Domnule presedinte,
Doamnelor si domnilor
academicieni, iubiti si stimati prieteni,
Ma simt coplesit, sunt emotionat si putin înfricosat de atâtea cuvinte frumoase, dar, va asigur, nu mi-am pierdut înca firea si cumpatul, asa încât pot sa va spun ceva despre mine, pe un ton mai moderat. Nu stiu daca voi putea sa spun tot adevarul, dar voi încerca, amintindu-mi de Montaigne, care scrie ca încercarea de a cauta adevarul este „începutul unei mari virtutii“. Nu stiu, repet, daca am aceasta virtute, dar mi-a placut totdeauna sa zic despre mine ca sunt un om pentru care adevarul exista. Am scris o data aceasta propozitie pe coperta unei carti si, de atunci, propozitia este repetata de cei care ma simpatizeaza si cred în ceea ce fac, dar si de scepticii care se îndoiesc de toate si cred ca, în lumea româneasca, una zici si alta faci. Îi dezamagesc pe cei din urma, precizând ca m-am straduit cât am putut în viata pe care am dus-o pâna acum sa nu fiu un om de vorbe, ci, cum am zis, un om pentru care adevarul exista si, chiar daca nu exista, îl caut. Si vorba filosofului, vorba evanghelica, în fapt: m-as fi apucat sa-l caut daca nu l-as fi gasit deja? Cum mi-am ales o disciplina dificila, critica literara, lucrurile se complica în privinta adevarului pentru, în literatura adevarul nu-i decât o suma de verosimilitati, iar criticul literar – aspirând sa dea judecati drepte despre o opera literara – propune, în realitate, un numar de aproximatii în speranta ca ele vor putea sugera adevarul. Înca o data, merita chiar cu aceste incertitudini în minte sa cautam adevarul si sa fim, pe cât este cu putinta, oameni ai adevarului.
Dar adevarul despre sine e posibil? M-am întrebat adesea cine sunt si daca ceea ce spun altii despre mine este adevarat sau nu, sau daca ceea ce cred eu însumi despre mine, în clipele de maxima luciditate, este adevarat sau nu?! Aceasta este tema micului meu discurs de azi. Înainte de a raspunde la provocarea pe care mi-am asumat-o, vreau sa va spun o scurta poveste în legatura cu ceea ce credem noi despre noi si ceea ce spun altii despre noi. Pregatindu-ma pentru aceasta ceremonie, am rasfoit câteva carti confesive sa vad cum se descurca marile spirite critice în aceasta situatie delicata. Am recitit „Falsul jurnal“ al lui G. Calinescu (pe care tot eu l-am alcatuit), „Memoriile“ lui E. Lovinescu pe care l-am editat cu multe decenii în urma si „Cunoasterea de sine“ (jurnalul lui Tudor Vianu, pe care, iarasi, tot eu l-am publicat, interesat de biografia lui interioara). Ce-am observat? Ca G. Calinescu, de pilda, respinge categoric orice dezvaluire a intimitatii si neaga cu brutalitate genul diaristic – potrivit, zice el, tinerilor imberbi si femeilor romantioase, nu intelectualului – critic sau poet – care nu trebuie sa coboare niciodata în subsolurile intimitatii sale. „Jurnalul intim este o prostie“, conchide el.
Mai complicat este Tudor Vianu, modelul moral si intelectual, alaturi de G. Calinescu, al generatiei mele. Pe Tudor Vianu l-am avut profesor cinci ani de zile si am trait si dupa aceea multa vreme în preajma lui. L-am stimat si, pot spune, l-am iubit, ca si pe Alexandru Rosetti si Iorgu Iordan, mari profesori într-o istorie rea. Pe G. Calinescu, dat atunci afara din Universitate si silit sa tina discursuri bombastice în Marea Adunare Nationala, l-am urmarit în conferintele lui academice, cu o fidelitate incoruptibila si l-am citit cu o pasiune care nu m-a parasit nici azi. Am devenit critic datorita lui si lui E. Lovinescu, iar sub latura morala, datorita profesorului Tudor Vianu, un spirit goethean, produs al valorilor umanismului european în sensul cel mai plin al termenului, un om drept, o fire bine cumpanita, în fine, un profesor – atunci când l-am ascultat în amfiteatrul „Odobescu“ – fixat într-o maturitate senina si, se parea, imperturbabila. Un maiorescian, au spus aproape toti cei care l-au cunoscut, o „fiinta abstrusa“ – scrie într-un rând G. Calinescu, care, fapt curios, are mereu îndoieli când este vorba de confratii sai critici. În ceea ce priveste filiatia morala si intelectuala cu Maiorescu, lucrurile pareau clare. Asa mi se parea când îl ascultam vorbind la cursuri, cu un ton baritonal elocvent si egal despre influenta lui Shakespeare în cultura franceza sau despre Lazarillo din Tormes. „Lazarica“ – traducea el, zâmbind complice atunci când pronunta numele cunoscutului erou picaresc. Asa parea ca este construit în fiinta lui interioara învatatul, egalul cu sine, profesorul de literatura comparata: un spirit olimpian în vremuri proletare, distant, cu manifestari, din când în când, de o cordialitate supravegheata.
La acest personaj maiorescian se refera mica istorie pe care v-o promiteam mai înainte pentru a va da o idee despre cum ne vedem noi si cum ne vad altii. Recitind, ziceam, confesiunile imperturbabilul Tudor Vianu, am dat peste un portret autobiografic din 1948-1949 pe care nu-l bagasem în seama pâna acum. Si ce descopar? Descopar ca autoportretul nu seamana deloc cu portretul facut de altii. Aproape deloc. Olimpianul, maiorescianul, austerul Tudor Vianu este, în intimitate, un sentimental si un melancolic, deloc un abstrus, un spirit nepasator si rece. Merita sa urmarim liniile acestui curios desen interior. „N-am nici morga, nici pretentii; sunt un lucid modest“ – scrie el, contrazicând ideea de emfaza care l-a însotit mereu în comentariile contemporanilor sai. Are în el, e adevarat, o „tristete rabdatoare“, dar si-a educat-o si a învins-o. „Dispretuiesc emfaza, gusturile patetice“ – mai zice el – „am un sentiment al onoarei, sdart nu-l manifest decât în momentele de criza (…). Cedez totdeauna primul loc (…) Cultiv prietenia (…). Nu sunt senzual, dar sunt erotic (…). Mi se întâmpla sa întrebuintez cuvinte grosolane, sa sfâsii cu brutalitate valurile colorate si sa demasc brutalitatea (…) am o oarecare aplecare spre misticism (…) toata viata mea m-am rugat desi religiozitatea mea a ramas totdeauna putin organizata“…
Ma opresc aici contrariat sa aflu ca omul maiorescian nu este senzual, dar este erotic (o mare surpriza!), ca are un sentiment puternic al onoarei, dar nu face mereu caz de el (spre deosebire, adaug eu, de alti intelectuali români care se simt, la cea mai modesta observatie ce li se face, loviti în onoarea lor si, de aceea, protesteaza, merg la tribunal, cer despagubiri morale, ameninta cu „CEDO“ si alte tribunale morale ale umanitatii), în fine, descopar – cine ar fi putut banui? – ca rationalistul Tudor Vianu are o înclinatie spre misticism si, în momentele sale de cumpana si melancolie, se roaga. Ce curioasa aceasta cunoastere de sine! M-a pus pe gânduri modul în care acest profund si cumpatat moralist se vede si se judeca pe sine. Într-un rând, marturiseste ca n-a folosit niciodata în studiile lui cuvântul eu, citindu-l în sprijin pe Stendhal care respinge, se stie, orice forma de egolatrie… Adevarat, Stendhal spune ca cel mai greu cuvânt pe care-l poate pronunta un scriitor este cuvântul eu. Dar tot Stendhal, atentie!, a creat în Franta genul diarismului si, cum declara o data, atunci când face o greseala de gramatica în text, nu elimina greseala ca sa nu strice autenticitatea confesiunii si a scriiturii intime. Cum se împaca, întreb, acest acces de sinceritate, autenticitate, cu dificultatea de a spune eu si cu ideea ca sufletul omului este o mocirla în care nu-i bine sa calci?!
Doamnelor si Domnilor,
Am facut acest mare ocol ca sa ajung, în fapt, la mine. L-am citat pe melancolicul Vianu, pentru ca sa-mi fac curaj sa vorbesc despre mine. L-am citat pe petulantul G. Calinescu, care-si suspecta colegii de generatie de complicitati scandaloase si respinge, categoric, intimismul în literatura, l-am citat, zic, ca sa-mi înfrâng timiditatea, prudenta, si sa-mi fac un autoportret care sa eclipseze portretele, nu totdeauna exacte, facute de confratii mei foarte banuitori, am observat, si inventivi. O mica strategie preliminara care sa va convinga ca nu suntem totdeauna ce parem a fi sau ceea ce cred altii – binevoitori sau rauvoitori – ca suntem. Cu ce sa încep?
Se spune, de pilda, despre mine ca sunt un spirit cumpatat, echilibrat, fixat într-un singur anotimp moral si spiritual. Eroare. Sunt, mai spun o data, un spirit anxios care stie sa se stapâneasca. Sunt si eu, în felul meu, un sentimental care se supravegheaza si nu vrea sa iasa în lume cu chipul devastat de pasiuni incontrolabile. Când citesti „Însemnarile zilnice“ ale lui Maiorescu observi ca spiritul olimpian are zile când vrea sa se sinucida sau sa imigreze în America. Vianu, însusi, imperturbabilul, are momente de panica si de abandon, iar G. Calinescu – care mizeaza pe un model universal al omului (un model de tip renascentist), si ridiculizeaza, cum v-am spus, însemnarile romantioase din jurnalele intime –, G. Calinescu trimite scrisori duioase, de o mare gingasie sotiei sale sau – spre senectute – asa se zvoneste în mediul intelectual – se îndragosteste mortal de o tânara colaboratoare si, disperat, nefericit, înfrânt în aspiratiile lui amoroase, se duce în Parcul Herastrau si, ca un Werther valah, vrea sa se sinucida… Este salvat si, revenit în caminul conjugal, scrie versuri în stilul unui Conachi care citise pe Goethe: „O, Tilly esti nebuna…“. Spiritele olimpiene sau cei care îsi iau ca model de existenta complexitatea spiritului de Renastere, au – vasazica – mari complicitatii interioare, nu sunt – uneori – ceea ce imaginea lor publica arata… „Ochii de gheata“ ai criticului ascund, deseori, mari melancolii si, nu o data, anxietati, contradictii greu de prevazut, „antiteze“, cum le numeste Maiorescu, cel care în viata lui sentimentala, bogata si secreta, este de multe ori terorizat, hartuit, disperat de „minunile albe“, adica de femeile pe care le-a iubit si de care a fost iubit uneori cu o vehementa greu de suportat.
Doamnelor si Domnilor,
De ce va amintesc, acum, într-o ceremonie atât de solemna si de emotionanta pentru mine, toate aceste lucruri care, nu-i asa?, nu prea se potrivesc cu un discurs academic?! Un motiv vi l-am marturisit deja: ca sa pot vorbi, mai liber, despre mine; în al doilea rând, pentru ca nu vreau sa tin un discurs în stil academic. Am tinut destule si, timp de 12 ani – cât am fost în conducerea acestei înalte institutii – m-ati auzit de multe ori: când vehement, pasionat de o idee, când sceptic, descurajat ca românii se plâng de toate si nu fac mai nimic; când iritat pe inertia si adamismul nostru, când bucuros ca am pornit un mare proiect cultural si l-am dus pâna la capat…
La 80 de ani, n-as vrea sa ma uit prea mult în urma si sa judec lumea prin care am trecut, nici sa dau sfaturi noilor generatii. Mai ales ca tinerii nu prea vor sa asculte ce le spun vârstnicii si nici nu cred în ideea ca, cunoscând erorile istoriei, le poti evita. Vorba unui poet din generatia mea, un poet pe care îl admir: tinerii vor sa faca si sa traiasca erorile lor nu pe ale noastre. Pâna la urma, le repeta… Ma uit în jur si ce vad nu-mi place totdeauna. Dar ma silesc sa nu cad la fandacsii si sa devin una din acele fiinte bocitoare care populeaza media de la noi. Nu cred, nici în ruptul capului, ca România este o tara fara viitor si ca spiritul mahalalei nu poate fi înfrânt sau ca politicianismul care, la ora actuala, a acaparat viata româneasca – politicianismul lui Catavencu si al Coanei Joitica – reprezinta o fatalitate pentru viata noastra publica. Nu cred, repet, în aceasta fatalitate, cum nu cred ca tipul rapsodic, omul de vorbe, guralivul Mitica, omul bârfitor, întunecat la minte si slobod la gura, în fine, omul care promite usor si nu se tine niciodata de cuvânt, secatura simpatica, nu cred, zic, ca aceste rele închipuiri si detestabile fantasme care bântuie imaginatia noastra reprezinta, cu adevarat, identitatea, („feldeinta“) româneasca, firea si cultura noastra latin-orientala. Am mai marturisit de câteva ori aici, în Aula Academiei, aceste nelinisti ale mele. Le spun si azi pentru ca nu-mi place bocetul si nici antiteza lui, zeflemeaua în care românii tind sa se instaleze. Nu-mi plac deloc jeluitorii de profesie, nici zeflemitorii care nu iau nimic în serios si trancanesc la infinit, toaca marunt, se îndoiesc de toate si iau în râs ce le cade sub ochi, în fine, cred ca lumea româneasca are puternice traditii morale si spirituale si are nevoie, azi, de alte modele. Cine sa le propuna daca nu lumea intelectuala?
Doamnelor si Domnilor,
Am promis sa vorbesc despre mine, nu despre lumea româneasca, nici despre cultura româna, cu toate ca as avea oarecare îndreptatire s-o fac (ma refer la cea din urma!) dupa ce am slujit-o cu devotament si, poate, cu pricepere timp de 50 si ceva de ani. Am dorit sa vorbesc despre mine, dar, fara sa vreau, am ajuns repede la ceea ce este în afara mea. Asa se întâmpla mereu. Încercând sa vorbesc despre mine, ma trezesc ca vorbesc despre altii. N-as vrea, totusi, sa pierd prilejul de a spune ceva esential despre mine si despre pragul biologic (sau pragul de vârsta, cum vrem sa-i zicem!) pe care, iata, l-am atins. Batrânii tarani prefera sa-i zica „l-au ajuns“ si, nu stiu de ce, ei nu spun acest lucru cu disperare. Am observat chiar ca vorbesc de el cu oarecare satisfactie, ca de o victorie. De ce oare? Marin Preda a dat, odata, o justificare. Omul care traieste aproape de legile naturii întelege mai repede ce-l asteapta si se pregateste lent de întâlnirea inevitabila, din pacate, cu neantul. Nu intra în panica si, daca ajunge la 80 sau trece de 90 de ani, socoteste acest fapt ca o victorie – este drept provizorie, pe termen scurt, dar o victorie – într-o confruntare dura (si cu sfârsit anuntat) cu timpul…
Dar omul de carte? Omul de biblioteca? Cel care gândeste la conditia lui si la confruntarea cu timpul care, de la o anumita vârsta, nu mai are rabdare? Am consultat la repezeala, cu acest prilej, însemnarile moralistilor despre sporul de ani, ca sa nu zic, batrânete, un termen cu care nu m-am obisnuit înca. Pur si simplu n-a existat pâna acum în vocabularul meu… Trebuie sa fac efortul, probabil, sa-l accept. Am consultat, zic, pe moralisti – acesti specialisti în evaluarea virtutilor si viciilor umane – sa vad ce gândesc ei despre ceea ce în mod curent consideram a fi vârsta când pasiunile, nebuniile, vanitatile tac si întelepciunea vorbeste. Ei, bine, moralistii fac fel de fel de speculatii fara a ne da o solutie universal valabila. Cioran – ca sa citez un român postmodern care nu crede decât în muzica si în mistica sfintelor – zice ca „batrânetea este o rusine“. O rusine de nespalat si de neiertat. Nimic bun, deci, de asteptat de la ea. Decât neantul. Fac un salt în istorie si în filosofia spiritului european si ajung la Montaigne. Montaigne este mai tolerant: scrie ca „batrânetea ne pune („nous attache“) mai multe riduri pe spirit decât pe fata“. O mica speranta, caci, daca este asa, spiritul poate face efortul de a se apara de toxicitatea ridurilor, de a înfrânge posomoreala, scepticismul, conservatorismul, insensibilitatea, pe scurt: inertia vegetativa si mortificanta… Chateaubriand compara batrânetea cu o calatoare de noapte care nu mai vede pamântul pentru ca pamântul se ascunde, vede doar cerul… O propozitie frumoasa, poetica, dar putin suspecta pentru ca, daca nu mai vede pamântul, cum, poate descoperi strania calatoare conditia ei de existenta si ce poate sa ne spuna despre soarta ei, în afara de faptul ca existenta sa se va muta curând, inexorabil, în cer?
Între noi, nu-i o idee buna. Nu-i o perspectiva îmbucuratoare, tonica… Rousseau, unul din cei trei mari impertinenti ai secolului al XIII-lea – cum l-a numit Noica – crede ca batrânetea este o cale spre singuratatea sineului: omul pierde pe drum toate fantasmele sale si ramâne doar cu sine. Senectutea este, asadar, un dialog al omului cu sine însusi, dupa ce s-a lepadat de toate iluziile. Întrebarea pe care mi-o pun si v-o pun este: ce îsi pot spune ei, ce îsi spune omul cu sinele care a lepadat, rând pe rând, fericirile si nefericirile sale? N-am deocamdata raspuns. Daca-l aflu, am sa va anunt. Scepticul Stendhal e de parere ca batrânetea nu-i altceva decât „pierderea nebuniei, absenta iluziei si a pasiunii“. Am ceva de obiectat aici, dar amân pentru alta data. L-am uitat pe La Rochefoucauld… cel care dezleaga, mai bine decât alti moralisti, nodurile spiritului în aceste încurcate situatii de existenta. La Rochefoucauld are convingerea ca „Peu de gens savent être vieux“. Are, cred, dreptate, mare dreptate. Sunt unul dintre acesti oameni care nu stiu înca ce este batrânetea si, mai ales, cum este sa fii batrân sau, ma rog, sa fii întelept deplin… Îmi amintesc la timp ca Mircea Eliade îsi dorea sa aiba (citesc într-o scrisoare) „o batrânete goetheana“ si sa scrie un „Faust“ românesc. Din pacate, n-a avut parte, „n-a apucat“. A disparut la 79 de ani.
Eu ce-mi doresc în afara de ceea ce îsi doreste orice om normal care stie sa-si judece cu luciditate viata si poate sa-si stapâneasca anxietatile, complexele, putintele si neputintele care-l încoltesc progresiv? Am crezut multa vreme, citindu-i pe moralisti, ca inteligenta si bunatatea sau, mai corect, inteligenta ca forma a bunatatii spiritului poate învinge rusinea batrânetii. Dar, când am auzit cum a sfârsit Cioran, m-a parasit aceasta certitudine. Cred, totusi, ca inteligenta – ca forma a bunatatii – mai poate face ceva în situatiile grele ale vietii. Sa se împace, de pilda, cu sinele în dialogul de care vorbea Rousseau. Cred, de asemenea, ca pierderea nebuniei din noi (fenomenul pe care îl prevede Stendhal) nu-i deloc un dezastru pentru om. Chiar deloc. Este îngrijoratoare însa pierderea iluziei. Sa ne ramâna macar iluzia ca putem avea pasiuni. Fara ele ce ne poate ramâne? Poate doar posibilitatea de a ne gândi la ele.
Doamnelor si Domnilor,
Ajuns la vârsta când încep sa reflectez la aceste încurcate si delicate lucruri, vreau sa va spun ca, nestiind prea multe despre ele, îmi doresc si eu o batrânete goetheana, nu sa scriu un „Faust“, ci altceva, o opera al carei subiect nu vreau sa-l marturisesc, din superstitie. Mai doresc sa va spun ca socotesc prietenia un sentiment fundamental (ca în Renastere), dar, din pacate, n-am avut totdeauna noroc cu prietenii mei. Unii, cei mai multi, s-au grabit sa dispara, lasându-mi mostenire nu numai amintirea prieteniei lor, dar si pe dusmanii lor neîmblânziti. De aceea în ultimii 20 de ani a trebuit sa ma confrunt cu ei, si razboiul nu s-a încheiat înca. Roland Barthes, marele bizantin parizian din epoca semioticii, declara ca i-au reusit în viata mai mult prieteniile decât ideile. Cu mine s-a întâmplat invers. Mi-au reusit mai mult ideile, decât prieteniile. Nu sunt un om vanitos, dar sunt un om, recunosc, orgolios. Încerc, totusi, sa-mi educ orgoliile si, de când Academia Româna mi-a facut onoarea imensa de a ma primi în sânul ei, în martie 1991, orgoliile mele s-au disciplinat în chip considerabil. Am întâlnit aici alte orgolii – tot atât de puternice si îndreptatite, recunosc – încât orgoliile individuale au fost nevoite sa se retraga în fiinta mea si sa se manifeste, mai limpede, mai elocvent, prin scrierile mele.
Doamnelor si Domnilor,
Venind vorba de Academia Româna dati-mi voie sa închei acest mic discurs, marturisindu-va ca Academia Româna a devenit în ultimele doua decenii a doua mea casa. M-am legat de ea, mi-am asumat, timp de 12 ani, o parte dintre responsabilitatile ei si m-am straduit sa nu-i tradez spiritul ei înalt si misia ei esentiala, aceea de a reprezenta spiritualitatea natiunii noastre. Daca, fiind în fruntea ei, am dat dovada, cum mi se reproseaza uneori, de autoritarism si intoleranta, n-am facut-o, va rog sa ma credeti, decât din iubire pentru aceasta înalta si emblematica institutie. Scuza mea cheama în sprijin vorbele apostolului: daca dragoste nu este, nimic nu este… Cu aceasta idee, dar, ma pregatesc sa trec zilele acestea pragul mitic al vârstei pe care ati avut bunatatea sa-l sarbatoriti împreuna cu mine. Va multumesc.
Discurs tinut la 23 mai a.c., în Aula Academiei Române cu ocazia împlinirii vârstei de 80 de ani.