Teoremele poetice ale lui Basarab Nicolescu (I)

Basarab Nicolescu este, pentru fizicieni, un teoretician reputat, cu o frumoasa cariera in Franta si, in genere, in lumea disciplinei sale. Pentru oamenii de litere, este autorul unui studiu eminent despre Ion Barbu. L-a publicat inainte de a pleca in Franta (1968) si l-a reeditat cu câtiva ani in urma. Este, de nu ma insel, prima oara când un om de stiinta, inzestrat si cu sensibilitate estetica, incearca sa citeasca poemele din „Joc secund“ cu sensibilitatea si stiinta unui matematician familiarizat cu limbajul ermetizat al poetului algebrist… Un studiu care ramâne si azi un punct de referinta in lumea, putin ezoterica, a admiratorilor lui Dan Barbilian/ Ion Barbu. Autorul, de sorginte ploiesteana, („caragialist“ ca Nichita Stanescu si subsemnatul, elev ca noi toti al neuitatului profesor Gh. V. Milca, elev la rândul lui si admirator fanatic al lui G. Ibraileanu), autorul, zic, mic de stat si cu firea iute, a capatat cu vârsta o fizionomie care aduce in chip izbitor cu aceea a lui Albert Einstein. Poarta, ca si acesta, o coama bogata si rebela si, pentru a intari imaginea, ploiesteanul nostru, adaptat stilului intelectual parizian, iese in lume insotit de o pipa pe care o aprinde si stinge neincetat… Este un om plin de afectiune si, lucru rar printre diaspornicii români, nu s-a lepadat de conditia lui de român. Nu se rusineaza, vreau sa spun, de originea lui si, dupa câte marturiseste, nu a trait drama schimbarii identitatii de care vorbeste Cioran in cartile sale.
Om de stiinta, format la scoala româneasca, Basarab Nicolescu a fost acceptat la C.N.R.S. si, dincolo de profesiunea sa, s-a implicat in alte proiecte intelectuale, cum ar fi, de pilda, transdisciplinaritatea. A creat, impreuna cu alti intelectuali de marca, selectati din profesiuni diferite, o disciplina (nu stiu daca pot sa-i zic: o stiinta noua) care, dupa câte imi dau seama, câstiga teren in lumea cercetarii. Ideea de baza este ca in procesul cunoasterii e nevoie nu de o singura stiinta, ci de mai multe si ca obiectul cunoasterii este azi altceva decât era ieri. E nevoie, dar, de aliante noi pentru a duce la capat acest proces. Basarab Nicolescu este dedicat trup si suflet acestui proiect si in toate scrierile sale reclama aceasta complicitate, pe dedesubt, a stiintelor tari si a stiintelor spiritului. El crede, chiar, ca fizica si religia se pot intâlni si impreuna pot lamuri o parte, cel putin, din misterele existentei. Nu-si propune, evident, sa demonstreze pe cale stiintifica existenta lui Dumnezeu, dar pâna la Dumnezeu sunt atâtea alte lucruri in fata carora stiintele exacte bâjbâie…

X

Am facut aceasta introducere pentru a ajunge la „Teoremele poetice“ ale lui Basarab Nicolescu publicate recent de Biblioteca Metropolitana din Bucuresti intr-o editie bilingva, in viziunea grafica si cu ilustratiile lui Mircia Dumitrescu. O carte, grafic vorbind, splendida, o carte – obiect estetic, in 13 capitole detasate si legate dupa metoda japoneza. Fiecare capitol are un portret desenat de acelasi Mircia Dumitrescu, inspirat si neobosit, cum il stim. Fiecare capitol poate fi citit independent, ca o carte cu un numar variabil de poeme. Prima se cheama „Nivele de realitate“. Cea mai voluminoasa dintre ele (a IX-a) vorbeste despre „Natura“, altele: despre „Ratiune“, despre „Stiinta si Traditie“, despre „Tertul tainic inclus“ sau despre fantasma cea mai draga fizicianului: „Transdisciplinaritatea“. De ce „teoreme poetice“, de ce aceasta alianta oximoronica? Ne explica autorul in mai multe rânduri. „Thêorema“ inseamna „spectacol“ si, daca este vorba de spectacol, ce spectacol nu poate fi prezentat prin teoreme matematice?, intreaba el retoric, bine inteles. Nu m-am lamurit prea mult, trebuie sa marturisesc, dar accept ideea ca o teorie poate provoca spiritul si, in genere, orice demonstratie stiintifica poate fi, pentru oamenii priceputi, un spectacol de inteligenta si fantezie.
Mai sugestive pentru mine, critic literar, sunt insemnarile aforistice din „Poetica cuantica“. Basarab Nicolescu vorbeste, aici, despre cunoasterea poetica in relatie cu cunoasterea cuantica, zicând ca impreuna vizeaza cunoasterea „tertului tainic inclus“. Conceptul din urma, imprumutat din filosofia lui Stefan Lupascu (sau, ma rog, in acord cu acest mare filosof care, in tineretea lui româneasca, a scris versuri!), revine sistematic in desfasurarea acestor teoreme poetice. Daca inteleg bine lucrurile, „tertul tainic inclus“ este un punct de referinta esential in imaginarul teoretic si poetic al acestui fizician care crede ca poezia nu este straina de stiinta. El incearca, acum, sa defineasca notiunile estetice (spatiul, timpul poetic, imaginarul, cuvântul) prin termenii fizici cuantice si invers. Nu stiu daca, stiintific vorbind, are sau nu dreptate, dar ce pot sa spun despre teoriile lui poetice este faptul ca ele ascund, deseori, un fin moralist. Este, in fond, nota care intereseaza in aceste notatii in care filosofia este dominata de conceptele stiintei… Ce-i imaginarul poetic? intreaba autorul. Stim, aproximativ (foarte aproximativ) din punctul nostru (literar) de vedere, dar din punctul de vedere al transdisciplinaritatii, „imaginarul poetic nu-i nimic altceva decât imaginarul cuantic“.
Sentimentul meu este ca o necunoscuta este lamurita printr-o necunoscuta si mai mare, dar nu protestez prea tare pentru ca atunci când nu pricepi un lucru nu inseamna ca ceea ce nu pricepi nu este adevarat. Asa ca trec mai departe si aflu ca si „cuvintele sunt cuante“ si ca inspiratia poetica (aceea cu care, de la Femios incoace, se lauda orice poet!) este, din punctul de vedere al fizicianului cuantic, „perceptia respiratiei solidare a diferitelor nivele de Realitate“… Aici inteleg ceva si anume ca poetul este acela care sugereaza un lucru prin alt lucru, altfel zis: impaca apa cu focul, posibilul cu imposibilul, existentul cu posibilul etc. Daca este asa, definitia cuantica este buna. Daca nu, vina este a mea. Dar Poezia?  Ei, bine, „poezia este suprema aproximare cuantica a lumii“. Daca acceptam aceasta determinare (eu, unul, o accept, intelegând ca poezia aproximeaza mecanica universului si reveleaza, cum zice in alt loc autorul „Teoremelor poetice“, „secreta dinamica“ a universului!), putem accepta, atunci, si ecuatia magica ce urmeaza: „Stiinta + Iubire = Poezie“ . Nu prea imi dau seama cum iubirea poate transforma stiinta in poezie, dar imi place aceasta ipoteza. Este, oricum in favoarea poeziei, o notiune pe care postmodernitatea n-o aseaza in primele locuri ale ierarhiei intelectuale…
Când fizicianul invatat si cu imaginarul cuantic foarte productiv coboara (coboara sau inalta?) teoremele sale in lumea mai profana a moralisticii, atunci aforismele capata o mai mare pregnanta. Iata o insemnare despre crima ce se produce zilnic impotriva poeziei: o crima „care provoaca toate celelalte crime; si totusi, ea nu este pedepsita, fiindca lumea ar deveni o vasta inchisoare pe viata“. Admirabil. Chiar daca nimeni nu se gândeste sa traga la raspundere pe ticalosi. Lumea s-a obisnuit cu aceasta crima.
Dar sa revin la teoremele poetice fixate, in viziunea acestui fizician umanist, in punctul de convergenta intre fizica cuantica, filosofia naturii si experienta interioara. Sa zicem ca este asa cum spune filosoful stiintei. Ce urmeaza ma pune insa pe gânduri: aflu, de pilda, ca „teoremele poetice nu dovedesc nimic“ si ca rolul lor nu este „de a deschide, ci de a lasa sa patrunda“. O formulare noiciana. O aproximare a aproximatiei… Ce notiune serioasa este aceea care inchide si nu deschide spiritul?. Trec repede peste acest paradox. Paradoxul creste când aflu, mai departe, ca teoremele nu demonstreaza nimic si ca rolul lor este, in fapt, „sa dezvaluie Evidenta Absoluta ascunsa pretutindeni“. Citesc de cinci ori aceste rânduri si la urma ma intreb daca este vorba de Thêorie sau de Dumnezeu, de stiinta sau de religie?… Si, daca este asa, inseamna ca fizica (théoria) nu ne spune mai mult decât teologia… Si atunci?…
Unde ma despart, categoric, de prietenul meu Basarab Nicolescu, este atunci când el avertizeaza ca teoremele poetice nu trebuie luate ca niste aforisme. Si ca ele nu trebuie intelese, ci lasate doar sa actioneze… Dar, adauga el in limbaj taoist: „daca nu cumva a le lasa sa actioneze e o forma a intelegerii lor“. Aceste reflectii in marginea stiintei cuantice, a tertului tainic inclus si a poeziei sunt, totusi, niste aforisme inteligente si de multe ori surprinzatoare. Este, dupa mine, sansa lor de a fi citite si acceptate de cei care, iubind poezia si filosofia, incearca sa inteleaga relatiile lor cu alte domenii ale spiritului si, cum zice autorul, cu alte nivele ale realului. Altminteri, le-ar citi si le-ar intelege doar fizicienii si matematicienii. Cred, dar, ca Basarab Nicolescu se insala in privinta naturii aforistice a teoremelor sale poetice. Din fericire.