Stanga moale, aproape flasca

Daca e sa ducem pâna la capat gluma machista a mongolului violator folosita de Zizek ca o alegoriei a revolutiei, capitalismul are testicule atasate la un falus erect care îi violeaza pe cei slabi. De aceea, revolutia este a barbatului chemat sa îi protejeze pe cei slabi (sotia), pentru ca barbatul este cel care tine în mâna testiculele capitalului – deci, e în pozitia în care ar putea sa le taie. Barbatul, în aceasta naratiune, este cel care poate opri violatorul. Ca alegoria sa functioneze e nevoie de doua certitudini: e nevoie sa stii ca tii în mâna testiculele capitalului si ca ai cu ce sa le tai. Aceasta metafora problematica a lui Zizek este dusa de Mihai Iovanel, într-un text scurt de critica a stângii „moi“, pâna la capat: extrage aspectul machist si îl transforma în instrument pedagogic pentru stânga. Probabil Zizek însusi nu si-ar permite un astfel de exhibitionism, însa Mihai Iovanel nu are niciun fel de dubiu: stânga adevarata este cea „tare“, nu cea „moale“. Adica barbatul revolutionar nu îsi refuza propria barbatie. Din contra: ia muncitoreste satârul într-o mâna si taie hotarât si cu putere testiculele pe care le tine deja cu cealalta mâna. Este un barbat cu certitudinii.
Mihai Iovanel merge pâna acolo, încât îi reproseaza lui G. M. Tamás, cel care face, se pare, o pledoarie pentru „stânga moale“, într-o prefata la ultima carte a lui Vasile Ernu, ca ne-ar dori pe toti saraci, analfabeti, bolnavi. Ca proslaveste dominatii si mizeria acestora. Ca vede salvarea în aceasta saracie. Ca aceasta „stânga moale“ nu mai viseaza la libertate, prosperitate, sanatate, cultura. Stânga „tare“ (sau corect: „erecta“) dorea si doreste sa fim cu totii fericiti, educati si puternici – de aceea, capitalismul trebuie castrat… cred. E clar: odata castrat falusul capitalist, va ramâne doar falusul frumos si revolutionar, al barbatului puternic, cel care nu s-a multumit doar cu prafuirea testiculelor capitaliste.
Evident însa, G. M. Tamás nu vorbeste de pe pozitia stângii care a renuntat, în conditii de prosperitate, la idealurile libertatii, egalitatii si fraternitatii. Vorbeste de revolutie si de natura revolutiei. Cine este revolutionarul si cum putem realiza revolutia dincolo de imaginarul castrator. Imaginarul leninist este puternic ancorat în circuitul productiv al capitalului (B-M-B’) si considera circuitul reproductiv (al utilizarii salariului pentru achizitionarea si folosirea mijloacelor de subzistenta necesare supravietuirii: M-B-M’) neimportant. Prin urmare, doar actorii si procesele din circuitul productiv sunt relevanti pentru a întelege starea de fapt si a o schimba. Muncitorul este singurul subiect capabil sa se opuna capitalului. Daca piata conspira sistematic la concentrarea capitalului prin concurenta si formarea monopolurilor, aceeasi piata fragmenteaza forta de munca, punând-o în concurenta pentru locurile de munca. Sindicalizarea este singura masura care permite – prin integrare ierarhica – formarea unui corp unitar, care se poate opune capitalului. Liderul sindical este o figura eroica, ce este capabila sa reprezinte doleantele fortei de munca. De vreme ce statul reprezinta puterea concentrata a capitalului, preluarea puterii statului de catre sindicatul sau partidul care-i reprezinta pe muncitori este solutia prin care forta de munca poate sa-si socializeze mijloacele de productie detinute de capital si sa le reorganizeze comunal.
Caracterul profund machist al acestui tip de revolutie a devenit tot mai evident în ultima decada. El e machist nu pentru ca „femeile ar fi slabe“ si nu ar putea ocupa pozitia de erou revolutionar din aceasta naratiune, ci pentru ca în interiorul capitalismului femeia a fost trimisa tot mai puternic în circuitele de reproductie (la cratita). Iar daca scapa de acest rol, o face cu ajutorul unei alte femei, mai precis al bonei. Este machist pentru ca ignora conditiile obiective ale femeii, dar si pe cele ale taranului, omului de culoare, tânarului aflat într-o situatie precara (mai ales în ce priveste locul de munca).
În ultimii ani, întâlnim un nou tip de imaginar al luptei anti-capitaliste. Imaginarul anarhist este puternic ancorat în circuitele reproductive ale capitalului, pe care le considera la fel de importante ca circuitul productiv. Prin urmare, actorii si procesele din circuitul reproductiv devin importanti pentru întelegerea schimbarii sistemice. Subiectul schimbarii sunt femeile, fermierii, studentii si tinerii, indigenii, boema, forta de munca din Sudul Global, dar si imigrantii sau clasa muncitoare saracita din centrele Nordului Global. Acestia nu sunt exclusii din sistemul productiv (lumpenii, somerii, cei fara de adapost etc.), ci persoanele care au responsabilitatea grijii fata de ceilalti, fata de comunitate. Punerea în comun a resurselor si accesul democratic este singura masura care permite formarea unui corp social care valorizeaza în mod distinct vietile, si astfel se opune capitalului. Nu sunt eroi si nu exista lideri; din contra, sunt persoanele care muncesc în mod cotidian pentru supravietuire. Revolutia înseamna apararea dreptului la reproducere si valorizare alternativa. Orice integrare ierarhica sau preluarea puterii de stat nu are sens în aceasta strategie.
Evident, exista legaturi obiective între natura imaginarului revolutionar si organizarea modului de productie. Exista o conexiune importanta între lupta dintre clase si organizarea circuitelor de productie, pentru ca în interiorul capitalismului relatia dintre forta de munca si capital este una strategica. Forta de munca (produsa prin închiderile capitaliste) raspunde, în opozitiile sale, înrolarii în disciplina muncii, în functie de modul în care este organizat însusi capitalismul.
Asa cum arata în analiza sa foarte complexa Timothy Mitchel, natura retelelor de extragere, transport, prelucrare, consum de energie bazate pe carbune din secolul al XIX-lea facea ca muncitorii, prin sindicalizare, sa poata produce blocaje în productie. Acestia erau capabili sa santajeze distributia carbunelui. Sindicalizarea comuna a muncitorilor din mine si a celor din transport a blocat în nenumarate rânduri productia din tarile centrului capitalist, iar acest lucru a permis formularea de revendicari privind redistributia profitului si o anumita forma de incluziune politica prin democratie reprezentativa.
Dupa 1960, natura retelelor de exploatare, transport, prelucrare, consum de energie bazate pe petrol reduce puternic capacitatea muncitorilor de a provoca greve locale, generale, santaje, blocaje. Sindicalizarea nu mai poate bloca punctele nevralgice ale distributiei de petrol, pentru ca aceste retele au fost construite astfel încât sa se evite posibilitatea blocajelor, având în vederea experienta din secolul al XIX-lea si din prima jumatate a secolul al XX-lea. Astfel, dupa 1970, se schimba atât regimurile de productie, cât si formele de incluziune politica: scaderea puterii sindicatelor si atacul asupra formelor de organizare colectiva a muncitorilor, tehnicizarea luarii deciziei prin organisme controlate de catre capital, edificarea politicilor economice globale de catre organisme transnationale (FMI, Banca Mondiala, NAFTA), accentuarea competitiilor inter-locale sunt doar câteva ale unor astfel de transformari.
Capitalismul se bazeaza în tot mai mare masura pe mutarea spatiala a crizelor (din Asia în America de Sud, din America de Sud în Europa etc.), pe atenuarea crizelor lor prin politici de acumulare, în care mase mari de oameni sunt deposedate prin îngradirea accesului la resursele lor de supravietuire, acesti oameni fiind transformati în proletari carora le mai ramâne doar capacitatea de munca, pe care sunt nevoiti s-o vânda în schimbul unui salariu (dar si pentru „investitiile“ capitalului). Aceasta uriasa masa proletara este în tot mai mare masura în mod obiectiv feminizata si puternic ruralizata, fiind în continuare supusa valorizarii diferentiate a fortei de munca datorate rasismului sau altor forme de discriminare, de exemplu orientarea sexuala (LGBTQIA), forma corpului (gras/slab), educatie (needucat/educat).
Va fi mai greu sa facem o noua revolutie tinând în mâini testiculele capitalului. E greu sa o mai faci în imaginarul modului de productie capitalist din prima jumatate a secolului al XX-lea, în care locul de amplasare al testiculelor era clar, iar greva generala parea bisturiul prin excelenta. Sunt departe de a ignora aceste instrumente si utilitatea lor; doar ca, între timp, capitalul s-a prins ca poate nu e o idee prea buna sa ne dea sa-i tinem testiculele în mâna, pentru a avea ce sa castram. Între timp, abia daca mai avem sindicate – ceea ce e o mare problema pentru noi ca (tot mai putin) angajati. Revolutia anti-capitalista, daca e sa fie a noii clase muncitoresti, atunci va fi cea facuta de „batrâni, saraci, LGBTQIIA, femei, negri, semiti, inculti, bolnavi, lenesi, respinsi, umiliti, neapetisanti, neiubiti, fara putere, deci fara narativa, fara scenariu“ – cum ar zice G. M. Tamás. Noua clasa muncitoreasca este puternic precarizata. În noul imaginar, revolutia este cea a recuplarii circuitelor de reproducere cu cel de productie, din perspectiva unei noi valorizari a vietii în afara profitului, a încastrarii circuitelor de productie în lumea vietii. Aceasta stânga este o „stânga moale“.