Teatrul interior al alcoolicului

Ion Muresan, Cartea Alcool, Editura Charmides, Bistrita, 2010

Daca tot e vremea bilanturilor, 2010 va ramâne, cred, în istoria recenta a literaturii ca un an al come-back-urilor de proportii. Cel putin trei volume au fost atât de asteptate în ultimele decenii, încât aparitia lor propriu-zisa are o ciudata aura de neverosimil. Din marturisirile Gabrielei Adamesteanu reiese ca „Provizorat“ e cartea pe care ar fi vrut s-o scrie înca dinainte de „Drumul egal al fiecarei zile“, debutul din 1975. Ioan Grosan îsi anunta titlul recentului „Un om din Est“ într-un „Echinox“ din 1980… Cea mai spectaculoasa revenire îi apartine, însa, lui Ion Muresan, poet care si-a construit, chiar si involuntar, un brand din zgârcenia aparitiilor editoriale. Omniprezent în poezia ultimelor decenii ca voce publica – e nelipsit de la colocvii, dezbateri sau festivaluri de poezie –, Ion Muresan si-a tot amânat cel de-al treilea volum în cautarea unei coerente numai de el stiute. Astfel încât, macar la nivel de imaginar al vietii literare, prestigiul lui s-a construit în evidenta contrapondere cu figurile unor scriitori prolifici precum Nichita Stanescu sau Mircea Cartarescu, pentru a aminti doar doua dintre cele mai importante nume postbelice.

Întrupare în plina postmodernitate a criteriului modernist al raritatii si al purificarii cvasi-maniacale a expresiei – cu care însusi mesajul poeziei sale rimeaza perfect –, Ion Muresan a reusit sa demonstreze ca, uneori, cantitatea operei se poate transforma ea însasi în calitate. Conduita sa profesionala vine ca o manusa credintei retro ca poezia cu majuscule – preocupata de rostirea singulara si definitiva, dar si abstrasa total din „prejudecatile realului“ – mai supravietuieste înca.
Pasteluri interioare
Ceea ce a impresionat de la început la Ion Muresan era un anumit ermetism al expresiei, care, fara sa se aventureze în pure abstractii barbiene, facea aproape imposibil de precizat tematica poeziei. Asta, pe de o parte, pentru ca, în cea mai buna traditie expresionista, cum s-a observat adesea, culorile si formele erau atât de pregnante, încât schimbau cu totul functia si identitatea obiectelor. Lumea lui Ion Muresan e spatiul metamorfozelor continue, al proportiilor în permanenta schimbare, al realitatii care-si iese mereu din tâtâni. O lume populata de „un „soare cât un pui de gaina si cât buricul degetului“ sau de „nisipuri rosii“, în care „ferestrele cârciumii se umfla ca niste saculeti de piele catifelata si ca niste ugere de vaca“. A nu se întelege, pe de alta parte, ca imaginarul poetului dobândeste o fluiditate baroca sau ca aceste identitati sunt oricând substituibile. Dimpotriva. Cursivitatea imagistica e frânata mereu de o dictiune imperativa si impecabila (poetul compune, aproape întotdeauna, în refrene si simetrii), dând senzatia ca permanentele iesiri în decorul realitatii descriu, cu „un exces de exactitate“, adâncimi sufletesti imposibil de exprimat în alt mod. Un fragment din „Dansul“ ne ofera acces direct la laboratorul poetic al lui Ion Muresan: „Asta a fost, în putine cuvinte: o oaie rosie sub salcii/ se învârteste în cercuri mici (umilinta?): un lup cafeniu/ un lup umed sub salcii/ se învârteste în cercuri mici (agresivitatea?)“. Descrierea cât mai exacta a unui peisaj interior prin imagini violent de concrete dau poemelor lui Ion Muresan aspectul de pasteluri ale apocalipsei sufletesti. Fragmentele cele mai reusite n-au alt sens decât de a „zugravi“ (horribile dictu), cu exactitate aproape clasicista, terenul accidentat al spaimelor si disperarilor de tot soiul, culminând cu punctul în care „frica degenereaza în extazul fricii“. Pentru ca omul lui Ion Muresan traieste într-o permanenta tensiune cu lumea si cu sine însusi, dincolo de metaforele imediat sesizabile la suprafata textului, predominante sunt figurile convulsiei: scrâsnirea, excitatia bolnava, palpitatia, freamatul, spasmul, râsul isteric. Mare poet al nevrozelor de sub piele (nici strict intelectuale, nici pur fiziologice), Ion Muresan pare interesat exclusiv de felul în care acestea tâsnesc – vertiginos si imprevizibil – din adâncuri la suprafata constiintei.
N-am facut aceasta mica introducere retrospectiva decât pentru a demonstra ca în „Cartea Alcool“ Ion Muresan îsi schimba formula în directia tranzitivitatii si a transparentei. Macar aparent, cadrul tematic e pentru prima oara identificabil, caci, cu putine exceptii, poemele se construiesc în jurul imaginarului alcoolicilor. Ceea ce nu înseamna ca dereglarea simturilor nu mai e sistematica, la fel ca pâna acum, ci doar ca ea urmeaza un traseu mai usor de urmarit. Asa cum nu ni l-am fi imaginat dupa „Poemul care nu poate fi înteles“, Ion Muresan include în poezia sa sketch-uri, portrete, anecdote, dialoguri sau doar cadre identificabile în realul imediat. Ceea ce se pierde, astfel, în materie de febricitate a imaginilor si în sondare a inconstientului se câstiga în ceremonia rostirii si în varietatea formulelor discursive. Cel mult sarbatorit pentru furnizarea unei alternative la „usuratatea“ poeticii cartaresciene compune acum, cu nedisimulata râvna intertextuala, fragmente rupte din „Poemele de amor“: „Era într-o joi. Purtam atela/ pe osul sufletului rupt./ Gândeam la tine, Arabella,/ Si ma lasam de gânduri supt.// (Caci dupa ce din vodci storc noaptea,/ de la trei sticle mai în sus,/ eu te iubesc cu o iubire/ decare foarte mândru nu-s!)// Când, Doamne, ti-am zarit nacela/ plutind peste padure, sus./ Si-apoi balonul, Arabella,/ mergând cu soarele spre-apus“ („Poem ocazional“). Un bizar colind cu aluzii textualiste echivaleaza, si el, cu întoarcerea partiala a fiului risipitor într-ale expresionismului la sânul optzecismului canonic. Cu astfel de versuri, extrem de reusite – nu-i vorba – în laconismul expresiei si în fina autoironie, postmodernismul românesc l-ar primi pe Ion Muresan cu bratele deschise: „Lumea se leagana-n/ leaganul cerului,/ în fasa ne leaga na-/praznicul gerului.// Gândul cel rau,/ vaier si plângeri/ nu-ncap în aer/ de-atâtia îngeri.// În iesle am pus/ culcus toate cartile,/ caci steaua de sus/ rescrie hartile.// Gândul cel rau,/ vaier si plângeri/ nu-ncap în aer/ de-atâtia îngeri.// Scrisa ni-i viata,/ Pruncu-i promis,/ se-ntinge gheata/ pe masa de scris.// Gândul cel rau,/ vaier si plângeri/ nu-ncap în aer/ de-atâtia îngeri“.
Cârciuma-biserica
În cele mai bune poeme din volum, cadrul real nu e decât trambulina de pe care poezia lui Ion Muresan plonjeaza într-o dimensiune onirica sau fantastica. Pentru autorul „Cartii Alcool“, cârciuma e, prin excelenta, un lacas de cult în care cei mai drepti „copii ai lui Dumnezeu“, pacatosii, comunica cât se poate de direct cu un Dumnezeu el însusi copilarit. De o expresivitate iesita din comun sunt imaginile despre complicitatea dintre dorinta cea mai intima a betivilor si bunavointa stapânului suprem, care schimba, butaforic, decorul realitatii de dragul lor: „Numai Dumnezeu, în marea Lui bunatate,/ apropie de ei o cârciuma,/ caci pentru El e usor, ca pentru un copil/ care împinge cu degetul o cutie cu chibrituri. Si/ numai ce ajung la capatul strazii si de dupa colt,/ de unde înainte nu nimic nu era, zup, ca un iepure/ le sare cârciuma în fata si se opreste pe loc“. („Poemul alcoolicilor“). Fumul metafizic al cârciumii modifica fizionomia alcoolicilor, care se metamorfozeaza, sub ochii nostri, din niste napastuiti vinovati în personaje cu puteri supranaturale. Ca într-un scenariu macrantropic, celor „cocosati ca bursucii peste scrumiere“ începe sa le creasca
într-atât cocoasa („de parca fiecare avea o curca sub haina“), încât peretii localului, deveniti dintr-o data neîncapatori, crapa de pe trup precum o haina prea strâmta: „Si fiecare masa/ era ca o casa/ cu trei-patru hornuri fumegând,/ si noi beam cu coatele pe acoperis„ („La masa de lânga fereastra“).
Ceea ce se pierde, fata de volumele anterioare, în intensitate si în plasticitate, se câstiga acum în pregnanta scenariului. Daca în „La masa de lânga fereastra“ sau în „Întoarcerea fiului risipitor“ puterea vizionara a lui Ion Muresan închipuie universul ca pe o imensa cârciuma, în „Paharul“, e gata sa-l contraga în paharul unui betiv. De mare pregnanta – din cauza amestecului oximoronic de delicatete si cruzime, marca garantata Ion Muresan – e figurarea remuscarii alcoolicului ca ucidere a „îngerasului de pahar“: „Îngerasii de pahar nu musca si nu fac rau nimanui./ Îmi vine sa vomit de mila, îmi vine sa vomit de tristete./ Îmi vine sa vomit gândind ca as putea sa înghit un îngeras de pahar./ Îmi vine sa plâng la gândul ca el ar fi, brusc, foarte singur./ Sa plâng la gândul ca el ar plânge toata noapte cu sughituri în mine./ Sa plâng la gândul ca el ar putea sa cânte în mine cântece de la gradinita./ El ar putea cânta, cu o voce subtirica, «Vine, vine primavara!»./ Cu unghiile înfipte în spinarea dihaniei cobor spre fundul paharului“. Un dostoievskianism de substanta strabate, de aceea, paginile „Cartii Alcool“. Niciodata n-a fost poezia lui Ion Muresan mai plina de sentiment si de intuitie psihologica, caci, departe de a-si idealiza zeii-betivi gata oricând sa se ridice la cer, poetul coboara în locul absurd unde inocenta devine inseparabila de pacat, încercând sa le sondeze fantasmele cele mai mâloase. Surprinse nu plastic sau metaforic, ca în poemele anterioare, ci ca un imens teatru interior. În „Bataia“, sentimentul de vinovatie al betivului vizeaza nu familia propriu-zisa, ci, mai profund, jocul de-a familia practicat în copilarie cu sora sa. Departe de a o diminua, simulacrul dramei familiale o amplifica exponential: „A venit tata!/ striga copiii, adica papusile, în locul carora strig eu,/ tu te pui în genunchi în fata cu toate papusile,/ îti ceri iertare si zici ca nu o sa mai faci./ Eu te mângâi pe chelie,/ luam copilasii de mâna,/ tu iei de mâna papusa fetita,/ eu iau de mâna papusa baietel/ si ne întoarcem acasa“ („Bataia“).
Ramân cu regretul ca n-am citat „A venit toamna“, pastel întunecat al spaimei irationale si violente (unui îngeras „picuri-picuri îi curge sângele din nasuc“), care reînnoada cu imaginarul anterior al poetului. Ar fi fost imposibil, apoi, de transcris amplul poem „Ci eu singur sub pamânt“, probabil cea mai puternica piesa a volumului, o demonstratie în forta ca teme mari precum moartea, religiosul sau disparitia universului n-au disparut din poezie, ci depind în întregime de refractia unghiului de privire. Nu stric cititorului placerea de a le descoperi. M-am amuzat, în schimb, sa citesc cronicile ezitante ale lui Paul Cernat sau Cosmin Ciotlos, doi critici care au scris ditirambic despre poezia lui Stoian G. Bogdan sau Linda Maria Baros (primul), dar strâmba din nas acum la „Cartea Alcool“… N-as zice nici eu ca ultimul volum al lui Ion Muresan – mai inegal decât anterioarele – e cel mai bun produs al poetului, însa ar fi nedrept sa nu recunosti în el momente de „tarie“ inegalate în poezia româneasca din ultimii ani, obisnuita sa se-mbete numai cu visinata.