Climaxul valoric al celei de-a doua editii a Bienalei Internationale de Teatru „Reflex“ de la Sf. Gheorghe s-a înregistrat spre sfârsitul celor paisprezece zile de festival, odata cu spectacolele „Hamlet“ si „Azilul de noapte“ puse în scena de lituanianul Oskaras Korsunovas. Montarile au fost produse de Teatrul Municipal Vilnius, institutie independenta, înfiintata în 1999 la initiativa multipremiatului regizor (Premiul National pentru Arta din Lituania, Premiul Meyerhold, Premiul Europa pentru Noi Realitati Teatrale etc).
În „Hamlet“, actorii stau în sir la mesele albe de machiaj, privindu-si fata în oglinzile luminate cu neoane. Care, la un moment dat, se aprind si încep sa bâzâie. Fiecare dintre ei murmura „Cine esti?“ din ce în ce mai tare, pâna când cei de pe scena ajung sa urle în delir, într-o cacofonie generala. De acustica puternic individualizata raspunde un DJ care adapteaza pe loc zgomotele la gesturile actorilor. Muzici ascutite, metalice, „taioase ca un clopot“, cum suna o replica din text, populeaza întregul spatiu sonor al lui „Hamlet“, traducând interiorul destramat al personajelor. La rastimpuri, pe masura ce toti îsi vor roti frenetic oglinzile luminate iar fiecare va vorbi în legea lui, dezordinea sonora se reia. De la incontrolabil, de la cioburile de haos cu care artistul se confrunta în criza de identitate, în momentele în care s-a pierdut pe sine, începe actul artistic gândit de Korsunovas. Lunga introducere tine loc de sala hipostila a emotiilor actorului iar meditatia asupra artei sale pare leitmotivul de umbra al spectacolului. Într-un alt moment, Hamlet însusi (Darius Meskauskas într-o performanta de invidiat) se va roti cu masa de machiaj repetându-si obsesiv „Tu cine esti?“. Regizorul nu pierde nici un prilej sa accentueze duplicitatea între creator si personaj. Jocul între masca alba de machiaj pe care interpretii si-o întind pe chip si fetele repede sterse o subliniaza de asemenea. Uneori, actorii, cum se întâmpla cu cel ce îl joaca pe Claudius, par sa-si repete întâi conventional monologurile pentru ca pe nesimtite sa intre în rol. O injectie cu distantare brechtiana se face prezenta peste tot. Actorul din Polonius, ca si actrita din Ofelia ramân în scena si dupa ce personajele le mor. Comediantii veniti în fata regelui sunt jucati de aceiasi interpreti ai caracterelor de la Curte. În rolul sefului lor apare Dainius Gavenonis, acelasi din rolul lui Claudius. Cum se va transforma regele când crima lui va fi interpretata de actor chiar în fata sa? Evident, cu o solutie ingenioasa. Ramâne sa vedeti spectacolul.
Sensurile shakespeariene se împrospateaza în montarea lui Korsunovas prin numeroase momente de mare efect. Într-un decupaj taiat la sânge, trei ar fi esentiale: cel de început cu „Cine esti?“, apoi celebrul monolog „a fi sau a nu fi“, spus de doua ori, o data în cronologia normala a piesei, când toti trag cu urechea, caci „teatrul e oglinda vremii“, iar imixtiunea socialului declanseaza reflectia personajului principal. Monologul se va relua si la final, de data aceasta ca o concluzie bine structurata. Sunt punctele ce arunca vertiginos spectacolul în adâncimea metafizica shakespearieana, chiar daca citita în limbajul de acum. Care limbaj nu poate fi desprins de binevenitele contrapuncte comice construite de regizor într-un text despre care s-a spus totul în ultimele sute de ani. Accentele vesele nu pot decât sa stimuleze palierul metafizic si sa-l faca mai usor de digerat de catre publicul de azi care pare sa-si fi pierdut din capul locului rabdarea pentru planul filosofic. În acest spirit, aproape fiecare personaj îsi va dezvolta o dimensiune ridicola: Claudius are uneori miscari de maimuta, Rosencrantz si Guildenstern, în rochite, cu gesturi efeminate si posetute, una neagra, una rosie, fac un cuplu comic de gay, Horatio vireaza complet spre mascarici, în timp ce aristocratii de la curte îsi ascund fata sub un buchet de flori ca sa nu-i surprinda Hamlet pândind. Iar Polonius – pe care, dupa cum a explicat actorul Vaidotas Martinaitis la discutiile de dupa spectacol, regizorul l-a vazut si ca mama, si ca tata pentru Ofelia –, îi calca odraslei vesmântul alb, gata oricând sa o descoasa mieros ce a mai discutat cu printul.
Nimic nu pare caznit sau virat în nota absconsa în montarea lui Korsunovas. Modul în care muta tot timpul mesele de machiaj (la fel ca placajele într-un spectacol de tinerete, „Visul unei nopti de vara“), construind decorul pe viu din cele câteva elemente, arata preferinta regizorului pentru mijloace de fiecare data simple, dar de mare impact. În planul de jos al mesei se afla fantoma batrânului Hamlet. Dar, surpriza!, capul care se vede deasupra e cel al lui Claudius, fratele sau. Jumatatea de corp îmbracata îi apartine regelui ucis, jumatatea dezbracata lui Claudius. Dainius Gavenonis balanseaza spectaculos între cele doua personaje. Cu toate acestea, miza spectacolului sta în simfonia de gesturi care reveleaza sensuri, nu în teatrul vizual. Imaginile care iau ochii sunt putine, dar frumoase. Ofelia arunca un noian de flori albe în sus, Hamlet zvârle în aer foi mari, carnoase si rosii, culoarea pacatului care genereaza creatura, dar si creatia, într-un moment pâna la care singurele nuante vazute pe scena fusesera de alb si negru.
Montarile lui Korsunovas, aceasta si de altfel toate pe care am avut sansa sa le vad, se construiesc simfonic din acumulari subliminale cel putin la fel de importante ca si cele ce pot fi decriptate rational. Nimic nou, veti zice, orice spectacol de teatru mizeaza pe întelegerea empatica a publicului pe care o stimuleaza în diverse feluri. Doar ca diferenta între montarile obisnuite si cele ale lui Korsunovas e ca între putinele note ale unui taraf si armonia cu nuante infinite din concertele unui mare compozitor. Creatiile lituanianului au o suma de accente greu de citit la prima vedere, proportii interne care par taiate nu cu mintea, ci cu talentul, gesturi care îsi raspund în diverse dimensiuni ale spectacolului devenind, odata cu înaintarea discursului scenic, din ce în ce mai pregnante. Regizorul mizeaza mult pe socul planurilor temporale, taind surprinzator actiunea si construind pe nesimtite sincronii sau prolepse. În acest fel, miscarile înainte si înapoi în cunoscutul discurs shakespeariean fac ca textul sa para la fel de proaspat ca pe vremea bardului. Imaginea Ofeliei între flori albe, ca o icoana deja desprinsa de viata a personajului construit pâna atunci proaspat si zglobiu de catre Rasa Samuolyte, prefateaza apropiata sa moarte. Mai târziu, Gertrude (Nele Savicenko) va opri delirul fetei aruncându-i în fata un pahar cu apa, scena care se va suprapune temporal peste înec. Duelul de la sfârsit între Hamlet si Laertes, cu fetele vopsite în rosu pastos, e scurtat la sânge si reprodus prin sugestii minime. În ultimul moment al spectacolului, Horatio îi închide ochii lui Hamlet, apoi se lasa întunericul. Restul e, desigur, tacere, dar una umpluta magistral de sens.