Sari la conținut
Autor: VIRGIL ŞTEFAN NIŢULESCU
Apărut în nr. 470

Stare de fapt, în Est

    Nu pare un an prea bun pentru muzeele din România. Da, ştiu, am lăudat, adeseori, performanţele extraordinare pe care mai multe muzee le-au obţinut în anii 2012-2014. Mă grăbesc să adaug, însă, că aceste performanţe, atâtea câte au fost (expoziţii superbe, câteva mici investiţii chiar, activităţile de cercetare, publicaţiile, conferinţele şi toate evenimentele pe care muzeele au reuşit să le realizeze în ultimii doi ani – fie că a fost vorba despre muzee aflate în subordinea autorităţilor centrale, fie că aceste muzee se află sub autoritatea celor locale), s-au obţinut cu nişte eforturi greu de imaginat, din partea managerilor şi, în ultimă instanţă a tuturor salariaţilor şi a colaboratorilor acestora. Anul în curs, mai ales, a început foarte prost. Din păcate, bugetul pentru acest an a fost proiectat încă de pe vremea ministrului Daniel Barbu, care, spre stupoarea mea (şi nu numai a mea), nu s-a luptat deloc pentru un buget onorabil pentru cultură. Bugetul Ministerului Culturii s-a prăbuşit la nivelul celui din anul 2002. Chiar dacă, în sfârşit, după şase ani în care angajările au fost blocate, creând un hiatus extrem de greu de recuperat în viitorul apropiat (ceva similar s-a întâmplat, cu urmări foarte grave pentru muzee, doar în ultimul deceniu al regimului comunist), pentru instituţiile muzeale, această soluţie nu a ajutat foarte mult muzeele, până acum, din mai multe cauze: procedura de concurs este lungă şi complicată, uneori este necesară şi aprobarea ordonatorului de credite, calitatea concurenţilor este, adeseori, slabă (urmare directă a bramburelii create în învăţământul superior) şi, nu în ultimul rând, din cauza bugetelor mici pentru salarii – fapt care le face pe autorităţi să nu mai permită noi angajări în muzeele subordonate, pentru că se ştie de la început că nu se vor suplimenta subvenţiile muzeelor pentru cheltuieli salariale; or, managerilor de muzee le este interzis să angajeze cheltuieli pe care ştiu de la început că nu le pot acoperi. Prin urmare, muzeele au apelat la colaboratori din exteriorul instituţiei – în ciuda avertismentelor tuturor controlorilor de la Curtea de Conturi, care consideră că aşa ceva, deşi nu este ilegal, nu e recomandabil (nu există o explicaţie raţională de ce nu e recomandabil; probabil pentru că aşa a zis vreun boss de acolo). Din păcate, colaboratorii nu sunt plătiţi din banii pentru salarii, ci din subvenţia şi veniturile proprii obţinute pentru realizarea de proiecte culturale – care constituie însăşi raţiunea de a fi a muzeelor. Cu alte cuvinte, cu cât un muzeu angajează mai mulţi colaboratori care să lucreze pentru proiectele culturale pe care şi le propune – şi pe care nu are cum să le ducă la bun sfârşit doar cu personalul propriu, angajat pe perioadă nedeterminată –, cu atât mai puţini bani va avea ca să realizeze tocmai proiectele pentru care angajează colaboratori. Ca să îl citez pe amicul Farfuridi din magistralul său discurs din actul al III-lea al Scrisorii, „Din această dilemă nu puteţi ieşi… Am zis!“. Sigur, veţi spune: „păi este vina managerilor (acuma, să nu credeţi că folosesc abuziv acest cuvânt stupid în limba română, doar ca să mă aflu în treabă, dar acesta este termenul oficial pe care îl au azi foştii directori generali şi directori de muzee şi alte instituţii publice de cultură din România), care nu găsesc soluţii să se adecveze la piaţă, tocmai acum, când sunt atâtea posibilitãŢi de finanţare, când au apărut fondurile norvegiene, europene, americane şi Dumnezeu mai ştie de prin ce alte părţi ale lumii, şi când mai există şi A.F.C.N-ul (Administraţia Fondului Cultural Naţional, pentru cine nu ştie)!”. Da; numai că, în lipsa unor subvenţii minime (că decente ar fi prea mult să spun) din partea autorităţilor publice (şi, aici, trebuie să recunosc că de vină e nu numai managementul ministerial catastrofal al domnului Barbu, ci şi ameninţarea permanentă sub care se află domnul Ponta, în faţa băieţilor relaxaţi de la F.M.I., care sunt interesaţi doar de reducerea deficitului financiar al României, indiferent de preţul social, cultural şi, până la urmă, uman pe care trebuie să îl plătim – noi, nu miniştrii), concurenţa pentru amintitele fonduri străine a crescut cam de şase ori, faţă de ultimele sesiuni (ultimele call-uri, cum se spune, mai nou, de-a dreptul în engleză). Altfel spus, fiecare muzeu ar trebui să aibă angajaţi cam între unul şi trei salariaţi, în funcţie de mărimea instituţiei, a căror singură datorie să fie aceea de a scrie proiecte de finanţare. Şi cum muzeele nu au asemenea posturi în organigrame, sunt nevoite să apeleze la colaboratori din afară, care în exact asta sunt specializaţi – şi care, evident, vor trebui să fie şi ei plătiţi de undeva. Şi ne întoarcem la faptul că nu avem de unde să îi plătim… Exceptând fondurile străine, în ceea ce priveşte A.F.C.N.-ul trebuie spus că, în 2014, la prima sesiune de concurs de proiecte, lăsând la o parte sumele extrem de mici puse în joc pentru una dintre cele patru arii domeniale (celelalte trei sunt artele vizuale, artele spectacolului şi, respectiv, patrimoniul cultural naţional), şi anume activităţi muzeale şi activităţi privind promovarea culturii scrise, dintre cele treisprezece proiecte câştigătoare, doar două au legătură cu activităţile muzeelor, fără să fie, însă, şi realizate de muzee. Sunt şi acum emoţionat cum a fost posibil ca punctajul cel mai mare să îl obţină organizaţia „Filozofia – Dragoste de Înţelepciune” (cam redundant nume de organizaţie neguvernamentală!), cu proiectul Excelenţa prin cultură (finanţat cu 78.926 lei), în vreme ce suma cea mai mare de bani a fost acordată proiectului clasat pe locul al XII-lea, propus de EURO CULTURART şi care se intitulează TNCP/Maratonul de Poezie şi Jazz (miruit cu 80.000 lei). Ceva nu e foarte în ordine aici. Muzee mari, de la Muzeul Naţional de Artă la Muzeul Brukenthal şi de la Muzeul Naţional al Unirii la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, nu s-au ales cu nimic.
    Muzeele continuă, pe de altă parte, să fie nevoite să accepte să îşi ofere serviciile pe preţuri mici (tocmai din cauza concurenţei mari) şi să spere că vor scăpa cu bine din anul 2014 – cel puţin la fel de greu ca toţi anii, din 2010 încoace, de când a început calvarul crizei mari, cu pretenţii mari, şi al bugetelor mici, însoţite de caractere şi mai mici.
    E drept, mă gândeam la toate aceste lucruri în vreme ce citeam mesaje disperate ale colegilor din comitetele naţionale ale Consiliului Internaţional al Muzeelor (ICOM) din Serbia şi din Bosnia-Herţegovina care au avut grav de suferit din cauza inundaţiilor catastrofale din ţările lor. Şi mi-am mai adus aminte şi de mesajele, la fel de disperate, pe care colegii de la Muzeul Naţional de Artă din Kiev le adresau, pe rând, manifestanţilor din piaţa Maidan şi jandarmilor din trupele represive ale regimului lui Ianukovici: „Aici este un muzeu. Este patrimoniul nostru comun. Vă rugăm, nu îl distrugeţi!“. Nu vreau să adaug celebra vorbă prăpăstioasă a românului, „Doamne, fereşte de mai rău“. Dimpotrivă, vreau să spun că aici, la noi, în ceea ce vesticii continuă să numească, nonşalant, Estul, răul are foarte multe întruchipări. Cel puţin, dintre cele care afectează cultura. În Vest, răul are alte întruchipări, care poartă chipurile hâde ale unui Nigel Farage sau ale unei Marine Le Pen.
    Şi pentru că am adus vorba şi de politică, sper că noul preşedinte al Ucrainei, Petro Poroşenko, cel născut în fostul oraş românesc Bolgrad şi care cunoaşte trei limbi străine, rusa, engleza şi româna, va aduce un dram de linişte pentru colegii muzeografi din Ucraina, care încearcă să îşi facă profesia şi să îşi protejeze patrimoniul!