În Toba de tinichea, Günter Grass se distanţează de ideologiile oficiale până la limita nebuniei. Vorbind, adesea în aceeaşi frază, pe două voci (persoana întâi şi a treia), naratorul este necreditabil. Povestea este însă plină de viaţă, imită viaţa însăşi.
Iată un pitic, un bufon pe nume Oskar, aflat sub îngrijire permanentă într-un spital de boli nervoase, care scrie, în 625 de pagini, povestea vieţii lui miraculoase (în sensul cel mai propriu). Formula narativă este simplă, un şir de povestiri amintind de unul din romanele de la începutul modernităţii, care păstrează în ţesuturile sale urmele epopeii: Don Quijote. De ce a ales Günter Grass această formulă nu este atât de greu de sesizat. Acţiunea romanului acoperă o perioadă relativ lungă, de la ascensiunea nazismului până la căderea sa, cuprinzând aşadar anii de război. Piticul Oskar, cel care, de la trei ani, bate toba de tinichea aproape neîncetat, este, din punct de vedere politic, opusul genului arian, iar toba, opusul ideologiei fasciste. Toba de tinichea este, împreună cu Opiniile unui clovn, de Heinrich Boll, un roman scris cu intenţie vădit profilactică (ca multe romane din postcomunism, de exemplu Pupa russa de Gheorghe Crăciun). Rolul său este de a pune în lumină, de a critica o epocă sumbră din istoria Germaniei, pe care foarte mulţi contemporani ai lui Grass ar fi dorit s-o uite. Era nevoie, la sfârşitul anilor ’50, de un nebun pitic şi minoritar pentru a le spune germanilor adevărul despre ei înşişi.
Alături de interpretarea politică, există însă alte două posibilităţi majore de înţelegere a romanului. Nu se poate face abstracţie, cred, de dimensiunea mistică a Tobei de tinichea, deşi ar trebui precizat că, în cazul acestui roman, mistica nu exclude ironia sau critica la adresa Bisericii Catolice. Ce reprezintă altceva dorinţa lui Oskar de a-l vedea pe acel Iisus din braţele Madonei bătând la tobă (urgenţa unei epifanii suprarealiste) şi, apoi, dorinţa – împlinită – de a se pune în locul lui Iisus, de a sta la propriu în braţele Fecioarei şi, ca şef al unei bande de adolescenţi, de a se auto-denumi Iisus? Între Oscar şi Iisus există o anumită competiţie, oricând ironizabilă: căci Oskar este sau vrea să fie şi diabolic, şi sfânt, vrea să ocupe lumea cu prezenţa sa. Cealaltă interpretare, literară, merge pe linia referinţelor la Goethe şi la Shakespeare (mai exact, la Hamlet). Există o trimitere clară, constantă la patronul canonului german al literelor şi, de asemenea, o utilizare – de altfel, previzibilă – a lui Yorick, bufonul lui Hamlet, acel bufon care l-a educat pe Hamlet.
Bineînţeles, Oskar nu este deloc nebun. Dacă cei din jurul său, prinşi în capcana societăţii, adoptă modelele clasei, ale profesiei lor, direcţiunile partidului etc., Oskar – sustras, prin condiţia sa, unei evoluţii fireşti în cadrul sistemului – seamănă cel mai mult cu viaţa. O sete incredibilă de viaţă, exprimată de Grass printr-o vervă a scrisului pe măsură, îl împinge mereu înainte şi îl determină să facă, în general, alegeri înţelepte, de o înţelepciune sumbră, lipsită de speranţă, dar nu şi de credinţa în miracol. El ştie să facă faţă situaţiilor mai bine decât cei din jur, deşi, din punct de vedere fizic este prost echipat, iar din punct de vedere social este evident dezavantajat. Oskar are intuiţia vieţii, simte pericolul şi ştie să se ferească de el. Lipsit de iluzii, el este, în plus, dotat cu o inteligenţă sclipitoare, răutăcioasă. Arogant şi singuratic, Oskar este în acelaşi timp foarte comunicativ şi are chiar trăsături de lider. Un om care ştie cum arată viaţa, viaţa reală şi nu cea prezentată de propaganda oficială, un individ care îşi asumă viaţa aşa cum este ea, indiferent câte suferinţe îi aduce (şi îi aduce destule). Pe de altă parte, Oskar crede, inconştient, în steaua lui norocoasă şi uneori în misiunea de a transforma lumea: există cu certitudine destul donquijotism în acest personaj, această adevărată figură a literaturii.
Cartea lui Günter Grass este un şir de poveşti groteşti, scrise la un nivel maxim de intensitate de un spirit altfel chinuit de depresie. Multe din aceste poveşti se desfăşoară în cimitire sau sfârşesc acolo (autorul însuşi a lucrat în cimitire). Oamenii din jurul lui Oskar cad ca popicele – mama, cei doi taţi prezumtivi, vecinii, prietenii, iubitele – din vina lor, a celorlalţi sau din vina istoriei; numai Oskar merge înainte ca un posedat. El se simte vinovat de moartea tuturor şi, într-un fel, chiar este. El aduce moartea – dar nu ca pe o posibilitate de mântuire, ci ca plată pentru prostie.
Autor: Arthur SuciuApărut în nr. 523