Exodul masiv de populaţie este una dintre tragediile lumii moderne. Ambarcaţiuni improvizate traversează Mediterana spre ţărmurile Europei, unele dintre acestea sfârşesc înainte de a atinge ţărmul mult visat. Titanicul se scufunda în acordurile valsului şi clinchetul paharelor, bărcile de azi se duc spre fundul mării scuturate de ţipetele copiilor, femeilor şi bătrânilor. Moartea îi surprinde pe nefericiţi epuizaţi de spaimă, de sete şi de foame. Nu au nici măcar un avocat care să ceară politicienilor înţelegerea nenorocirilor prin care trec fără ură şi fără părtinire. Cum pretindea, în Antichitate, înţeleptul Tacitus: sine ira et studio. Tragedia lor şi umanismul lumii de azi încap în contabilitatea Bruxelles-ului între „cote“ şi „criterii“.
Un plan de salvare
La intervenţiile Italiei, Comisia Europeană a fost obligată să considere exodul populaţiei din statele africane o problemă comună, iar măsurile pentru salvarea imigranţilor să fie luate cu un efort convergent mai consistent şi cu un sentiment mai firesc de solidaritate şi responsabilitate. Soluţia repartizării de „cote“ şi subterfugiul „criteriilor“ folosite la primirea imigranţilor au scos la iveală divergenţe între statele membre ale Uniunii Europene. Franţa, Germania, Marea Britanie, Olanda, Spania s-au refugiat în spatele doctrinelor şi tradiţiilor democratice pentru a-şi îngusta disponibilitatea de primire. A discuta despre umanism, se vede, ar fi peste măsură. Sunt state cu datorii istorice, fostele metropole, altele cu vinovăţii politice pentru implicarea directă în conflictele şi războaiele din cauza cărora puhoaiele de oameni, sute de mii, îşi părăsesc disperaţi casele. Cifra reţinută de comisarii de la Bruxelles pentru găzduirea temporară a imigranţilor este ridicolă: 20.000 de suflete, în doi ani, primiţi la grămadă şi redistribuiţi imediat în cele 28 de state membre, în „cote“ stabilite după PIB, populaţie şi putere economică. Restul să fie blocaţi în ţările de origine sau întorşi din drum. Doar 20.000 pot fi primiţi! Numai în Italia cererile de azil au crescut de la 28.000, în 2013, la 170.000 în 2014. Disputele de la Bruxelles ascund, de fapt, fuga de responsabilitate şi lipsa de umanism. În sistemul de calcul – iau la întâmplare un caz –, cum de i se cere Bulgariei să accepte „o cotă de azilanţi“ când această ţară nu a fost implicată în nici un conflict şi nu s-a bătut pentru cine ştie ce avantaje strategice?
Preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a pregătit un plan care va fi supus aprobării summit-ului U.E. din 30 iunie. Marea Britanie, Danemarca, Irlanda şi Ungaria şi-au anunţat deja rezervele faţă de intenţiile lui Juncker. Premierul ungar Victor Orban, rebelul de serviciu al Uniunii Europene, a persiflat sugestia adoptării de „cote“: „ideea europeană că refugiaţii care pătrund pe teritoriul unui stat ar putea fi ulterior redistribuiţi este o nebunie“. Franţa şi Germania, în principiu, nu se opun „cotelor“, dar insistă pentru respectarea propriilor „criterii“ de acordare a dreptului de azil. Parisul pare să nu dea cea mai corectă interpretare situaţiei restrângând-o la condiţia de „azil“. Bernard Cazeneuve, ministrul francez de interne, are o părere vagă despre situaţie: „Eu cred că este normal să existe o repartizare a cererilor de azil între diferite state ale Uniunii Europene, că este normal ca Europa să aibă o politică de azil“. Nu de azil este vorba, domnule ministru, ci de o tragedie umană!
Condiţia străinului
se schimbă greu
Oricât de mult am fi dispuşi să credem în valorile democraţiei şi în drepturile omului, este greu să nu observăm că în Occident există o discriminare a străinului. Mai accentuată la dreapta, mai bine camuflată la stânga. Ar fi o ipocrizie să se nege cazurile de stigmatizare a străinilor, de tratament diferit, uneori umilitor, de care aceştia au parte. În cultura occidentală există un vocabular vechi pentru „definirea celuilalt“: negri, bigami insuportabili etc. Extinderea Uniunii Europene spre Est a adus o sintagmă nouă, nu atât de jignitoare, dar suficient de insultătoare, cea de „instalator polonez“. Bieţii polonezi au avut ghinionul să fi fost primii care au uzat de dreptul de muncă în spaţiul comunitar dobândit odată cu aderarea ţării lor la Uniunea Europeană. Nouă, românilor, ne-a venit rândul trei ani mai târziu când „ţiganii“ au devenit în media occidentală „romi“ încât, pentru evitarea confuziilor, România a fost nevoită să-şi schimbe acronimul de ţară din „Rom“ în „Rou“.
Cu un deceniu în urmă, istoricul francez Gérard Noiriel afirma: „Atunci când se vrea stigmatizarea mişcărilor sociale, în mod tradiţional se recurge la două registre: cel al străinului (decenii la rând a fost utilizat cuvântul „indezirabil“ pentru a desemna străinul ca nepoftit), sau cel al delincvenţei. Les «racailles» (tradus: lepădături, pleavă, drojdie a societăţii, n.n.) ţine de acelaşi tip de vocabular folosit pentru «sauvageon» (puiet nealtoit)“, neintegrat social, adică. Să amintim că, în 2005, când apăreau aceste explicaţii, Nicolas Sarkozy, pe rând ministru de Interne şi preşedinte, a folosit expresia „racailles“ pentru a-i numi pe tinerii din comunităţile ne-franceze aflate la periferia Parisului care incendiau noapte de noapte zeci de automobile. Gest condamnabil, evident, întrucât contravenea ordinii publice. Acolo unde „se gargariseşte“ pe tema drepturilor omului, mai preciza istoricul francez, autorităţile adoptă adesea politici xenofobe.
Oriunde, străinul trebuie să aibă partea lui de cer sub soare
Dezbaterea din Uniunea Europeană pe marginea „cotelor“ de acceptare a imigranţilor merită multă atenţie. De la originea acestui fenomen, atât de grav, nu trebuie înlăturate cauzele istorice, precum colonialismul, nici cele politice care au condus la sub-dezvoltare, conflicte, războaie. Ca forţă de muncă, imigranţii au fost primiţi bine atunci când Occidentul a avut nevoie de gunoieri, măturători, spălători de veselă, femei de serviciu, cei mai mulţi provenind din fostele colonii sau din statele învinse în război, prăbuşite economic sub povara datoriilor, ca Italia, Portugalia sau Spania. După prăbuşirea regimurilor comuniste, plaja s-a extins la statele est-europene, cu uşoare adaptări care favorizează importul de „creiere“ şi de forţă calificată şi ieftină de muncă. Acum se recunoaşte, mai rar, dar se recunoaşte că în Occident există şcoli româneşti de matematică, de fizică, de medicină sau că româna este a doua limbă vorbită la Microsoft. Nu se doreşte să discutăm cauzele întârzierii dezvoltării noastre, de ce nu ne mai putem ţine săracii acasă. În Uniunea Europeană, normativ, libera circulaţie a banilor şi intereselor nu are oprelişti, dar în Tratatul de la Amsterdam, din 1999, şi-a făcut locul o prevedere restrictivă prin instituirea unei „perioade de tranziţie“ pentru libera circulaţie a forţei de muncă şi „comunitarizarea domeniilor de aplicabilitate“ (ce barbarism!) în privinţa controalelor la frontiere, azilului şi imigrării. Această clauză este reactivată acum în faţa noului val de imigranţi. Umanismul renascentist, ieşit în lume din Europa cu cinci secole în urmă, este canalizat de civilizaţia banului pe coridorul îngust al „cotelor“ şi „criteriilor“.
Bravos, naţiune!
Am vizitat Centrul Uniunii Europene de informaţii de la parterul Bibliotecii Centrale Universitare. După o oră de la deschiderea programului nu am putut vorbi decât cu paznicul. Resemnat, am luat câteva materiale expuse pentru public, crezând că voi suplini informaţia directă şi calificată. Iată ce am găsit „în apropierea“ subiectului care mă interesa, criza imigranţilor: broşura Călătoreşte în siguranţă! Un SMS îţi poate salva viaţa; revista Drepturile omului nr. 4/2011, în care găsesc un raport al Institutului Român pentru Drepturile Omului şi hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului luate „împotriva României“ (sic!), lăudate că au făcut jurisprudenţă europeană prin cauzele Baldovin, Rupa şi Cornelia Popa; cărticica Românii din România, Bulgaria, Italia şi Spania între incluziune socială şi migraţie!, din 2012, editată, după cum se menţionează, cu generoasa contribuţie a Fundaţiei Soros, dirigintele nostru în ale democraţiei. Mă opresc la broşura Centrul consular de crize, scoasă de MAE, pe care o abandonez rapid pentru că nu pot trece de prima frază, un afront la demnitatea românilor şi a limbii pe care aceştia o vorbeau până nu de mult corect. Iat-o: „În ultimii ani tot mai mulţi români au ales să muncească în străinătate şi, în acelaşi timp, s-au multiplicat situaţiile de crize consulare în care Ministerul Afacerilor Externe a fost nevoit să intervină, pe canale diplomatice, pentru acordarea de asistenţă cetăţenilor români aflaţi în străinătate, în situaţii dificile“. Aşa scriu astăzi urmaşii lui Kogălniceanu, Titulescu şi Gafencu plătiţi să apere treburile ţării în străinătate!
Pentru Muzeul Literaturii Române nu s-a găsit un spaţiu în Bucureşti. Plângem că se deteriorează manuscrise preţioase prin beciurile Casei Scânteii. În schimb, la parterul Bibliotecii Centrale Universitare fiinţează de un deceniu o instituţie atât de prăfuită precum Centrul de informaţii al Uniunii Europene. Bravos, naţiune! ar fi strigat Caragiale.
Autor: George ApostoiuApărut în nr. 522