Au trecut 39 de ani de la ultima adaptare a faimosului roman al lui F. Scott Fitzgerald, timp în care publicul ar fi putut spera la o transpunere care sa ne uluiasca, si care sa nu ne mai arate aceeasi poveste aranjata în acelasi pachet narativ. Cu toate acestea, dupa patru ecranizari ale romanului „The Great Gatsby“, atât vocile spectatorilor, cât si cele ale unor critici mai reticenti fata de filmele regizorului Baz Luhrmann – reticenta cât se poate de subiectiva – confirma înca o data nemultumirea legata de punerea pe ecran a acestui roman celebru. Fie ca e vorba despre o varianta clasica, montata dupa niste bareme traditionale si care nu îngreuneaza sau nu îndeparteaza spectatorul de povestea originala, fie ca vorbim despre o adaptare tesuta cu tot felul de cusaturi moderne, si, ce-i drept, cât se poate de radicale, spectatorul esueaza în a vedea punctul de plecare al regizorului si refuza cu vehementa sa guste din marul copt, dar care are si câteva pete de la contactul sau cu solul. Spectaculozitatea lui Luhrmann a fost notabila în filmele care l-au urcat pe piedestal si i-au oferit titlul de „showman“ si de regizor care îsi propune sa faca entertainment pur. Dupa o adaptare a piesei lui Shakespeare „Romeo si Julieta“, care, si ea, la rândul ei, atinge cotele înalte kitsch-ului, dar care este cât se poate de moderna si de originala, si dupa un musical creat cu mult fast – „Moulin Rouge!“ –, cel mai recent lungmetraj al sau nu se lasa mai prejos. Totusi, o mare parte dintre spectatori si critici uita un lucru esential: Baz Luhrmann nu doreste sa faca film de arta, si, daca o face – în sensul în care filmul sau poate fi considerat de catre unii ca fiind artistic pâna în maduva oaselor –, atunci exista posibilitatea ca regizorul sa fie si mai multumit decât era deja, în urma show-ului pe care-l creeaza în „The Great Gatsby“.
Spectacolul lui Luhrmann se încadreaza în trendul anului 2012-2013, care a fost marcat de filmele ale caror povesti – indiferent ca sunt scenarii originale („Django Unchained“) sau adaptari ale unor romane („Anna Karenina“) – au fost scoase în evidenta mai mult prin spectaculozitate, prin iluzia consumata, prin anacronismele muzicale si prin importanta acordata modalitatii de accentuare a impresiei. Daca pictorii impresionisti, considerati la vremea lor un vârf de avangarda, erau criticati pentru ca tablourile lor nu ofereau decât niste impresii, am putea spune, într-o oarecare masura, ca si filmele din aceasta categorie îsi merita acest tip de dojana; iar daca filmul se presupune ca ar fi un izvor de cunoastere pur spirituala, atunci „The Great Gatsby“ nu ar reprezenta decât pestera din care izvoraste aceasta apa. Si fiindca aici este vorba despre o adaptare, forma, si nu fondul este „butonul“ la care regizorul recurge de cele mai multe ori.
„The Great Gatsby“ spune povestea – urmând îndeaproape romanul lui Fitzgerald – a unui milionar, veteran de razboi si scolit la Oxford, Jay Gatsby (Leonardo DiCaprio), al carui unic scop este acela de a-si recuceri marea dragoste, pe Daisy (Carey Mulligan), o fata pe care o întâlnise cu cinci ani înainte de a pleca pe front. Povestea este spusa din perspectiva lui Nick Carraway (Tobey Maguire), varul lui Daisy, veteran de razboi si el, scolit la Yale, cu o slujba mai putin profitabila, care devine cupidonul celor doi reîndragostiti, dar si aparatorul de drept al noului sau prieten, mai-marele Gatsby. Artificiul, mai mult sau mai putin eficient, la care recurge Luhrmann este acela ca tainele pe care le povesteste Nick sunt dezvaluite în cadrul unor sedinte cu psihiatrul acestuia. Sedintele respective îi vor retrezi setea de a scrie si de a finisa „ca la carte“ acea etapa a vietii lui, prin romanul pe care ajunge sa-l termine. Din punct de vedere narativ, Luhrmann acopera „în mare“ punctele culminante care au loc si în carte, dar alege sa se concentreze foarte mult nu doar pe ideea de spectacol, ci si pe viziunea subiectiva pe care o are Nick asupra relatiei dintre Gatsby si Daisy. Desi în roman se întrezareste la un moment dat o relatie amoroasa între Nick si prietena lui Daisy, Jordan, regizorul se concentreaza foarte putin pe relatia dintre cei doi. În filmul lui Luhrmann, Nick devine personaj central cu care poti empatiza foarte usor, dat fiind faptul ca opinia lui fata de Gatsby se schimba pe masura ce afla cât mai multe detalii, atât negative, cât si pozitive, legate de viata lui de dinainte de a deveni milionar. Cu toate ca în acest film impresia e cea care ramâne, în timp ce substanta curge agale la vale, exista doua situatii intentionate care opresc caruselul filmic al lui Luhrmann si ofera câteva particule ce ajuta la sporirea densitatii materiei. Desi povestea lui Nick este redata prin intermediul voice-over-ului, iar limbajul quasi-shakespearian al acestuia reflecta o personalitate mai „poetica“, atitudinea lui fata de perioada decadentista în care traieste si fata de nedreptatea suferita de Gatsby, în final, e o tusa importanta de caracter, Nick reusind, în cele din urma, sa-si exteriorizeze frustrarea fata de nepasarea lui Daisy, dar si fata de cea a asa-zisilor burghezi „cinstiti“. Cea de-a doua situatie care ofera profunzime, îndeosebi prin interpretarea lui DiCaprio, este chiar scena din interiorul apartamentului de la hotel, în care Daisy ajunge sa-i marturiseasca sotului ei ca, de fapt, iubirea pentru Gatsby nu murise niciodata. Bineînteles ca melodrama este scoasa la suprafata prin confuzia lui Daisy, care e mai degraba obligata de Gatsby sa recunoasca un lucru pe care acesta îl asteptase timp de cinci ani, dar si de confruntarea dintre acesta si sotul ei. Ei bine, chiar acel moment, în care trâmbitele lui Luhrmann spun stop, iar camera face un pas în spate la vederea unui DiCaprio „electrocutat“, e un moment foarte bun, care ar fi putut face parte dintr-o alta varianta a acestui film.
Din punct de vedere al spectaculosului, Luhrmann îsi face datoria si ne ofera o iluzie cât se poate de convingatoare, surprinzând perioada zbuciumata a anilor ’20 cu mult fast, exuberanta, prin pusee redate îndeosebi prin taieturile de montaj, prin însiruirea cadrelor glam, dar si prin folosirea unui soundtrack care nu are nici cea mai mica legatura cu perioada respectiva, dar care este inserat cât se poate de natural în contextul pompos al petrecerilor pe care le dadea marele Gatsby. Tehnica 3D-ului i-a venit ca o manusa lui Luhrmann, fiind printre putinii regizori care a luat-o ca pe ceva ce tine de exagerare si de accentuare, si nu neaparat de apropiere si creare a unei senzatii inedite. Este remarcabila scena în care Gatsby, împuscat de un barbat dezorientat, a carui sotie fusese omorâta într-un accident de masina care îl implica si pe protagonist, cade în piscina, dar nu înainte de a mai arunca pentru ultima oara o privire catre casa lui Daisy, plasata fata-n fata cu a sa, dar separata de o întindere imensa de apa. În acel moment, privirile lui Gatsby zboara catre casa lui Daisy ca si cum ar plana deasupra apei într-o clipita.
„The Great Gatsby“ e un soi de bufet filmic, care îti ofera câte putin din toate, punând în balanta fiecare aspect care tine de spectaculos, de personaj, de tehnica, dar si de poveste. E ca un trenulet care te poarta pâna într-un anumit punct, si care îti lasa impresia ca ai trecut prin rai si prin iad ca sa ajungi acolo. Problema e ca, dupa ce traseul ia sfârsit, încerci sa-ti aduci aminte ce minunatii ti-au trecut prin fata ochilor. Dar nu prea reusesti.
Autor: CLAUDIA COJOCARIUApărut în nr. 423