T.S. Khasis, Aparenta naturaleţe a vieţii, Casa de Editură Max Blecher, Bistriţa, 2015
Poemul liminar din antologia pe datorie (Casa de Pariuri Literare, 2011) conţinea promisiunea artei poetice a lui T.S. Khasis, poet născut la Lipova, lângă Arad, actualmente trăitor în capitala ţării: „khasis adevăru-i că nu poţi scrie când vrei/ nici nu te preocupă soiul ăsta de evoluţie“. Poemul din care am citat face parte din volumul arta scalpării (Vinea, 2005), şi arată un poet edificat asupra vitezei secolului, mefient la gloriolele stabilite cu spontaneitatea specifică de pontifii poeziei naţionale, surâzător uitat în bloc-starturi, discutând flegmatic cu arbitrul de pistă.
Cândva am citit într-un roman de William S. Burroughs că la moartea trupului sufletul are cam douăzeci şi şapte de ani – o teorie luată de prozatorul american de la vechii egipteni, care ştiau ei ceva. Numitul Sergiu-Tudor Caşiş (cum sună numele din „evidenţa populaţiei“ al poetului) publică rar, la o vârstă (patruzeci) la care alţii au rafturile burduşite cu propriile producte. De „vină“ poate fi, cum ziceam, reticenţa poetului în a da la tipar te-miri-ce sau poate chiar viaţa, cu „aparenta ei naturaleţe“, aceea care dictează, secret, ritmurile necesare. Sufletul poetului e încă adolescent, dacă mă fac înţeles. Căuzaş al condiţiei marginale, cum bine l-a văzut Octavian Soviany („poetul pare iremediabil îndrăgostit de propria lui marginalitate“), T.S. Khasis revine în 2015 cu o carte puternică, Aparenta naturaleţe a vieţii (Casa de Editură Max Blecher), dispusă pe două paliere, comunicând între ele printr-o scară secretă pe care urcă sau coboară memoria unui copil cu viaţa ajunsă deja la paroxism, aidoma unui bătrân hârşit într-ale lumii. Şi în celelalte puţine cărţi pe care le-a publicat (a debutat în 2003 cu placheta Farmacia cuvintelor), Khasis lucra cu acel sentiment al regresiei în timp, către o copilărie protectoare, în care amintirea tatălui este de natură să provoace flash-uri aproape oedipiene, dar nu chiar serializate ca la Vancu.
Solitar, introvertit şi ironist, Khasis este un post-romantic cu sufletul jupuit şi întors pe dos chiar cu mâna lui, un satirist dezabuzat al propriei condiţii de „lumpen“, puse la bătaie în maniera poeţilor americani dedaţi la prăbuşire şi droguri, de unde scoate sunetul său personal, convins cândva că „există cuvinte magice care-ţi explodează-n cap într-un roi de artificii“. Ei bine, această tehnică a „roiului de artificii“ care pune la bătaie inclusiv o recuzită de tip himerist, unde personajul Khasis pare coborât din tribul poeţilor prezentat cu atâta acribie de Roberto Bolano în Detectivii sălbatici, este marca poeziei unui „şaman“ destrămat de experienţe pe propriul psihic, amprenta sa de „cunoaştere“ a unei lumi care nu oferă nici cel mai mic indiciu că i-ar fi favorabilă: „orice ar fi, ţine-te bine/ chiar dacă e vorba despre orgoliu, dezechilibru şi foame,/ chiar dacă o femeie furioasă/ îşi strigă fiul speriat, rătăcit/ într-o gară,/ chiar dacă-i/ evident că/ nu mai poţi îndrepta nimic/ şi dacă ai avea şansa să faci asta/ ar însemna s-o iei de la capăt/ cu senzaţia că nu se va termina niciodată,/ cu o acută senzaţie de greaţă“. „Trebuie să fii asocial pentru a realiza posibilul tău“ – eretica apoftegmă a omului de teatru Eugenio Barba i se potriveşte perfect poetului; în fapt, erezia ca stare de graţie este conduita acestui poet „asocial“, cum se poate vedea într-un poem mai vechi, din arta scalpării, unde Khasis îşi delimitează „teritoriul personal“, într-o încercare de a unifica un trecut indecis cu un prezent delabrat, nu mai puţin celebrat ca timp colocvial al confesiunii atroce: „după ce închid butelia zgomotele pică/ în teritoriul personal/ cu iuţeala unei pietricele pocnind valurile unui râu// dau în lături uşile din casă/ trec pragurile/ vrând s-o iau înapoi mă opresc în uterul familiei/ meschin şi cocoşat/ o piticanie gelatinoasă ivindu-se pe brânci/ smucind de o frânghie/ mi-ar conveni să ajung pe acoperişul unui zgârie nori/ şi să lansez pungi de hârtie/ sau să fiu tipul care bate cuiele-n sicriu“. După cum ironia, care la Khasis este autoironie şi continuă autopersiflare, atinge cote maxime în acest autoportret de cititor „de femei“ ghinionist, savuros loser, ca-n secvenţa de un comic irezistibil, nu mai puţin tristă, a izgonirii din budoarul unei doamne care se pare că poseda o atrăgătoare bibliotecă de poezie: „m-am urcat pe o masă de carne de patruzeci şi nouă de ani/ m-am ales cu un ion pillat editura minerva bucureşti 1975 cu/ poezia americană modernă şi contemporană editura dacia/ cluj napoca în traducerea lui mircea ivănescu şi cu/ tratat de inspiraţie de marin sorescu editura scrisul românesc/ craiova 1985 divorţată/ copil de crescut fan paraziţii/ până şi asta mi-a dat papucii/ m-a prins cu sandburg în geantă…“ (în volumul arta scalpării). Farmecul poeziei este că putem să râdem împreună, acum şi în viitor, de tristele experienţe „livreşti“ ale trecutului – mai ales când se întâmplă să citim cam aceleaşi cărţi, nu-i aşa?
Claudiu Komartin intuise corect linia „evoluţiei“ poeziei lui Khasis, autorul unei „singure cărţi“, o repetată coborâre în maelstrom, mai degrabă, un periculos joc de sufocări şi reveniri pe linia de plutire, sub pecetea unei damnări născute din luciditatea cu care constată „mirosul unei vieţi irosite“, ca şi vaga posibilitate a unei vieţi plăcute şi dulci, ca-n reveriile călătorului din tren care haşurează în gând conturul fericirii: „nu ai cerut nimic de la viaţă,/ doar
te-ai prefăcut că vrei ceva./ pisha:- te-au lăsat toţi să-ţi faci damblaua./ pe la buşteni lumea părea perfectă./ tânăra soţie a lui li po/ s-a ridicat şi s-a-ndreptat către veceul c.f.r./ m-am gândit s-o urmez şi să-l imit pe ted bundy,/ dar am rămas la locul meu, lângă fereastră/ am desfăcut o doză,/ mi-am ales o casă din buşteni/ în care am pus/ un căţel mecanic şi un poster cu luna“. E reveria unui globe-trotter sau a dezrădăcinatului care aprinde iluzia unui ins din carne şi stofă lipsit de confortul propriilor sentimente – un inadaptat care l-ar putea, serios sau ridicol vorbind, consulta ca oracol pe Rilke: „… De-acum cel fără casă mereu pribeag va fi./ Cel singur va fi singur vreme lungă,/ va sta de veghe, lungi scrisori va scri/ şi prin alei mereu va rătăci,/ neliniştit, când frunzele s-alungă“. Vi se pare că exagerez? Nu ţin să culeg scame de pe reverul nimănui, dar Khasis este, în datele lui clasice, un maestru al spleenului contemporan, al uzurii sufleteşti cum rar găseşti printre, era să zic, tinerii din poezia contemporană, aşa cum îl putem vedea la lucru într-unul din poemele artei scalpării, insul edificat asupra ratării („împlinirea poate veni din felul în care te ratezi“) şi a vocaţiei de a se autoizola în mijlocul unei lumi abonate la succes cu toptanul: „probabil că melancolia vine din obişnuinţa de a/ lenevi cu mâna în dreptul inimii/ în august pe un şezlong cu scrisorile favorite/ dintr-o relaţie ajunsă la finiş“. Acest „puseu“ rilkean reprezintă faţa diurnă a poetului, partea de vis cu ochii deschişi, tihna scurtă pe care şi-o permite „sufleţelul“, însă Khasis este cu adevărat agonic în descrierile „după natură“ din capitolul al doilea al cărţii, „supravegheat“, un unic poem al străbaterii infernului personal, unde cititorul poate intra cu precauţie, căci la intrare stă scris, cvasidantesc – „memoria rece a lucrurilor nu mai are greutate“.
În acest ciclu, unde actantul liric (vorba lui Mincu!) ne călăuzeşte ca umbră însoţitoare, suntem invitaţi să vedem dispersia spiritului într-un salon de psihiatrie, o bolgie personală prefigurată în volumele anterioare, intuită şi aproape invocată, cu acea sfiiciune a vocii care ştie că nu poţi cere nepedepsit cunoaşterea intimă a vieţii. Avem în faţa ochilor derularea pe subcapitole a unei fişe clinice dintr-un salon unde rezistenţa la boală înseamnă o imensă opoziţie faţă de instinctul morţii, acea pulsiune care a fost descrisă inimitabil de Ion Zubaşcu în pe drept memorabila Moarte de om. O poveste de viaţă. Rătăcitor prin ospiciu, aidoma personajului Laur din arta scalpării, noul explorator al infernului psihiatric, fan al lui F.C. Liverpool, dar şi al lui Ammianus Marcellinus, îşi ia în posesie teritoriul şi, în ciuda spaimei că va fi prins pe viaţă, procedează la o cartografiere minuţioasă a vortexului unui sistem care a „capturat“ pe nesimţite insul „virusat“. Dar ce poate cartografia un spirit rătăcit „printre geometrii hipnotice perfecte de gresie“, umflat de medicamente ce dau senzaţia suavă de „absenţă a gravitaţiei“, un topos umplut cu oameni de prisos care au pierdut controlul, exasperaţi de nereuşite, incapabili să trăiască afară? Poemele structurate în această saga a nebuniei foucaultiene (încolţit şi îndrăgostit, Tristan se preface nebun, ne spune francezul) par aşchii rupte din delirul şi gestica funambulescă proprie personajelor lui Beckett. Personajele lui Khasis au culoarea delirului indus de propria sub-condiţie şi altruismul celor slabi în faţa coerciţiei care le inoculează, prin pastile colorate şi programe inchizitoriale, ideea de bine făcut cu forţa – un regim totalitar la fel de eficient precum cele susţinute politic şi militar.
O fi fost real salonul de la Obregia unde pandelică, andrei, corbu, gobe, iosu execută programul de redresare, dar să-l citim cu atenţie pe poet, căci are ceva simplu şi clar de spus şi o face sub ochii noştri tulburaţi de atâta „corelativ obiectiv“ şi de pricepere patafizică: „iată-ne:/ puhavi belim ochii în jur/ aici e de noi/ afară nu reuşim să ne acomodăm/ fiecare/ are pe creieri pe undeva o bubă/ un locşor în care se zbate/ un ţânc subdezvoltat/ ăia de-afară nu au/ noi stăm prost la capitolul RELAŢII/ la coadă la buline/ gobe urmăreşte/ o line neîntreruptă/ de-a lungul culoarului/ pantalonii cad de pe noi/ încercăm vag să-i fixăm la nivelul buricului/ avem în mâini sticle cu apă căni metalice cu apă metalică/ sucuri galbene metalice şi astea/ suntem strigaţi pe nume aşa cum se adună de la păşunat/ nişte văcuţe posace şi supuse/ (…)// orez necondimentat grosolan/ macaroane cu brânză de vacă/ ceai ca să poţi da mostre de pişat/ şi bănuiala că eşti deja abandonat// existenţele noastre par atât de îndepărtate/ încât ne privim bulinele din palmă şi ne închipuim acolo/ voioşi modelaţi până la inocenţă şi micuţi/ aşa cum am fost// alintaţi într-o vreme când ne miram de orice/ unele sunt ovale altele rotunde inerte/ altele ca picăturile de ploaie/ care se preling pe geamurile autobuzului// avem momente când suntem foarte gravi/ ne studiem pe furiş/ ne numărăm ţigările/ şi filmul de groază din fiecare atinge punctul culminant// de fapt ce facem noi aici?/ echipaţi în hainele statului adormiţi în paturile statului/ internaţi pe conturile statului – ce e în neregulă cu noi? (…)// înghiţim organizaţi ordonaţi/ cică ne calmează (…)// o duzină de melci traversând pe zebră“. Acest fragment şi ceea ce urmează este un orvelian scenariu al izolării şi frângerii individului, al înlocuirii golului cu un alt gol, mai ameninţător decât toate – lipsa iubirii, condensată în acest vers amar spus de un bărbat, după externare, ce-şi contemplă calm ruina: „halate oameni în alb o seară-orez şi tu departe/ în braţele altcuiva.“
Finalul fiecărui fragment ce leagă acest poem, printre cele mai puternice ecorşeuri din poezia noastră, este un fatidic „amin“, care nu se lasă transcris decât sub forma banalului, nu mai puţin terifiantului, „ctrl+s“, în limbajul dezaxat al tastaturii pe care lumea îşi vomită (Save, Doamne…) spiritul atrofiat. Khasis este un poet al finalului acestei ultime erezii a omului, viaţa ca prezent virtual, fantoşă a voinţei de a fi în lume, iar finalul elegiei cu semn schimbat dă măsura lucidităţii sale în faţa supliciului la care realitatea („eu sunt realitatea bă realitatea palpabilă/ manifestare a ideii în sensibil“, vorba lui Mazilescu) îl supune. Reîntors în ordinea „banală“ a existenţei, „calm şi unic în obscuritatea lucrurilor cunoscute“, el confirmă liniştit inaderenţa sa funciară: „… cum te cheamă?/ khasis/ şi ce dacă? –// nu simţi ceva stânjenitor când scrii? (…) // e deja întuneric/ îmi dau seama şi momentul în care/ îmi dau seama/ corespunde/ cu replica ei de acum câteva ore:/ mă cac pe talentul tău/ şi eu dragă/ şi eu“. Vorba unui personaj delirant interpretat de actorul american John Turturro în filmul Distorsiuni mentale: „Toţi vor să fie scriitori azi… mănânc scriitori la micul dejun“…
Khasis e de citit cu sufletul (adolescent) la gură şi de crezut pe cuvânt de poet.