În dialogurile epistolare ale lui Nicolae Steinhardt cu Zaharia Sângeorzan şi Nicolae Băciuţ, editate acum între coperţile aceluiaşi volum, în seria de autor de la Polirom, la care m-am mai referit recent, o temă principală, ce revine în diverse contexte, este Eminescu, deşi monahul de la Rohia se declară cu umilinţă „sărac în eminescologie“. Nu e nici pe departe sărac. Caracterizările, definiţiile sale, nu o dată şocante, sunt remarcabile şi de cele mai multe ori memorabile. Nu este însă, aşa cum ar părea, un admirator fără spirit critic al celui mai mare poet şi ziarist român, iar observaţiile sale au adeseori darul de a releva aspecte mai puţin sau deloc sesizate de alţi comentatori. De pildă, el scrie, răspunzând la o întrebare a lui Sângeorzan, că Eminescu „a supraabuzat de substantivul copilă“ care „a devenit un clişeu obsesiv, nu un cuvânt întru totul propriu, ci un tic cu subînţeles erotic (preferinţă sexuală). «Copilă blondă» e un fel de lapsus freudian, de imagine erotică obsesivă; drept care cred că e o sintagmă lipsită de valoare poetică“.
Într-o anumită privinţă Steinhardt seamănă în analizele, aserţiunile şi opiniile lui cu G. Călinescu. Nu are complexe şi idei preconcepute de niciun fel, nici atunci când este în răspăr cu punctele de vedere ale eminescologilor, veritabili sau închipuiţi, nici când îl situează pe Eminescu, cu opera şi ideologia sa, la nivelul vârfurilor literaturii şi gândirii universale. Propoziţii de tipul „Luceafărul lui Eminescu e Faustul românesc“ i-ar putea înfuria pe demitizatorii de serviciu ai literaturii române, mai ales că Steinhardt nu e dispus să uzeze în analizele sale blitz, de prea multe argumente, ceea ce nu înseamnă că evită dialogul şi nu ia în considerare alte puncte de vedere. Dimpotrivă, dovedeşte o exemplară cultură a dialogului, a dezbaterii. Exprimările sale sunt pe cât de abrupte, pe atât de convocante spiritual. Dacă pentru Ibrăileanu Caragiale este cel mai artist scriitor român, mai mult chiar şi decât Eminescu, Steinhardt nu se sfieşte să afirme că autorul momentelor şi schiţelor e „un scriitor abisal“. Dacă I.L. Caragiale e de o perpetuă actualitate, de „o înfricoşătoare actualitate“, cum zice – şi zice bine! – Dumitru Radu Popescu, Eminescu este în percepţia lui Steinhardt „un precursor, el a intuit cele mai multe din melancoliile şi temerile pe care abia acum le descoperă secolul nostru…“ Mai e nevoie să spunem că secolul XX le-a descoperit, iar cel în care ne aflăm le trăieşte dramatic?! Oare ce ar mai spune acum monahul profet, dacă cu aproape treizeci de ani în urmă ne avertiza: „Totul ne ameninţă… Golgota e pretutindeni, ne aşteaptă – kafkian – la orice colţ de stradă şi-n orice fracţiune de timp“?
Ilustrul cărturar introduce în discuţie şi câteva concepte. Unul ar fi ceea ce el numeşte „fenomenul Eminescu“, care ar consta în „perfecta identitate dintre poet şi neamul său. Eminescu a făcut din istoria românilor mitologie, a ridicat-o la rang de mit, a dat adevărului istoric autoritate şi prestigiu de mit“. Steinhardt pare să întărească astfel o afirmaţie cu sunet aforistic a lui Nicolae Iorga: „Drumurile istoriei acestei naţiuni trec prin inima lui Eminescu“. Tot un concept ce îi aparţine este „ideea etică“ Eminescu. Iată ce scrie moralistul: „Ideea Eminescu nu e o idee literară, ori politică, ori psihologică – e o idee etică“.
Tocmai în proiecţia unei asemenea idei, dar şi din multe alte puncte de vedere, e limpede că o sumedenie de texte ale lui Eminescu ar putea înnobila astăzi pagina întâi a oricărei publicaţii româneşti sau de aiurea, în chip de inegalabile editoriale. Iată un fragment dintr-un articol apărut în Timpul din 16 noiembrie 1879: „Nu urâm decât lipsa de caracter, decât luarea drept pretext a principiilor pentru a le exploata în folosul unei asociaţii de oameni lipsiţi de demnitate personală, respectăm însă opiniile răsărite dintr-o sinceră convingere, ba chiar schimbarea convingerilor, când aceasta se întemeiază nu pe motive personale, ci într-adevăr pe schimbarea totală a împrejurărilor generale. Stimăm şi pe teologul ce crede în geocentrism bazându-se numai pe Biblie, îl stimăm însă şi pe acela căruia opinia biblică i-a fost schimbată prin raţionamentul învingător al lui Galilei. Numai convingeri să fie, nu pretextare de convingeri“. Nu vi se pare că este un text apărut în ziarul din această dimineaţă?! Dar mai avem ziare în România la care să scrie un Eminescu?! Ce să facă el, sărmanul, printre atâţia editorialişti europeni de nicăieri, ba mulţi dintre ei, cu vorbele unui important poet şi jurnalist contemporan, şi „purtători ilegali de limbă română“? Ideea etică Eminescu este ilustrată şi de orizontul la care se raportează poetul, cu sfială, dar nu mai puţin demn şi, de ce nu, conştient de geniul său. O ilustrează, de pildă, poemul Cărţile, cu acea inubliabilă invocare a lui Shakespeare, căruia i se adresează peste timp cu recunoştinţă: „M-ai învăţat ca lumea s-o citesc“, totodată mărturisindu-i marelui Will dorinţa, aspiraţia de a-i asemăna: „S-aduc cu tine îmi este toată fala“.
Când i se propune un exerciţiu de imaginaţie pe tema „Mihai Eminescu străbătând bulevardele Vienei“, Steinhardt nu ezită să facă, aşa-zicând, profeţii despre trecut: „Sunt sigur că-l încântau. Sunt sigur că circula negrăbit. Sunt sigur că a gustat «die Gemütlichkeit». Că a intrat în cafenele şi le-a prins izul şi farmecul. Sunt sigur că nu se prea zorea, deşi avea foarte multe de citit şi nu-i prea plăcea să iasă din casă. Sunt sigur că le-a îndrăgit. Sunt sigur că a ştiut să fie nu numai un mare român, ci şi un Weltbürger, un european, un domn, că a gustat din plin «civilizaţia» bulevardelor vieneze. Dar era conştient de menirea lui. A intuit repede care e: aceea de poet român. Şi-a preluat rolul, i-a intrat în piele, l-a asumat. Nu s-a lăsat ademenit nici de o treabă atât de onorabilă ca aceea de profesor universitar. Cinste clarviziunii sale şi capacităţii sale de a fi statornic în hotărâri“.
Dintre textele ce fac referire la Eminescu, se detaşează câteva microeseuri, între care unul inspirat de poemul lui Hölderlin Către Parce, cu emblematicul vers de început: „Numai o vară acordaţi-mi, Amarnicelor!“, pe care Steinhardt îl pune „la aceeaşi înălţime şi putere ca şi versul eminescian biruitor: «Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată…»“. Reflecţiile moralistului sunt susţinute magistral prin trimiteri revelatoare la filosofie şi la parabolele biblice. Extrag aici doar ceea ce mi se pare că este mesajul discursului său, străbătut de un tulburător fior metafizic: „Liniştitoare e numai senzaţia operei împlinite… Să nu ne găsească moartea cu mâinile absolut goale, ca pe unii care am făcut degeaba umbră pământului, care ne-am bătut joc de talentul ori jumătatea de talent ori sfertul de talent care ne-a fost hărăzit, adică încredinţat… Fericit cine poate muri «îndestulat» şi este îndreptăţit să ceară o toamnă de pârguire şi contemplare a creaţiei sale, dar fericit şi acel, nespus mai modest, care nu şi-a bătut joc de minunatul dar al dispunerii – vremelnice – de verbul a fi“.
În jurnalul său, Traian Chelariu, ilustrul cărturar bucovinean, pe care Marin Preda l-a luat ca model în construcţia personajului Victor Petrini din romanul Cel mai iubit dintre pământeni, nota cu privire la femeile din viaţa lui Eminescu: „În afară de mamă, care are o rară distincţie şi duioşie în fizionomia cunoscută din fotografia păstrată, Eminescu nu a avut în jurul său femei care să-l promoveze sufleteşte. Diferitele Eufrosine din prima adolescenţă au fost, se pare, marfă de bâlci; Veronica Micle – o femeiuşcă; Harieta, ca soră – geloasă ca o îndrăgostită fără nădejde, şi Mite a cochetat în mod distins, deşi nu mai puţin lucid, deci vinovat, cu ispita de a fi în atenţia unui poet despre care i se spusese că este un mare poet…“
Cu „femeiuşca“ Veronica Micle, Steinhardt, răspunzând la o întrebare a lui Z. Sângeorzan, este însă extrem de sever şi surprinzător de pătimaş: „Ca şi Titu Maiorescu, nu o pot suferi pe Veronica Micle. Cred nu numai că a fost o pacoste în viaţa lui Eminescu, dar că a şi influenţat (pe cât a putut, fireşte, adică foarte puţin) în rău opera sa. E o falsă poetă, o falsă amantă. E o Cătălină prefăcută, vulgară, romanţioasă, o moftangioaică siropoasă. (Drept e că s-a sinucis: ceea ce e un păcat, dar şi o ieşire din lumea mofturilor şi palavrelor)“.
Presupunând că adevărata Veronica Micle ar fi fost cea portretizată atât de necruţător de călugărul de la Rohia, faptul aproape că nu mai are nicio importanţă. Important este mitul iubirii celor doi, care rămâne neclintit. Şi e bine că el nu poate fi atins, căci este un mit cultural fără de care am fi mai săraci. Altminteri, despre cutare sau cutare personaj istoric se pot spune multe. Şi, la urma urmelor, chiar şi spirite de anvergura lui Steinhardt îşi pot permite să se lase din când în când în voia unei „evidente dispoziţii de «hagealâc»“, cum observă şi Florian Roatiş, realizatorul ediţiei critice a cărei apariţie mi-a prilejuit aceste însemnări.
Dialogurile epistolare cu Nicolae Steinhardt completează opera şi întregesc imaginea unuia dintre cei mai originali scriitori români.
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 538