Ioana Greceanu, Fragment dintr-un viu, Bucuresti, Editura Tracus Arte, 2012, 68 p.
Dan Sociu, Poezii naive si sentimentale, Bucuresti, Editura Cartea Româneasca, 2012, 64 p.
Între surprizele editoriale din acest an poate fi inclus al cincilea volum semnat de Ioana Greceanu – „Fragment dintr-un viu“. Înscriindu-se în scoala simularii ca boala însusita, poeta se prezinta într-un spectacol sadomasochist, de autoflagelare, cu elemente neoexpresioniste si înclinatii spre morbid. Versurile se alungesc ca o tenie prin întreg organismul, absorbind majoritatea cliseelor referitoare la prapadirea celulelor. Aproape fiecare cavitate se deschide. Dar sângele curge ca într-o pictura. Prelungirea caznelor sta în imaginatia cititorilor/ privitorilor. Paradoxal, provocarea placerii prin mutilare delimiteaza un spatiu protector, ocult: „sunt o piramida rasturnata/ cu vârful în pamânt si camera mortuara în cap/ în care patrund cu torte în mâini jefuitori de morminte/ tot eu“ („As vrea sa nu-mi amintesc“. p. 46).
Supunerea la chinuri devine o modalitate de cunoastere. Publicul are pofta sa arunce surcele pe rugul aprins. Dar nu este poftit sau lasat sa ia parte la ordalie. Scrisul ramâne, în general, aseptic. Scenariile se deruleaza, de obicei, într-o încapere de sticla, izolata fonic. Îndurarea devine autism. Zgomotele sunt epileptice, iar miscarile aproximeaza, ca într-o pantomima, cauza supliciilor. Gura bâiguie contururi, vocale si consoane, precum Oratorul din „Scaunele“ lui Eugène Ionesco. Imprecizia reactiilor arata dificultatea autoscopiei. Ioana Greceanu îsi studiaza organismul pe masa de operatie, într-o alergatura disperata si inutila a prazii înghitite chiar în momentul ochirii: „eu îmi acopar întotdeauna urmele cu poeme/ as apuca-o simultan în toate directiile, între acesti patru pereti/ de care ma izbesc fara sa-i ating/ carnea mea este mai vie decât pot suporta/ si chiar în apropierea mortii/ amesteca atât de desavârsit vechile ei jucarii“ („Am propria mea camera de tortura“, p. 18). Ca la Mariana Marin, sanatoriul pare spatiul privilegiat de manifestare a psihicului tumefiat. Sentimentul împroprietaririi cu durere strabate ca în versurile vinetii ale Martei Petreu, de care o mai leaga ardoarea ipostazierii în personaje biblice: „caut un loc nedureros/ ca omul acela fara început si fara sfârsit/ pe cruce/ ca femeia aceea singura si îngenuncheata epuizata de tipete“ („Culoarea somnului multiplu“, p. 37).
Tesuturile se desprind ca zdrentele dintr-o gramada de haine puse la spalat în lesie. Scormonirea prin carne devine scop. Denudarea sinelui nu o intereseaza pe Ioana Greceanu. Suferinta nu constituie prilej de cersire a milei. La un moment dat, conservarea prin automutilare da semne ca ar ceda în fata torturii exterioare. Totusi, dorinta nu se concretizeaza în fapta: „si uneori cred ca as putea sa ma obisnuiesc cu apasarea mâinilor pe fata:/ am nevoie de palme ca de masca permanenta!“ („Fragment dintr-un viu“, p. 10). S-ar deduce, poate, asumarea întelepciunii stoice. Statutul de fiinta blestemata, de obiect ademenitor si respingator totodata, domina cartea. Atrofierea si friabilitatea simturilor, exhibate într-un bâlci sinistru, amintesc de vlaguirea naratorului lui M. Blecher din „Întâmplari în irealitatea imediata“.
Obiect stigmatizat si adorat deopotriva, egoul schilodit astepta sa-si fagociteze victimele. În ciuda frângerii trupului, exista o dorinta încrâncenata de supravietuire, ca în poezia Angelei Marinescu: „Viata îmi atârna de cap/ ca un val de mireasa parasita în ziua nuntii./ aruncati acesti crini albi pe mine!/ zapada e alba pe toate ferestrele/ mi-e teama de juramântul de castitate al lunii/ de muzica ei sacadata ca din gura de schelet/ sunt o mâna retezata/ care va face semne/ sunt o gura famelica (apropiati-va!)/ care manânca din voi“ („Îmi voi asmuti capul“, p. 15). Versurile Ioanei Greceanu seamana cel mai bine cu tusea seaca. Încordarea expectorarii produce fisuri viscerale însotite de hârâieli. Iar când secretiile izbunesc, se naste un homuncul de gelatina, pe care partea sanatoasa se cazneste sa-l regurgiteze. Doar canibalismul sau agresiunea semenilor mai confirma viata: „Sunt un corp strain/ nu stiu daca ma voi mai ridica vreodata din mine/ unde stau ghemuita cu genunchii la gura/ unde nu mai patrunde nicio lumina/ în întuneric prin întuneric peste întuneric tot întuneric/ daca se ridica în aer mâna mea îl va apuca/ daca sapa în pamânt mâna mea îl va apuca/ daca o întind spre primul om care se îndeparteaza/ mâna mea îl va apuca“ („Sunt un corp strain“, p. 53).
Chinuita de incertitudini, medici, nebuni, acrobati si iubiri maladive, cartea Ioanei Greceanu împacheteaza cangrenele în celofan de garoafe.
Aproape niciun rând din ce am sustinut anul trecut despre „Pavor nocturn“ nu trebuie revizuit. Desi egal cu sine, Dan Sociu dispune de o abilitate uluitoare de inventie, pornind de la câteva structuri stabile. Desi marcat de relatiile familiale si de boala, propune noi situatii care sa miroasa a cloroform si a rani proaspat putrezite. Desi joaca în permanenta drama fatidicului si a dorintei de a fi empatizat, îsi sondeaza cu brutalitate biografia si respinge bunavointa semenilor. Asa cum am mai mentionat, scriitorul îsi arunca mastile si paraseste scena pentru a lua la trei pazeste publicul. Desi constructor de micronaratiuni, Dan Sociu ramâne un mare liric maladiv, care îi lipsea literaturii române, dupa disparitia lui Cristian Popescu si a lui Iustin Panta: „Daca ar fi sa-mi aleg un model inspirator,/ ar fi piticul din pasajul Comedia –/ iarna trecuta, într-o seara, l-a întrebat cineva/ de ce nu s-a dus la circ, ar fi trait altfel,/ ar fi avut un loc al lui si o viata interesanta.// Piticul a mârâit în pardesiul lui de piele/ si a refuzat sa raspunda. Mi-a placut/ ca se tine tare, chiar daca doarme uneori/ pe scari la clubul Control si fetele cu dresuri/ colorate pasesc peste el. În sensul asta/ am spus ca model de viata – cum as fi vrut/ sa fiu daca n-as fi plecat cu circul“ („Arta moarta a comparatiei“, p. 14).
Laudabile sunt la Dan Sociu taria acceptarii, scotocirea dupa alteritati asimilabile, trucarea rationalismului. Poemele lui simuleaza logica prin simetrii, analogii, paralelisme, explicatii. Observatiile simple despre viata devin poetice prin plasarea în contexte stiintifice. Actele burgheze, comune, repetitive, stringente, pripite, hormonale, desucheate, cliseizate prin lipsa de îndemânare si lipsite de finalitate capata importanta transcendenta si îngheata instinctele. Scoaterea mintii din inertie stârneste imaginatia: „Într-o dupa-amiaza, când mama era la munca/ am chemat-o la mine, am încuiat usa,/ ne-am întins în pat, am deschis televizorul,/ ca nu stiam ce trebuie sa ne spunem./ Pâna la urma ne-am dezbracat si ne atingeam,/ când a sunat soneria, strident, urât, insistent,/ o data, de doua, de trei ori/ si ea m-a rugat speriata/ sa ma îmbrac si sa vad cine-i la usa./ M-am dus, doi tineri în costum cu cravata/ si o femeie frumoasa, cu ochi albastri,/ m-au întrebat ce cred despre teoria/ lui Darwin versus creationism./ Am simtit cum ceva ca un vânt înghetat/ a intrat pe usa si abia dupa jumatate de an,/ sase luni în care am tot muncit/ sa ne recuperam curajul ne-am vazut goi,/ tremurând unul lânga altul din nou“ („Melodrama provinciala 1“, p. 26). Actiunea pastreaza procesele la nivel tranzitiv. Frica mentine suprematia impulsurilor necernute. Incompatibilitatea contextelor (interior-exterior, intim-sobru, dezinteres-propaganda, hedonism-corporatism) insinueaza dubitatia asupra tuturor activitatilor cotidiene.
Ce crede Dan Sociu despre rosturile literaturii reiese dintr-o poezie parabolica, paradoxala, ascutita precum ghilotina, simbolica, marcând confuzia între etajele vietii. Versul devine forma aproximativa de captare a universului. În ciuda caracterului incomplet si instabil, poezia ramâne unica sursa de certitudini, când amnezia sau idealismul ne cotrobaie mintile, ca un stomatolog râcâind nervii dentari. Scrisul tine de temeritate, de autotelism, de statornicie. Realitatea seamana cu un soricel care fugareste o mâta burduhanoasa si lenesa: „Ce trist si frumos e când omul se-nsala/ asupra lumii (si poate nici nu afla/ vreodata), ca pisica înnebunita/ de lucirea unui cutit pe perete./ Uita pe loc de toate si tâsneste/ ca fripta direct pe pata jucausa/ de lumina – si de fiecare data,/ fara nicio ezitare, se arunca/ pe sclipirea aia care de fapt nu e/ nimic, nu înseamna nimic, n-o ajuta/ la nimic. Ba, mai mult, daca dispare, sta/ nemiscata pe perete si asteapta/ sa revina, cu mustatile frematând“ (p. 35).
A prinde umbre: formula destinata excelentei. Dan Sociu nu are talent. Dan Sociu are vocatie.