FRANZ RUPPERT în dialog cu DORIN-LIVIU BÎTFOI
„Întreaga noastră viaţă suntem în căutarea unui echilibru satisfăcător şi sănătos între legăturile simbiotice şi puterea de-a acţiona liber. Însă găsirea justei proporţii între dependenţă şi autonomie devine extrem de dificilă atunci când individul a trecut în primii săi ani de viaţă printr-o «traumă simbiotică» la nivelul relaţiei de ataşament cu mama sau cu alţi îngrijitori apropiaţi. Atunci când sugarul sau copilul mic nu obţine de la mama sa iubirea, siguranţa, protecţia şi căldura de care are absolută nevoie, el va cădea pradă unor «complicaţii simbiotice» care, în dezvoltarea sa ulterioară, vor lua forma unor comportamente adictive, anxioase sau chiar schizofrenice.“
Iată prezentarea celei mai recent traduse cărţi în limba română a lui Franz Ruppert, reputatul cercetător şi teoretician în psihotraumatologie. Franz Ruppert a fost de curând prezent la Bucureşti pentru a-şi lansa cartea Simbioză şi autonomie. Traumă şi iubire dincolo de complicaţiile simbiotice, publicată în versiunea românească de Editura Trei, şi pentru a susţine ateliere despre metoda sa terapeutică.
I-am adresat câteva întrebări despre psihotraumă, despre interesantele sale experienţe în domeniu şi despre traseul gândirii sale în cercetarea traumelor.
DORIN-LIVIU BÎTFOI: V-aş întreba, pentru început, ceva foarte general. Şi vă voi întreba asta pentru că – poate că e doar impresia mea sau e real – există multe accepţiuni, multe înţelesuri ale cuvântului traumă, astăzi. Cum aţi defini trauma, prin urmare? Care este definiţia dv.?
FRANZ RUPPERT: Experienţa pe care o am în privinţa fenomenului traumei este că poţi trăi diferite situaţii dificil de integrat psihic. De pildă, dacă înainte chiar să te naşti ceva se întâmplă, poate vreun accident pe când te afli în pântecul mamei, poate o încercare de avort, atunci însuşi procesul naşterii poate fi foarte dificil, iar asta trecând peste faptul că naşterea însăşi poate fi traumatică pentru copil, pentru copilul care este scos, tras afară din mama sa, de pildă cu forcepsul – asta e de asemenea o traumă. Aşadar, multe traume se pot întâmpla deja înainte sau în timpul naşterii. Şi de asemenea după naştere: dacă eşti lăsat singur ca bebeluş, dacă eşti născut prematur, dacă stai în incubator – toate acestea sunt traumatice. Ori dacă eşti dat spre adopţie, şi asta e o traumă pentru un copil. Ori dacă eşti trimis la bunici pentru a fi crescut, iar mama începe să lucreze de timpuriu după naştere, şi asta e o traumă pentru copil. Aşadar orice deconectează copilul de mamă după naştere sau orice perioadă mai lungă de timp în care mama nu este disponibilă este traumatizantă pentru copil. Şi, mergând mai departe, dacă nu eşti binevenit, dacă nu eşti un copil dorit, dacă tot timpul eşti respins, dacă nu simţi afecţiune, survine ceva ce aş numi traumă a iubirii. Şi poate că mai târziu va apărea şi altceva, sub forma unui abuz, a unui abuz sexual – da, şi acesta e o traumă. Este, de asemenea, traumatizant atunci când, copil fiind, eşti supus violenţei. Şi poţi constata, mai departe, pe durata întregii vieţi, asemenea situaţii. Poate că mai târziu în viaţă suferi un accident de maşină, ori mergi la război, ca soldat, şi ai experienţe care îţi ameninţă viaţa. Poate că vei trăi experienţa unui cutremur de pământ. Pe durata întregii noastre vieţi pot surveni traume. Tot ceea ce ţi se întâmplă, ce te răneşte, ce te face să te simţi neajutorat, ce îţi provoacă reacţii la stres pe care nu le poţi gestiona, toate acestea pot constitui traume, de natură să îţi producă un clivaj intern. Un clivaj în structura psihică, iar această clivare e acolo pentru a rămâne. Nu se vindecă de la sine, e încă acolo. Şi poate rămâne acolo întreaga viaţă, dacă nu recurgi la ceva cum ar fi terapia traumei, la o abordare prin care să îţi poţi integra din nou părţile clivate de traumă.
D.L.B.: Pentru că tocmai aţi menţionat: ce credeţi, naşterea poate fi de asemenea o traumă? Cunoaşteţi, desigur, teoria traumei naşterii lansată de Otto Rank, astăzi de notorietate.
F.R.: Da. Naşterea poate fi o traumă, în anumite circumstanţe. Dar poate de asemenea să fie un eveniment care să aducă foarte multă plăcere şi împlinire, atât mamei, cât şi copilului. Amândurora. Depinde, aşadar. Depinde de circumstanţe. Dacă este o naştere sănătoasă (iar astăzi ştim multe despre cum o naştere poate fi sănătoasă), atunci e un moment foarte fericit, atât pentru copil, cât şi pentru mamă. Deci nu orice naştere e o traumă.
D.L.B.: Ce credeţi, există diferenţe culturale în felul în care este definită trauma?
F.R.: Desigur. În sine, trauma este mai mult un termen ştiinţific. Ştiinţa e aceea care a creat acest termen, traumă. Pentru că, trebuie spus, în culturile în care se întâmplă traumele, ele nu sunt numite traume. Poate că li se spune soartă, destin. Poate că sunt văzute drept ceva trimis de Dumnezeu… poate pentru că ai păcătuit, de aceea ţi s-a întâmplat… Trauma este un concept ştiinţific, iar asta de circa – să spunem – 200 de ani, de când a pornit în lume ideea de traumă, mai întâi din Franţa, pentru a fi preluată apoi în diferite concepţii care au descris-o şi au încercat să facă această noţiune tot mai limpede. În zilele noastre există încercări de a defini trauma în contextul a varii culturi. Şi asta fac şi eu, moştenind această nevoie de a defini trauma: încerc să arăt ce se înţelege prin traumă sau prin psihotraumă.
D.L.B.: Ar putea exista uneori o confuzie între traumă şi alte întâmplări ale vieţii noastre, de pildă între traumă şi stres? Şi cum am putea deosebi între traumă şi ceva ce doar ar putea semăna cu o traumă?
F.R.: Da. Avem deja această noţiune de tulburare de stres posttraumatic. Toată confuziile se adună în acest termen, nu-i aşa? Pentru că noţiunea aduce laolaltă trauma şi stresul… Or, dacă ştii mai multe despre traumă, vezi, poate, că orice traumă începe cu un stres, că situaţia traumei este o situaţie stresantă, că apoi se întâmplă ceva care declanşează reacţia traumatică, iar după reacţia traumatică se produce clivarea, clivarea internă, iar una dintre părţi, cea pe care eu aş numi-o partea supravieţuitoare, rămâne sub un stres continuu. Este foarte important de aceea să avem definiţii şi distincţii clare între ceea ce pe de o parte este stres (şi e important să ştim şi cum să gestionăm stresul) şi ceea ce este trauma, pe de altă parte (şi să ştim cum să gestionăm trauma).
De pildă, să luăm pe cineva care suferă de burn-out: dacă aplicăm metode de reducere a stresului, asta nu va ajuta. Pentru că simptomul de burn-out nu are drept cauză stresul, ci trauma. Iată ce am descoperit.
În concluzie, trebuie să cercetăm întotdeauna cu atenţie dacă simptomul este produs de stres sau de traumă.
D.L.B.: Ce credeţi despre conceptul de traumă cumulativă?
F.R.: Se întâmplă. Se poate întâmpla, chiar dinaintea naşterii. Sau dacă există o tentativă de avort. Dar naşterea poate fi ea însăşi, în sine dificilă. Iar apoi poţi suferi pentru că eşti respins de mamă sau de tată. Iar apoi suferi un abuz sexual. După care ai experienţa violenţei. Desigur, se poate întâmpla. O persoană poate fi traumatizată în multe feluri.
D.L.B.: Ne-aţi putea spune, vă rog, câteva cuvinte despre cea mai recentă carte a dv. tradusă în româneşte, Simbioză şi autonomie. Traumă şi iubire dincolo de complicaţiile simbiotice ?
F.R.: Da. Această carte este o bornă a călătoriei mele de cunoaştere, o carte importantă pentru mine pentru că am devenit aici mai conştient de nevoile de bază. De nevoile de bază pe care toţi le avem. Pe de o parte, avem acele nevoi numite simbiotice prin care aşteptăm de la alţii – şi avem nevoie de la alţii – să ne ofere sprijin, să ne ofere hrană, să ne stingă setea, să ne încălzească atunci când suntem copii şi ne este frig, să ne vadă, să ne înţeleagă, să ne primească, să ne spună: OK, tu eşti al nostru sau a noastră… Sunt, prin urmare, multe nevoi pe care le avem, ca oameni, încă de la începuturile noastre cele mai timpurii, iar felul în care sunt îndeplinite ne schimbă întreaga viaţă: vei avea o nevoie mai urgentă ca alţii să te hrănească. Dar totodată, atunci când creştem şi ne maturizăm, nu ne producem noi înşine hrana, ci trebuie să cooperăm cu alţii pentru a ne obţine hrana.
Acesta este prin urmare un aspect: nevoile simbiotice pe care le avem, ceva care ne influenţează întreaga viaţă. Pe de altă parte, avem dorinţa de autonomie, ceea ce înseamnă că nu ne dorim să fim dependenţi – dependenţi de ceea ce alţii ne zic, de ceea ce alţii doresc pentru noi, de ceea ce alţii doresc să fim sau de felul în care alţii doresc să ne comportăm, ori de deciziile pe care alţii le iau pentru noi… vrei, desigur, să iei propriile decizii. Aceasta este, şi ea, o dorinţă a fiinţei umane, pentru autonomie şi dezvoltare.
În orice moment al vieţii îţi poţi pune următoarea întrebare: Oh! Ce este mai necesar în acest moment pentru mine? Am oare nevoie de mai mult sprijin simbiotic, de ceva de la alţii? Sau e mai bine să mă delimitez, să spun: Te rog, lasă-mă să mă descurc singur. Vreau să hotărăsc eu pentru mine. Nu doresc să hotărăşti tu cu cine mă căsătoresc, de pildă. Este important să echilibrezi bine aceste două nevoi. Ambele există: nevoile simbiotice şi dorinţa de autonomie. Acesta este scopul şi ştiinţa vieţii: cum să le echilibrezi. Şi cum să nu te pierzi pe tine însuţi fiind simbiotic şi cum să nu îi pierzi pe ceilalţi fiind autonom.
D.L.B.: M-a frapat ideea dv. după care relaţia cu mama poate fi de asemenea traumatică pentru copil.
F.R.: Acesta este unul dintre punctele-cheie ale teoriei mele, respectiv ceea ce numesc trauma iubirii, pentru că atunci când mama ta a avut experienţa unor traume, văzând că acestea se pot întâmpla, atunci când, prin urmare, o femeie este traumatizată şi devine apoi mamă, poartă trauma în sine, în corp. Această mamă nu are acces deplin la corpul său şi nu are acces deplin la trăirile sale. Pentru că dacă s-ar confrunta pe deplin cu trăirile sale, atunci ar simţi ceea ce se întâmplă cu corpul său, poate violenţă, ori altceva, şi şi-ar spune că acestea trebuie să ia sfârşit. Iar atunci bebeluşul nu obţine de la mama sa contactul corporal necesar, dragostea necesară şi legătura necesară, dragostea şi legătura de care are nevoie. Şi, prin urmare, are această experienţă permanentă a neîmplinirii nevoilor sale simbiotice de copil. Din cauza traumei sale, mama nu e în măsură să împlinească nevoile copilului. Poate că se va simţi chiar ofensată de copil, pentru că acesta doreşte contact corporal, iar ea nu poate tolera contactul corporal, din cauza traumei sale. Şi poate că ea îşi va vedea copilul ca pe un ofensator. Ceea ce o conduce la a respinge copilul. Iar asta poate continua într-o victimizare perpetuă.
D.L.B.: A devenit cumva inevitabil să vă întreb: care este rolul sau locul teoriei ataşamentului a lui John Bowlby în cadrul teoriei dv.?
F.R.: În evoluţia mea teoretică un moment foarte important a fost atunci când am început să studiez vederile lui Bowlby. Pentru că din ideile şi cărţile sale despre traumă şi din conceptul său de traumă am putut înţelege mult, mult mai bine care este diferenţa dintre relaţii şi relaţii de ataşament şi ce caracteristici au acestea din urmă. M-a ajutat foarte mult atunci când am aprofundat descoperirile lui John Bowlby, rezultate din cercetările sale asupra ataşamentului începute în anii ’50. A fost foarte de ajutor să înţeleg ce a descoperit.
Pe de altă parte, cred că am mers dincolo de vederile lui Bowlby, înţelegând că procesul de ataşare nu începe după naştere, ci deja înaintea naşterii. Pentru că deja dinaintea naşterii copilul începe să se ataşeze de mamă. La fel, referitor la faptul că Bowlby spune că trec şase-opt luni până când copilul dezvoltă o relaţie personală cu mama, am aflat, din activitatea mea, că nu e adevărat. Ci că se întâmplă de foarte de timpuriu, de dinainte de naştere, când se înfiripează această relaţie specială, relaţia dintre bebeluş şi mamă, care nu poate fi înlocuită de nimic şi de nimeni. În teoria lui Bowlby se mai spune că poţi înlocui o mamă cu figura mamei – şi despre asta am descoperit că nu e adevărat.
D.L.B.: Din câte ştiu, Bowlby şi-a întreprins primele observaţii asupra orfanilor celui de-al Doilea Război Mondial. Legat de acest lucru – sunteţi interesat de ideea de traumă intergeneraţională şi de aspectele istorice ale acestui concept şi de unele evenimente istorice particulare, precum Holocaustul? Ori, poate că pentru noi, în România, ar fi interesant să legăm acest concept de experienţa totalitară? Aveţi şi cazuri clinice legate de aceste experienţe extreme?
F.R.: Da, da, multe. Iar trauma, de fapt, este multigeneraţională, transgeneraţională, pentru că, aşa cum am explicat mai înainte, trauma iubirii şi legătura dintre mamă şi copil – dacă mama, de exemplu, a fost traumatizată în război, ori într-o catastrofă naturală – acest eveniment este transferat generaţiei următoare. Prin urmare, am putea spune că sunt trei, patru generaţii după război care încă mai suferă din cauza războiului. Iată cu siguranţă un argument pentru a opri războaiele. Pentru că războaiele pe care le creăm acum – vedeţi, de pildă, Siria – îi vor influenţa poate pe copiii care se vor naşte în anul 2100. Pentru atât de mult timp se propagă efectele. Este prin urmare important ca, pe baza cunoaşterii noastre despre traumă, să înţelegem că nu există nici un câştig în a face război, nu, comparativ cu distrugerile pe care războiul le aduce. E un război şi al generaţiilor următoare. Este foarte important pentru mine să o spun răspicat: făcând azi războaie, influenţăm viaţa următoarelor două, trei, poate patru generaţii.
D.L.B.: Am fost foarte interesat de o afirmaţie a dv., din această carte, de exemplu, Simbioză şi autonomie, că aţi putea caracteriza orice tulburare psihică în termeni de traumă. Că orice tulburare psihică se întemeiază pe traumă. Aţi dori să explicaţi puţin?
F.R.: Iată ceva ce mă face de asemenea foarte fericit că am descoperit. Şi anume că orice este numit boală în psihiatrie sau tulburare în psihologie e rezultatul traumei. Este un fel de strategie de supravieţuire. De pildă adicţia, adicţia de droguri, de alcool, ori vreun fel de acting-out, sau copiii diagnosticaţi cu ADHD, sau depresia – depresia este o strategie de supravieţuire prin a renunţa, a ceda, încercând să găseşti noi strategii de supravieţuire. Sau psihozele, schizofrenia – ca strategie de a te evita pe tine însuţi, de a evita să fii în contact cu tine însuţi. Ori borderline, care în cele mai multe cazuri e consecinţa abuzului sexual. Sau anorexia, care de asemenea este, în cele mai multe cazuri, consecinţa abuzului sexual, femeia care suferă un abuz sexual eliminându-şi astfel corpul. Şi aşa mai departe. Pentru orice tulburare psihică cu siguranţă că poţi afla trauma din spatele acesteia.
D.L.B.: Câteva cuvinte, vă rog, despre tehnica dv. – constelarea traumei?
F.R.: Da. Nu mă mai concentrez prea mult pe constelarea traumei, întrucât interesul meu se îndreaptă acum către identitate, către a-i ajuta pe oameni să îşi dezvolte identitatea. Or, făcând aceasta, este necesar să acord atenţie traumei, prin urmare am dezvoltat o metodă intitulată explorarea intenţiei mele. Ceea ce înseamnă că am o intenţie, iar această intenţie este, poate: Am nevoie să simt emoţie în corp. Şi, cu această intenţie, luată cuvânt cu cuvânt, ajungem la a reprezenta fiecare cuvânt printr-o persoană dintr-un grup. Iar persoana din grup intră într-o rezonanţă cu acest cuvânt şi, în acest fel, poţi afla în cele din urmă ce se află în interior. Odată cu această metodă aflu ceea ce vine dinăuntru în afară. Ceea ce se află în interiorul nostru, ori structura noastră psihică, putem aduce în afară, şi putem vedea, putem intra în rezonanţă cu aceasta – şi o putem schimba. Dacă intrăm în rezonanţă, această schimbare se poate produce. Şi poate apărea ceva nou, creativ.
D.L.B.: Mulţumesc mult! Poate că aţi dori să adăugaţi ceva, referitor la ceva ce nu v-am întrebat?
F.R.: Poate referitor la întrebarea despre trauma cumulativă: o traumă care ar lua naştere dintr-o acumulare de evenimente stresante care, acumulate, ar fi prea mult pentru o persoană: nu e ceva ce îşi află loc în experienţa mea. Nu cred aşa de mult în acest concept.
D.L.B.: E interesant şi util pentru mine să aflu că nu credeţi în trauma cumulativă şi că nu-i aflaţi vreun loc în experienţa dv., cu atât mai mult cu cât azi e un concept pe val.
F.R.: Da, înţeleg. Pentru mine trauma este rezultatul unui singur eveniment – de pildă al unui accident ori al unui atentat la viaţa ta, sau al relaţiilor traumatizante permanente. Al relaţiilor care te traumatizează permanent ori care te forţează să te clivezi şi să rămâi clivat aşa încât să continui relaţia. Iată cum văd eu lucrurile.