Recent Filarmonica „Transilvania“ le-a oferit melomanilor clujeni un concert estival intitulat „Tangouri argentiniene, dansuri cubaneze si americane din repertoriul simfonic universal“. Nu mica îmi fu surpriza când am vazut cine urma sa fie capul de afis: bandoneonistul uruguayan Raúl Jaurena! Avusesem ocazia sa-l ascult pe numeroase albume de jazz cu tenta latino si sa-l vad în celebrul film documentar „Calle 54“, însa nu sperasem sa-l pot admira vreodata pe viu. Si iata ca acuma, gratie inteligentei programari a Filarmonicii aflate sub directiunea muzicianului-literat Marius Tabacu, apetenta mea crescânda fata de splendorile muzicii latino-americane avea sa fie gratificata în mod cu totul neasteptat.
Din punct de vedere componistic, lucrarile selectate au excelat prin dinamism, stralucire orchestrala, pregnanta ritmica si melodica – însusiri de baza ale lexicului muzical latino-american, aflate în fertile relationari cu spiritul creativ al jazzului. În deschidere am ascultat „Danzón Cubano“, compus de Aaron Copland în anii 1940 – o piesa de referinta a istoriei muzicii nord-americane (interpretata la premiera newyorkeza, în versiunea originala pentru doua piane, de catre compozitor în tandem cu Leonard Bernstein). A urmat alt moment legat de acelasi spatiu cultural: „Suita pentru vioara si orchestra“ de William Grant Still (1895-1978), unul dintre primii compozitori de culoare din muzica erudita în SUA. Frumusetea complexa si totodata frusta a acestei lucrari ni s-a revelat, în primul rând, datorita empaticei interpretari a violonistului Daniel Szasz – nascut la Sibiu, scolit la Academia de Muzica din Cluj (inclusiv la profesoara Victoria Nicolae) si devenit dupa 2006 concertmaestru al Lake Placid Sinfonietta/New York. În continuare, am fost regalati cu trei compozitii ale lui Ástor Piazzolla (1921-1992), parintele versiunii concertistice a tango-ului, asa-numitul tango nuevo. Aici maiestria lui Raúl Jaurena s-a manifestat plenar, cu optima sustinere din partea orchestrei, aflata în plina forma, de-a lungul întregului concert. O versiune pentru vioara, bandoneon si orchestra a celebrei „La Cumparsita“ de Gerardo Matos Rodríguez (1897-1948) ni l-a readus în atentie pe inspiratul autor din Montevideo al acestei teme, precum si eterna rivalitate dintre Uruguay si Argentina în materie de geneza a tango-ului. În partea a doua au fost prezentate doua puternice creatii simfonice, cu efecte, as zice, quasi-terapeutice asupra psihicului ascultatorilor: selectiuni din „West Side Story“ de Leonard Bernstein (1918-1990) si suita din baletul „Estancia“ purtând semnatura compozitorului argentinian Alberto Ginastera (1916-1983).
E de presupus ca viziunea unitara a întregului concert i se datoreaza mai ales dirijorului spaniol Óliver Díaz. Nascut în 1971, actualmente director muzical-artistic al Orchestrei Simfonice din Gijon, artistul a atins un apreciabil grad de maturitate ca lider de orchestra, postura în care stie sa-si valorifice si solida formatie pianistica. Nu poate fi trecuta cu vederea capacitatea lui Díaz de a mobiliza resursele membrilor orchestrei filarmonice „Transilvania“ întru interpretarea adecvata a unui repertoriu iesit din tiparele si habitudinile stagiunii curente. Consistentele pasaje solistice ale bandoneonistului au reliefat virtutile expresive ale acestui instrument care, în doar un secol, a evoluat de la un statut mai curând marginal la acela de partener cu drepturi depline în peisajul orchestral al muzicii culte.
În prea scurta mea întrevedere cu Raúl Jaurena, din pauza spectacolului, bandoneonistul a avut gentiletea de a-mi darui unul dintre recentele sale albume. Intitulat „Fuerza Milonguera“ si interpretat de Raúl Jaurena & His Tango Orchestra, acest disc reprezinta pentru mine un pretios adaos la firava documentatie de care dispun în materie de muzica uruguayana. Realitatea e ca, desi situate de-o parte si de alta a imensului Estuar La Plata, Montevideo si Buenos Aires au stiluri de viata diferite, reflectate în subtile diferentieri în abordarea tango-ului. Capitala Uruguayului îsi mentine o anume discretie caracteristica, o expresivitate oarecum retro, pe când Buenos Aires nu se sfieste sa etaleze virtutile si viciile unui megalopolis pe masura secolului XXI. De altfel, însesi repetitiile pentru albumul în cauza au avut loc în casa pianistului Alvaro Agopian, într-un cartier din Montevideo despre care Jaurena spune ca pare a nu se fi schimbat dinainte de prima conflagratie mondiala. Formatia e alcatuita din doisprezece muzicieni uruguayeni si îsi propune sa recreeze sunetul orchestrelor clasice de tango ale anilor 1950. Îndraznesc sa afirm ca, din punct de vedere muzical, pentru ascultatorul-neofit din afara spatiului latino-american, specificitatile celor doua abordari ale tango-ului sunt aproape imperceptibile (la fel cum ceardasul slovac lasa impresia, cel putin aparent, ca difera de cel ungar doar prin limba în care e cântat; or, între cele doua tari sud-americane nu poate fi vorba nici macar de o asemenea diferentiere lingvistica…).
În conceperea albumului „Fuerza Milonguera“ Raúl Jaurena a pus accentul, în primul rând, pe respectul fata de traditia tarii sale în materie de tango: o abordare mai putin emfatica, un sunet orchestral mai delicat, din care nu lipsesc fine aluzii la candomble – stilul muzical eminamente uruguayan reflectând o doza de negritudine, inexistenta în cazul „genomului“ argentinian. Desi concertul de la Cluj demonstra empatia lui Jaurena fata de inovatiile introduse de Piazzolla în estetica tango-ului si o deplina competenta în transpunerea lor sonora, bandoneonistul nascut la Montevideo si-a edificat sus-amintitul album pe baza unor principii mai curând conservatoare, asumate ca un fel de misiune de salvgardare a propriilor virtuti nationale. Declaratiile lui Jaurena redate în brosura discului sunt edificatoare: „În zilele noastre activeaza câtiva artisti cu bune performante în tango-ul modern, dar cred ca exista si o anume confuzie. Tango-ul, la fel ca orice muzica, la fel ca orice în viata, necesita o constanta înnoire – sânge nou, însa aceasta trebuie sa se întâmple fara a uita regulile, codurile ce îi confera muzicii caracterul propriu. Orice stil muzical e definit de o anume istorie, de anumite accente, gesturi ritmice si contorsiuni armonice. Asa încât, daca nu urmezi acele reguli, nu mai lucrezi în acel stil. Poate fi vorba de muzica buna, dar faci ceva diferit. Consider ca muzicianul n-ar trebui sa desconsidere aceste reguli, ci sa actioneze în sensul ameliorarii fundamentelor. Altminteri suntem pierduti. Ca atare, ideea aflata la baza acestui album este reîntoarcerea la radacini – însa adusa la zi prin experientele pe care le-am avut, prin muzica si sunetele pe care le-am auzit“.
Ceea ce mi se pare semnificativ în cazul de fata este ca protagonistul nu actioneaza la modul „opresiv“, nu încearca sa se evidentieze necesarmente pe sine însusi, în pofida virtuozitatii sale instrumentale si a prestigiului de care se bucura în lumea muzicii. Astfel, în formatia cu care s-au efectuat înregistrarile mai pot fi ascultati alti trei bandoneonisti – Miguel Trillo, Jose Lagreca si Nario Recoba –, demonstrând ca scopul declarat al acestei întreprinderi este de a oferi lumii un exemplu valid de muzica uruguayana, mai curând decât un simplu recital vedetistic. O muzica de o aleasa frumusete si eleganta, din care nu puteau lipsi, bineînteles, tentatiile coreografice. Muzica exprimând un stil de viata, conform dorintei lui Jaurena: „Cu acest disc as vrea ca oamenii sa cunoasca un alt stil de tango: tango-ul uruguayan. Si de asemenea ca ei sa îsi faca o idee despre un grup de muzicieni care s-au reunit fara sa întrebe despre câti bani e vorba sau cât de mult va dura sesiunea de înregistrari, ci pentru a cânta, a sorbi ceai maté si a-si împartasi iubirea fata de aceasta muzica.“
Iar daca ar fi sa optez pentru o piesa dintre cele paisprezece de pe album, alegerea mea s-ar opri asupra compozitiei lui Raúl Jaurena însusi, intitulata „El Tordo“. Presupun ca va puteti face o impresie asupra acestui univers muzical accesând www.soundbrush.com.
Autor: VIRGIL MIHAIUApărut în nr. 433