dă glas unor convingeri care coboară adânc în sufletul său: „Taci, taci suflete mândre, – citim în Andrei Mureşanu (B) – nu răscoli cu-atâta/ Grozavă uşurinţă titanica turbare/ Ce-n aşchii sclipitoare durerea mi-o sfaramă./ Stinge, puternic Doamne, cuvântul nimicirii,/ Adânc, demonic, rece, ce-n sufletu-mi trăieşte,/ Coboară-te în mine, mă fă să recunosc/ C-a ta făptură slabă-s. Nu mă lăsa să sper/ Că, liber, mare, mândru, prin condamnarea ta/ N-oi coborî în iaduri de demoni salutat/ Ca unul ce menita-i de a le fi stăpân,/ Stăpân geniilor pieirii! Ce gând superb!/ O-nceată,/ Inima mea cea stoarsă de-o cugetare beată./ Nu răscoli-n bătaie-ţi ruinele sfărmate/ A lumii-mi dinăuntru“.
    Iată-ne, aşadar, în „lumea dinăuntru“ aceea la care poetul aspiră să ajungă punând masca. Înţelegerea de aici a adâncului sinelui răzbate, în strigăt îndreptat în afară, în Mureşanu (C): „O, Satan! geniu mândru, etern, al desperării,/ Cu gemetul tău aspru ca murmurele mării…/ Pricep acum zâmbirea ta tristă, vorb-amară:/ «Că tot ce e în lume e vrednic ca să piară…»/ Tu ai smuncit infernul ca să-l arunci în stele,/ Cu cârduri uriaşe te-ai înălţat, rebele,/ Ai scos din rădăcine marea s-o-mproşti în soare,/ Ai vrut s-arunci în caos sistemele solare…/ Ştiai că răutatea eternă-n ceruri tronă,/ Că secole nătânge cu spaimă o-ncoroană!/ O, de-aş vedea furtuna că stelele desprinde,/ Că-n cer talazuri nalte de negură întinde,/ Că prin acele neguri demonii-n stoluri zboară/ Şi lumea din adâncuri o scutură uşoară/ Ca pleava… Cerul cu sorii lui decade/ Târând cu sine timpul cu miile-i decade,/ Se-nmormântează-n caos întins fără de fine, / Căzând negre şi stinse, surpatele lumine./ Neantul se întinde/ Pe spaţiuri deşerte, pe lumile murinde,/ Văzându-te strigare-aş de-un dor nebun cuprins:/ Mărire ţie, Satan – de trei ori, ai învins!“
    Cu aceasta atingem esenţa unei măşti de mai târziu, aceea a Dacului din Rugăciunea unui dac, poem publicat în „Convorbiri literare“, în septembrie 1879. Durerea vieţii nu se mai traduce acum într-o atitudine esenţial umoristică, precum era aceea din Cugetările sărmanului Dionis, poezie de tinereţe în care amarul doar se profilează, într-un orizont îndepărtat. Dacul, împins de durere şi de potrivnicia sorţii, la ultima soluţie de răspuns – aceea a dorinţei de a dispărea „fără de urmă“ – , îşi îndreaptă sarcastic blestemul şi ura tocmai împotriva dătătorului de viaţă.
    Dar, cu revolta lui Satan ne apropiem şi de masca pe care poetul şi-o pune în Povestea magului călător în stele. Seraful îi explică Feciorului de împărat că, în urma revoltei îngerilor, Dumnezeu a luat hotărârea de a cerca pe oricare înger „de-i rău ori de e bun“, trimiţându-l pe pământ pentru a sălăşlui în trupul unui om.
    Este astfel deschisă calea către conturarea iregularităţii Feciorului de împărat, căci, după cum îi dezvăluie Seraful, contrar regulii potrivit căreia, la naştere, fiecărui om Dumnezeu îi hărăzeşte un înger, el nu are niciunul. Drept urmare, viaţa sa este o abatere de la regulă, o „greşală“ lucru de care poetul era convins mai de mult, aşa cum arată însemnarea reprodusă mai sus: „(…) în acest cer mare ce-n mii de lumi luceşte/ Tu nu ai nici un înger, tu nu ai nici o stea./ Când cartea lumii mare Dumnezeu o citeşte/ Se-mpiedică la cifra vieţii-ţi făr’ să vrea./ În planu-eternităţii viaţa-ţi greşală este,/ De zilele-ţi nu este legat – o lume a ta./ Genii beau vinu-uitării, când se cobor din ceruri,/ Deschise-ţi-s, nebându-l, a lumilor misteruri“.