„Asul de pica: Stefan Aug. Doinas„ (Cartea Româneasca, 2013) este unul dintre debuturile editoriale ce pot consacra un critic si un istoric literar, asa cum s-au dovedit a fi cele – in ordinea producerii lor – ale lui Andrei Terian si Mihai Iovanel, autori reprezentând noua generatie de critici si eseisti. Tema tezei de doctorat devenita carte i-a fost sugerata lui George Neagoe, marturiseste el in textul introductiv al volumului, de profesorul sau Nicolae Manolescu. Tânarul, foarte tânarul autor evoca un indemn al magistrului: „Revizuirile trebuie sa le faceti voi! Literatura nu va foloseste la nimic, dar va face mai frumosi“. Un sfat si totodata un parintesc avertisment consolator dintre cele menite sa-l sensibilizeze pe un tânar care a fugit de Medicina pentru a deveni, spune el cu umor, doctor de litere. Dar literatura din rapoartele securistilor nu face pe nimeni mai frumos. Cel mult, mai trist. De aceea nu-mi pot reprima o intrebare, fie ea si numai retorica: merita sa-ti cheltuiesti energia si timpul pentru a realiza o lucrare cu un subiect ca cel al cartii lui George Neagoe? Mai ales când deja se stiau destule, iar unii, ca Mircea Dinescu, stiau totul, despre relatia lui Doinas cu Securitatea, despre „delatiunile sinistre“ ale acestuia cum le califica, cu aproape zece ani in urma, Cristian Tudor Popescu, in „Adevarul“. Dupa lectura volumului „Asul de pica“, raspunsul nu poate fi decât afirmativ. Cu atât mai mult cu cât cazul este analizat si prezentat pe fundalul unei intregi epoci politice si culturale extrem de complexe si de contradictorii. Se vorbeste in lucrarea lui George Neagoe despre relatia, adeseori ignorata, dintre text si context. Or, un important merit al cartii este tocmai ceea ce Nicolae Manolescu numeste „fuziunea dintre text si context“. Criticul mai vede in teza studentului si doctorandului sau „unul dintre argumentele care sustin ca, intr-un regim totalitar, orice gest chiar de ordin artistic, primeste, obligatoriu, o nuanta politica“. Incontestabil, desi as intreba in treacat: numai in regimurile totalitare?! George Neagoe demonstreaza ca Doinas s-a comportat ca „un politician al literaturii“. Dar un astfel de comportament nu trebuie pus numai pe seama regimului totalitar. Un regim politic, oricât de represiv si de frustrant, nu poate altera caracterele intr-o asemenea masura. Si se pot da destule exemple in acest sens. Autorului ii reuseste, intre altele, portretul psihologic al personajului sau: „Citind incrucisat dosarul de retea (1958-1984) si dosarul de urmarire informativa (1979-1987), observam ca scriitorul a fost un tip convulsiv, umoral, artagos, invidios, nemultumit de propriul statut. A aspirat sa fie in permanenta lider, sa i se acorde ceea ce socotea ca i se cuvine, dispretuindu-i si probozindu-i pe adversari. A cautat sa obtina beneficii editoriale, slujind autoritatile ori mimând servilismul. Doinas a ajutat Securitatea sa-l inchida pe I. Negoitescu, desi nu a fost remunerat si nici nu i s-a ridicat interdictia de semnatura (1958-1961). A laudat eroismul muncitorilor care luptau impotriva «exploatatorilor» (in ciclul «Calea Grivitei 1933», inclus in «Cartea mareelor»). A omagiat Congresul al IX-lea al Partidului Comunist Român, cu versurile intitulate «A doua maree» (integrate in volumul «Omul cu compasul», 1966). Insa a compus si un sir de «Sonete ale mâniei» (1953-1954), poezii de protest impotriva instalarii stalinismului in tara. S-a numarat printre utilizatorii constanti si incrâncenati ai esopismului, impregnat de aluzii la situatia politica si culturala. Cine si ce a fost Doinas reprezinta intrebari la care nu se pot oferi raspunsuri univoce“.
Omul, fara indoiala carismatic, impresiona prin tinuta intelectuala. Ca poet, in public isi recita cu vie satisfactie si cu un aer de superioritate narcisista poeziile, in primul rând „Mistretul cu colti de argint“. De câte ori l-am vazut, l-am ascultat, pe viu sau pe banda magnetica, mi-a lasat impresia ca joaca un rol, de fapt mai multe, ca isi pregatea iesirile in scena la oglinda. Era un actor innascut, chiar mai mult decât un poet innascut. Isi modula vocea, adopta un ton sacerdotal, rostea cuvintele cu o dictie perfecta, era atent la nuante, lansa câte o sageata abia sesizabila la adresa realitatilor sistemului. Mi-l amintesc, de pilda, rostindu-si discursul in sala Teatrului National din Iasi, in cadrul faimosului Colocviu National de Poezie, organizat de Uniunea Scriitorilor care a dat serioase batai de cap Securitatii si autoritatilor, dar si noua jurnalistilor de la Radio carora ne-au fost sigilate si confiscate inregistrarile de la dezbaterile furtunoase, cu accente subversive ale Colocviului. Retorica lui Doinas era eficienta. Oratorul reusea sa convinga si sa culeaga adeziuni fara sa investeasca suflet, dar mimând trairea profunda. Reusea, in fine, sa influenteze receptarea si evaluarea critica a propriei opere. Intr-adevar, asa cum observa George Neagoe: „Haloul personalitatii impecabile s-a transferat asupra judecatilor estetice“.
Relevând implicatiile si, cu termenul lui Nicolae Manolescu, complicatiile in plan moral si literar ale traiectoriei lui Doinas, George Neagoe a realizat, apreciaza Eugen Negrici, un „portret in penumbra“ si, cu sintagma aceluiasi critic, a scris un „roman al ipocriziei“. „Volumul – precizeaza autorul insusi – are deschideri inspre istorie, sociologie si politologie, având in centru, in traditia criticii literare impuse de G. Calinescu, stiinta inefabila si sinteza epica“. Apropo, Calinescu postula: „Capitolele unei biografii sunt implicit sau explicit o cronologie a operei“. In „Asul de pica“ ele sunt narate explicit, ilustrând pe deplin asertiunea inegalabilului biograf al lui Eminescu si al lui Creanga. A le trece acum si aici in revista ar fi si imposibil, si inutil. Admirabil scrisa, cartea trebuie citita, inclusiv de cei pe care subiectul nu i-ar interesa in mod deosebit, printre care ma numar, nu numai pentru a urmari firul demonstratiei, inlantuirea faptelor si conexiunile dintre ele, ci si pentru simpla placere a lecturii. Analiza lui George Neagoe intregeste un portret al lui Stefan Aug. Doinas, mistificator, grandoman, trisor, un cameleon ajuns director de opinie, tainuitor al propriei identitati, turnator al prietenului I. Negoitescu si al lui Haralambie Gramescu, ba turnându-se si pe sine, autodenuntându-se ca autor retrograd, burghez, al baladelor din tinerete, anticomunist si antisecurist feroce dupa decembrie 1989. El care a „pretins intotdeauna ca reprezinta un spirit aulic, indestulat de cultura“. Doinas a putut sa-i insele pe multi dintre contemporanii sai, dar din pacate l-a inselat, l-a tradat si pe scriitorul care era sau ar fi putut sa fie el insusi: „Rezistenta si compromisul s-au ingemanat. Poezia realist-socialista, patriotica (rareori napadita de nationalism) sau de omagiere a diferitelor simboluri comuniste era rascumparata de lirica erotica, de parabole ontologice ori de mesaje sibilinice la adresa tiraniei din România. Numai ca strabaterea cu aceeasi viteza a drumului de la poncife la sopârle a dus la disiparea talentului unui poet care, la 25 de ani, ii surclasa pe multi dintre congeneri. Astfel, aparatorul incrâncenat al autonomiei artistice a devenit, in mare masura, un scriitor politizat, aservit si contestatar deopotriva. Realizarile s-au lasat asteptate. Abia strângerea intre coperte a o suta de psalmi (1997) a adus confirmarea ca Doinas este un mare poet. Insa putini au fost contestatarii operei inainte si dupa 1989. Dezaprobarea a fost sinonima cu tacerea“.
George Neagoe distinge, cum era si firesc, mai multe etape ale biografiei operei lui Stefan Aug. Doinas. Parabolele lirice, tinute in sertar – iata ca am avut si literatura de sertar, atât de mult clamata de unii! –, si apoi pierdute la integrarea in viata literara, cu expresia inspirata a lui George Neagoe, in „aglomeratii intertextuale“, sunt, scrie tânarul critic benefic contaminat de spiritul definitiilor oximoronice calinesciene, ale unui „mare scriitor mediocru“. Psalmii, editati dupa 1990, i-ar revela insa un Doinas „mare poet“. Daca as risca o apreciere generala, as opta mai mult pentru sintagma dintâi: un mare scriitor mediocru.
Autor: CONSTANTIN COROIUApărut în nr. 446