Robert Louis Stevenson, Straniul caz al doctorului Jekyll şi al domnului Hyde, traducere de Carmen Chirculescu, prefaţă de Ion Hobana, Editura Minerva, Bucureşti, 2004
„Toate făpturile omeneşti pe care le întâlnim sunt plămădite din bine şi rău, pe când Edward Hyde, singurul dintre oameni, era răul pur.“ <Edward Hyde, alone in the ranks of mankind, was pure evil> (JH130). Umanitatea este caracterizată de pendularea între bine şi rău: o oarecare moderaţie morală este caracteristică speciei noastre, care se fereşte spontan de absolutizarea atât a binelui cât şi a răului. Hyde este un antierou, care ţine de imposibila – din perspectivă strict umană – sferă a negativităţii pure, fiind, astfel, în acelaşi timp demon <pure evil> şi ne-om <alone in the ranks of mankind>. Asemenea eroilor romantici, Hyde se delectează cu spectacolul propriului Rău: „De la întâia mea suflare în această viaţă nouă, am ştiut că sunt mai ticălos, de zece ori mai ticălos, rob vândut păcatului meu iniţial; şi acest gând mă stimula şi mă delecta în acel moment precum vinul“ (JH 128). Mai mult, ajunge să-şi accepte total inferioritatea, rememorând dictonul indian Tat Twam Asi: „Şi totuşi, uitându-mă în oglindă la acest idol hâd, nu eram conştient de nicio repulsie, ci mai curând de o pornire de simpatie. Şi acesta eram eu“(JH 129-130).
Hyde, o făptură „inerent malignă şi ticăloasă“, „sorbea plăcerea, cu o aviditate bestială“, plăcerile căutate de el fiind – din nou un eufemism victorian –„nedemne“ (JH 134-135). Jekyll se află într-o situaţie de rea-credinţă, fiind „îngrozit“de faptele lui Hyde, dar în acelaşi timp considerându-l responsabil pe celălalt din sine însuşi. „La urma urmei, Hyde şi numai Hyde purta vina“ (JH 134-135). Ceea ce înseamnă că, din pricina propensiunii spre rău (Hyde este malefic iar Jekyll –mediocru), Hyde începe să preia controlul. „Cumpăna firii mele“ poate fi „permanent răsturnată“ (JH 139). Va fi Jekyll sufocat de o subpersonalitate autonomă mai puternică şi mai vie? „Totul… părea să indice faptul că încetul cu încetul pierdeam stăpânirea eului meu mai bun şi că, încetul cu încetul, deveneam tot una cu cel de-al doilea şi cel mai rău“ (JH 140).
În faţa pericolului de a regresa complet la demonismul lui Hyde, Jekyll încetează să mai ia poţiunea care-l transformă în personalitatea sa inferioară. Conştient îl alege pe Jekyll în dauna lui Hyde: „L-am preferat pe doctorul vârstnic şi nesatisfăcut …“(JH 141) Dar, în bună tradiţie modernistă, raţiunea nu are nicio şansă în faţa pasiunii: „În cazul meu a fi tentat înseamnă a cădea“, remarcă medicul, prevestind aforismul lui Oscar Wilde: „Unicul mod de a evita o ispită este să-i cedezi“ (Dorian Gray). Umbra răbufneşte mai aspru, compensând inhibarea şi reprimarea personei (freudian spus, Se-ul izbucneşte cu toată împotrivirea supraeului): „Demonul meu fusese multă vreme închis în cuşcă şi, ieşind, răgea dezlănţuit. Eram conştient, încă în timp ce-mi sorbeam poţiunea de o şi mai neînfrânată şi mai furioasă înclinare la rău …“ (JH 143) Jekyll, creat după chipul şi asemănarea demonului, sintetizează imboldurile sale spre neomenesc, devenind criminal: „Cu frenezie şi încântare, am zdrobit corpul care nu opunea nicio rezistenţă, delectându-mă cu fiece lovitură“ (JH 143).
Din pricina înclinaţiei iremediabile către negativ (repetăm, nu avem un conflict între binele şi răul absolut, ci o luptă inegală dintre răul absolut şi un „caracter mediu“), Jekyll ajunge să se transforme spontan în Hyde, fără intermediul poţiunii. Într-un fragment în care se face trecerea de la persoana întâi la persoana a treia, în care „eu“ devine un „celălalt“ (Rimbaud), întâlnim mecanismul înstrăinării şi imposibila identificare cu umbra:
„La apariţia mea … vizitiul nu-şi putu stăpâni râsul. Am rânjit spre el, într-o năvală de furie drăcească, şi râsul i s-a vestejit pe chip – din fericire pentru el, dar şi mai mult pentru mine, căci cu o clipă mai târziu cu siguranţă că l-aş fi smuls de pe capră. La han, când am intrat, am privit în juru-mi cu o faţă atât de sinistră încât slujitorii au început să tremure … De aici înainte a şezut toată ziua lângă foc în acea cameră rozându-şi unghiile; acolo a dejunat, singur cu temerile lui, văzând cum omul ce-l servea era trecut de fiori de groază. Iar acea cameră el o părăsi după ce se lăsase pe deplin întunericul şi porni, aşezat într-un colţ de cupeu, să colinde străzile oraşului“ (JH 149-151).
Jekyll continuă, sintetizând divorţul dintre Eu şi umbră: „El – spun – nu pot spune eu (s.n.). Acea odraslă a infernului n-avea nimic omenesc, nimic nu trăia în el decât spaima şi ura“ (JH 149-151). Avem în acest scurt diagnostic conjucţia între ne-om, demon şi degenerat (suflet animalic pentru care există numai realitatea pulsiunii). Remarcăm că Jekyll nu se mai recunoaşte în Hyde: „Şi acesta eram eu“ (JH 129-130), îşi spusese medicul atunci când subpersonalitatea sa malefică fusese adusă la lumină. Acum, avem această negare a umbrei („El –spun – nu pot spune eu“), acest raport concis: „eu diferit de eu“ şI am not what I amţ. Ce a intervenit de atunci? Dezgustul faţă de sine însuşi, oboseala, melancolia, sciziunea, presimţirea prăbuşirii? Există o falie majoră între identificarea cu umbra (Tat Twam Asi spus demonului în oglindă) şi respingerea umbrei (sau a dublului) ca ceva ireductibil la Eu, având o sferă disociată, autonomă. Nu ne recunoaştem pe noi înşine atunci când privim „în ochii răului absolut“ (Jung, OC 9/II, §19, p. 19). Dacă Frederic March interpreta un Hyde degenerat, Spencer Tracy îl va juca pe Hyde într-o cheie demonică, în versiunea din 1941, regizată de Victor Flemming.
Jekyll şi Hyde, „gemeni antipozi“ (JH 125) sau gemeni întru moarte (JH 153-155), se urăsc reciproc. Jekyll îl priveşte pe Hyde nu numai ca pe un dublu demonic – şi aici Stevenson face o remarcă interesantă – ci ca pe ceva „neorganic“, iar „ceea ce era mort… n-avea voie să uzurpe funcţiile vieţii“ (JH 153-155). Ce vrea să evidenţieze scriitorul scoţian? Stranietatea <das Unheimliche> pare să intre şi în componenţa dublului infernal. Probabil că Hyde aparţine anorganicului pentru că este un „mort viu“, care, asemenea lui Frankenstein sau Dracula, îşi apropriază misterios funcţiile biologice. Sau poate că Hyde, înţeles ca plăsmuire a Se-ului lui Jekyll, este o marionetă sumbră, un automaton controlat de diavol, însărcinat să aducă la împlinire damnaţiunea medicului. Hyde îi poartă ranchiună lui Jekyll „pentru repulsia cu care era privit“ (JH 153-155) şi se răzbună scriind blasfemii pe filele Bibliei şi „distrugând portretul tatălui meu“(JH 153-155). Ţinând cont de faptul că „nucleul patern… a fost ascuns dintotdeauna în spatele fiecărei figuri divine“ (Freud), atacul împotriva autorităţii paterne este o agresiune satanică împotriva principiului divin. Este şi un call to arms împotriva supraeului („Supraeul va păstra caracterul tatălui“ – Freud), o instanţă care a eşuat teribil, la fel ca persona lui Jekyll, militând pentru gravitate, exigenţă şi „imperioasa mea dorinţă de a purta capul sus“ (JH 122-123), acumulând falsitate, în timp ce umbra sau Se-ul au fost refulate cu îndărătnicie, devenind tot mai nediferenţiate.
Dar „ataşamentul de viaţă“ a lui Hyde e „uluitor… Atunci când îmi amintesc abjecţia şi patima ataşamentului său şi când ştiu cât se teme de puterea mea de a-l desfiinţa prin sinucidere, sunt în stare să-l compătimesc din inimă“(JH 153-155). În ciuda caracterului său tenebros sau straniu, în pofida asemănării sale cu un „cadavru viu“, Hyde –şi aceasta este poate calitatea sa definitorie –are o poftă de viaţă dionisiacă, viscerală, dementă: „este un animal cu suflet de animal, adică un sistem viu care ascultă în mod necesar de pulsiune (s.a.)“ (Jung, OC 7 §35, p. 43). Hyde şi-a realizat natura animalică, spunând „Da“ vieţii, spunând „Da“ instinctului. În ciuda inferiorităţii sale, este mai viu şi – dintr-un anume punct de vedere, unul extramoral – este mai autentic decât Jekyll. „Pare că Dumnezeu îl preferă pe Hyde lui Jekyll, în pofida răutăţii sale“, scrie pastorul episcopalian John A. Sanford. „De ce? Pentru că Hyde, oricât de rău ar fi fost, era genuin, în timp ce Jekyll era făţarnic. Dumnezeu… l-a folosit pe Hyde să-l distrugă pe Jekyll pentru că viaţa falsă a acestuia era un afront faţă de Creator“.
Frank McLynn afirmă că nuvela Jekyll şi Hyde se preocupă cu „acea întunecime din inima fiinţei umane care va crea lagărele de concentrare din secolul al XX-lea“. Cum să înţelegem această afirmaţie? Dacă Revizorul lui Gogol ne învaţă că noi înşine suntem Hlestakov, că suntem prin natura noastră ipocriţi, inconsistenţi, găunoşi, imorali, vicioşi şi obsedaţi de satisfacerea propriilor interese, cazul lui Hyde ne invită să ne recunoaştem înclinaţia spre demonismul absolut, potenţialitatea antropologică de a-l ascunde în noi înşine chiar pe Adolf Hitler. Suntem co-responsabili pentru Auschwitz şi Dachau, co-responsabili pentru imolarea semenilor noştri în cuptoare, datorită continuităţii de identitate dintre noi şi cei mai răi dintre noi. „În Hitler, fiecare german – fiecare om, spunem noi – trebuia să-şi fi recunoscut umbra şi pericolul cel mai grav care îl paşte pe el personal“ (Jung, OC 10, §455). Ne place să ne comparăm cu sfinţii şi cu eroii, dar ar trebui să ne identificăm cu oamenii care l-au ucis pe Iisus, cu cei care l-au ars pe rug pe Bruno, cu cei care au lapidat-o pe Hypatia. Volens nolens, aventura lui Hyde ne învaţă că există în noi zone la fel de tenebroase ca al nouălea cerc al infernului. Din inferioritatea noastră se adapă Lordul Minciunilor, în subsolul fiinţei noastre se ascunde Iuda: la fel ca Satan în Paradise Lost, putem spune: „Which way I fly is Hell; myself am Hell“.