Textul si realitatea

Mircea Anghelescu, Poarta neagra. Scriitorii si inchisoarea, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca, 2013, 256 p.

Mircea Anghelescu socoteste istoria literara disciplina suverana în cunoasterea lumii. Majoritatea studiilor sale pornesc de la premisa ca scriitorii înglobeaza frânturi de episteme. Îi revine cercetatorului sarcina de a îndrepta, ca un ucenic în atelierul marilor pictori, tablourile scorojite si tonurile înnegrite. Rareori portretele stau în prim-plan, ca în cazul lui I. Heliade-Radulescu. Epocile îi omogenizeaza pe autori. Doar perspectiva releva exceptiile. Contextul influenteaza decisiv interpretarea. Mircea Anghelescu arata dexteritati impresionante când, plimbându-se printr-un set constant de preocupari – transferurile între viata si opera, mentalitati, strategiile fictiunii, exilul (cu tipologiile aferente), identificarea surselor, curmarea controverselor filologice – construieste cai paralele de abordare a materialului. În spatiul nostru, el se numara printre initiatorii studiilor culturale, înainte ca sintagma sa se fi încetatenit.
De la îmbinarea diferitelor tipuri de documente – politice, juridice, ziaristice – nu se abate nici recenta exegeza „Poarta neagra. Scriitorii si închisoarea“. Dupa 1989, s-au purtat ample discutii si polemici în aceasta directie, atât din cauza, cât si datorita memorialisticii despre puscariile comuniste. Au aparut carti fundamentale referitoare la mecanismele represive: controlarea culpelor, a proceselor, a sanctiunilor si, cel mai grav, a psihicului colectiv. În plus, Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Românesc a finalizat o serie de interviuri cu fosti detinuti politici, în sase volume, cu titlul „Experiente carcerale în România comunista“. S-au impus modele de conduita ori, macar, au iesit la suprafata constiintele impecabile. S-au ivit semnele schimbarii de perceptie. Descoperirea unor personalitati necompromise, în ciuda conditiilor bestiale de încarcerare, a contracarat, în mare masura, modelul rezistentei prin cultura. Situatia se aseamana, la un alt nivel, cu afirmatiile lui Mircea Cartarescu despre Leonid Dimov, care „a dominat în toti acei ani subterana poeziei românesti cu aceeasi autoritate cu care Nichita Stanescu domina poezia „vizibila“„ („Dimov, maestrul subteranei“, în „Familia“, nr. 3, 1999).
Literatura ca agent public
Întrebarea implicita adresata de Mircea Anghelescu în volum este daca nu cumva interesul acordat penitenciarelor socialiste ignora câteva probleme mai vechi. Fara a se raporta neaparat la scrierile valoroase, dupa cum sustine în final, autorul cauta explicatii ale tabuizarii subiectului: „Ele sunt importante împreuna, în ansamblu, pentru ca manifesta nevoia de a aborda un teritoriu pe care pruderia parintilor si a bunicilor nostri l-a ocolit. De ce? Este si aceasta o întrebare la care ar trebui sa meditam când gândim literatura noastra: nu ca o întâmplatoare colectie de capodopere, ci global, ca un reflex sensibil si întelegator al vietii noastre de toate zilele, cu cele stiute si mai ales cu cele nestiute“ (p. 250). Un raspuns pertinent pentru discretia victimelor ar fi teama indusa de actele semnate la eliberare, când se angajau sa nu dezvaluie nimic din supliciile îndurate. Altminteri, ar fi avut de suportat „pedeapsa cea mai aspra conform legilor în vigoare“. Spectrul condamnarii pe viata bloca amintirile. Altii însa, observând formularea vaga a amenintarii, indiferenti sau nesabuiti, nu s-au ferit de relatari. În luarea deciziilor intra prea multe procese necuantificabile. Deocamdata, ne multumim sa semnalam o paleta de comportamente.
Piatra de moara a oricarui comentator consta în compararea atrocitatilor din închisorile comuniste, asupra carora staruiesc ochii nostri hipermetropi, si bestialitatea vremurilor îndepartate, privite cu miopie sau cu dezinteres. Între 1948-1964, pedeapsa cu moartea nu prea li s-a aplicat (sau nu li s-a aplicat oficial) „dusmanilor poporului“. Totodata, pare imposibil sa decidem daca tratamentul din ocna de la Telega, care îi înspaimânta si pe tâlhari, si pe cauzasii pasoptisti, era „mai blând“ decât în minele de plumb de la Cavnic, Baia Sprie si Valea Nistrului. Diferenta principala între veacul XIX si cel urmator tine de transformarea literaturii în agent de dezbatere în vederea stabilirii unor parametri nearbitrari ai justitiei. Liberalismul progresist, de provenienta luminista, i-a îndemnat pe câtiva intelectuali (Al. Russo, Gr. Alexandrescu, C. Bolliac) sa propuna înlaturarea sentintei cu moartea, idee reiterata în Proclamatia de la Islaz, din 9 iunie 1848: „Însusi faptul ca un poet si un om public precum Heliade este interesat sa viziteze ocna si sa afle motivele pentru care au ajuns acolo oameni cu probleme, cu drame diverse, este semnificativ pentru epoca. Toate acestea servesc drept pretext pentru a începe, destul de timid, discutia publica a regimului penitenciar din tara noastra si a situatiei morale a celor care au gresit fata de lege în general“ (p. 49).
Biografie si destin
Secolul romantic îi ofera lui Mircea Anghelescu prilejul sa stabileasca niste prioritati biografice si literare. De pilda, aflam ca Al. Russo (în „Sauvegea“ – Soveja) prezinta „prima marturie moderna a unui prizonier politic român“ (p. 64), iar Al. Macedonski (poezia „Celula mea din Bucuresti“) aduce „în literatura noastra toposul descrierii locului de detentie“ (p. 76). În timp ce sub aspect tematic remarcam înca o data defazarea fata de Occident, sub aspect biografic situatia denota o vechime considerabila, tinând cont de întemnitarea boierilor razvratiti. Ioan Slavici, Tudor Arghezi, N. D. Cocea, Mircea Damian si Zaharia Stancu, prinsi în exegeza lui Mircea Anghelescu, au patimit pentru vina de a avea opinii distincte fata de majoritatea politica, votata sau împlinita prin vointa nationala. Statutul lor uman este definit prin analogii. Destinul, suma semnificatiilor unui drum, se repeta periodic, independent de coordonate. Astfel, Mircea Damian, unul dintre preferatii criticului, este „un Panait Istrati oltean, mai rau si, desigur, mai putin talentat“ (p. 186). Consideratii similare denota simbioza izbutita între factologie si eseu.
Abia dupa 1990, în tara, afilierea la un partid, factiune sau doctrina nu a intrat sub incidenta legii. Pâna atunci, sub dictatura dejista, unii literatii au participat la campaniilor de impunere a marxism-leninismului. Pervertirea sensului uman al experientei, aservirea lui oportunista si, în consecinta, rescrierea trecutului dupa imperativele comuniste, ajunge un act de pângarire a literaturii si a moralitatii: „De fapt, amintirile lui Zaharia Stancu («Zile de lagar», n.m.) despre detentia în lagarul de la Târgu-Jiu, începute probabil sub impulsul unei revelatii privind biografia sa ca rezervor de documente umane, devin spre sfârsit un simplu material propagandistic, integrat într-o activitate inspirata si dirijata de catre propaganda partidului comunist si, probabil, a expertilor care o monitorizau“ (p. 232). Sa adaug numai mâhnirea lui N. Carandino, depus si el la Târgu-Jiu, care în memoriile lui („Nopti albe, zile negre), preciza ca, în prima editie a romanului, Zaharia Stancu îl mentionase cu rol pozitiv în destule rânduri, pentru ca în urmatoarele reeditari sa-i elimine numele. Cândva, gazetarul „corespunsese“ intereselor extremei stângi, pentru vederile lui social-democrate. Preluarea conducerii oficiosului taranist „Dreptatea“ l-a trimis in categoria indezirabililor. La finalul lui 1947, era depus în puscaria din Galati. Osândirea si degradarea civila faceau inutila vehicularea acelui „nomina odiosa“.
Tot o resapare – în urma careia a disparut concordanta între text si realitate – semnalata de Mircea Anghelescu, porneste de la trecerea „din avangarda în ariergarda“ (vezi sinteza lui Ion Pop) a lui Geo Bogza. Închis în 1937 la Vacaresti, dupa reclamatiile Academiei, poetul redacteaza un serial de reportaje pentru revista „Tempo“. Dupa doua decenii, îsi „corecteaza“ pozitia, înfierând din postura de membru plin al Academiei monstruozitatile „regimului burghezo-mosieresc“. Se bucura de laurii institutiei care îl stigmatizase si ajunge emisar al luptei de clasa. Ura sugerata, îndreptata contra oricarei opresiuni, capata amploarea unui mesaj tezist: „Ceea ce lasa un gust neplacut, daca nu despre reportajul si autorul din anii treizeci, atunci despre omul important care devine el mai târziu, este reluarea textului într-un volum de proza publicat peste douazeci de ani, în 1957, în plina perioada de opresiune a regimului comunist, ani în care s-au instrumentat procesele celebre astazi împotriva lui Noica, Steinhardt, Dinu Pillat, Paleologu, Sergiu Al-George si atâtia alti scriitori“ (p. 205). Sa vorbesti cu „avânt revolutionar“ despre trecut, când colegi de breasla sufera… Sa te prefaci ca totu-i vis si armonie… Cam mult optimism. Noapte buna! Cine îi cerea lui Geo Bogza sa-si prelucreze articolele si sa le dea tenta agitatorica? Fidelitatea lui nu se punea la îndoiala. Sau poate ca asa erau vremurile. Da, asa: unii la puscarie, altii în Academie, facând jocurile puterii. Sa presupunem ca în pasajele modificate exista si farâme de adevar, asa cum ne încredinteaza tabletele unui ziarist închis pentru lezmajestate, studiate milimetric de Mircea Anghelescu: „amintirile lui N. D. Cocea prezinta o epoca interbelica putin diferita, mai apropiata de aceea a literaturii lui Dostoievski sau a lui Maxim Gorki. Tortionarii închisorilor de dupa Al Doilea Razboi Mondial n-au aparut din neant si nici pe neasteptate. O arata, între altele, memoriile lui N. D. Cocea“ (p. 154). Numai ca, în 1957, sinceritatea lui Geo Bogza depindea de factorul ideologic. Acest detaliu textual devine matrice pentru judecarea exacta a secventei 1948 – 1964.
Cartea lui Mircea Anghelescu este stralucitoare în argumentatii, impresionanta în articulatii, surprinzatoare în paralelisme si exemplara în prezentarea faptului divers ca norma politico-literara.