Mihai Badica, Soricelul din Kitej-Grad, Bucuresti, Casa de Pariuri Literare, 2012, 126 p.
Debutul lui Mihai Badica este aproape o confirmare. Sper ca „soricelul din Kitej-Grad“ sa nu ramâna cartea lui cea mai importanta. În ceea ce ma priveste, o prima reusita devine obligatie pe termen lung, nu neaparat rasplata muncii. Îmi place îndaratnicia de a-si chinui textele pâna au forma corespunzatoare. Aceasta reprezinta si liantul volumului, detectabil atât în bucata care da titlul, cât si în povestirea din deschidere – „Traducerea“. Dar îmi place si ca, în loc sa se observe taieturile si corecturile (nici nu s-ar putea, fiindca, Mihai, naratorul alter ego, lucreaza doar cu laptopul), iese la suprafata creativitatea.
Mai simplu si mai clar, Mihai Badica nu se raporteaza la realitate si la fictiune, ci la constrângerile prozei. În „soricelul din Kitej-Grad“, vocea mentala povestitorului detine rolul covârsitor, dupa cum rezulta dintr-o secventa mise en abyme, inclusa în proza „Fericirea mea, sora cu vrabiutele“: „tata e scriitor si stie ca mult mai important este ce-ti trece prin cap, nu ce se întâmpla în realitate“ (p. 76). Exigentele pe care autorul si le-a impus sunt: rotunjirea faptului divers; fetisurile ca modalitate de manifestare a constiintei; naratiunea cu deschidere catre trecutul asumat ca rutina si catre viitorul privit ca sansa de reabilitare; functia ontologica a timpurilor verbale; lectura ca strategie de întelegere a omenescului; dinamitarea cliseelor omniscientei; distragerea cititorului cu vocabularul licentios si cu retorica baietasilor de cartier.
Tehnica prozatorului apartine unui actor care se amuza în sine pe seama spectatorilor din rândul întâi, bucurosi ca vad scena. Mihai Badica îi întrezareste, ca un miop, pe oaspetii de la balcon, capabili sa sesizeze decorul, înscenarea. Punctul lui forte consta în deconspirarea limbajului. „Peisaj deltaic“ se structureaza de la o declaratie de dragoste, facuta apoftegmatic, prin eludarea sofistica a raspunsului banal la întrebarea partenerei. Cuplul nu exista ca unitate, nici macar în vremuri de restriste, ci se defineste prin categorii pronominale, ilustrând cicalirea primordiala a barbatului de catre femeie, desi aparenta este cea a contopirii romantice: „– Ma mai iubesti? îl întreaba ea, mica si blonda cu ochi albastri? – Daca nu te-as mai iubi, totul ar fi ca la inundatii. Mortii nostri ar iesi din morminte si ar pluti pe ulita principala printre cei vii si totul ar mirosi îngrozitor de urât, îi raspunde el, mare si blond cu ochi albastri“ (p. 59). Si proza se deruleaza în alte directii, ca o pânza de paianjen tesuta pentru ca asa trebuie, nu pentru ca ar avea scop precis, pâna când apare cetateanul turmentat, Alexe, bufonul întelept, care anunta, la sfârsit, ca minciunea construieste lumea. Asa cum mentionam mai sus, Mihai Badica nu porneste de la contactul direct cu exteriorul, ci se foloseste de capcanele limbajului: „– Cica nimeni nu s-a întors vreodata pe lumea cealalta. M-auzi, dom’ profesor? La noi, în fiecare primavara, la inundatii, se întoarce cineva. Anul trecut, mama a plutit o saptamâna prin sat. Îi dau lacrima. La matale, cine a venit, dom’ profesor?, întreaba Alexe privindu-i pe îndragostiti cu dezgust, ca si cum ar simti deja mirosul îngrozitor de inundatii“ (p. 63).
Arta literara
Cartea începe cu o proza foarte îngrijita („Traducerea“). Amanuntele se acumuleaza tacticos. Întâi, atentia cade asupra declansatorilor afectivi. Un tânar în cautarea unui ciubuc îsi inventariaza starea materiala si psihica. Timpul se deruleaza, concomitent, înainte si înapoi. Pe de o parte, anamneza, marcata de imperfect, indica activitatile necesare, însa limitate financiar. Astfel, tigara si fumatul devin protagonisti, împreuna cu doza de Cola, cumparata la „sticla“ de plastic. Pe de alta, prospectia, delimitata de conditionalul optativ, anticipeaza finalul dorit, adica înfaptuirea vointei individuale: „Aveam voie sa fumez o singura tigara la fiecare doua ore si 36 de minute. Orele treceau greu, ca atunci când faci lucruri neplacute. (…) Doua ore si 36 de minute. Cu atât mai bine, puteam sa muncesc mai mult daca fumam mai putin. As termina traducerea în câteva zile. As încasa banii si as renunta la restrictia asta tâmpita. si asa fumam cele mai ieftine tigari la filtru. Luam la bucata, de la magazinul din colt. În fiecare dimineata, ceream sapte tigari si proasta de vânzatoare se uita la mine cu scârba. (…) Cu banii de pe traducere, as comanda un pachet întreg, chiar doua, si-o Cola la 2 litri. Sa-i râd în nas proastei“ (p. 5).
Explicarea situatiei-problema si expunerea solutiei provizorii sunt doar amânari. Deocamdata, proza se plimba ca un fulg într-o bucla. În atâtea fluctuatii, iubita ramâne sigurul reper al stabilitatii. Resemnarea cu statutul de ratat atrage dupa sine înca o tergiversare. Discursul atinge punctul de echilibru, exprimat prin prezentul etern: „Pentru ea nu conteaza ca iau tigari la bucata. Alina ma place asa cum sunt“ (p. 5). Dupa întocmirea bilantului, se urneste si istorisirea, cu precizarea momentului celui mai îndepartat, a declansatorului epic. Cronologia îsi urmeaza cursul liniar, de la mobil la deznodamânt: „Gasisem anuntul într-un ziar vechi. Mi-am luat inima-n dinti si am sunat“ (p. 6).
Numai ca, în loc sa definitiveze traducerea unei lucrari din engleza, semnata de filosoful indian P.R. Sarkar, naratorul, lipsit de pregatirea profesionala adecvata, se apuca sa inventeze cugetari si sa puna în aplicare, în planul predictiei, una dintre sentintele (aparent) corect talmacite în româneste: „De cele mai multe ori, oamenii vâneaza, fara sa-si dea seama, utopii, irosindu-si potentialul si traindu-si vietile în mare frustrare“ (p. 11). Scriind în paralel cu P.R. Sarkar, Mihai Badica (personajul autofictional din proza) se vede un autor de best seller, cu nume grafiat cu litere mai mari decât cele ale gânditorului indian, dar si profet, ca Prior Walter din „Îngeri în America“, piesa lui Tony Kushner.
Fond livresc
Cu aceasta ultima analogie, intram în zona livresca a volumului. Aici, subtilitatile arhitecturii se detecteaza cu raze infrarosii. De pilda, „Un crap albastru înoata zâmbind printre petale roz“ amesteca onirismul realitatilor paralele din literatura lui Boris Vian, concretizat în figura femeii supraponderale, devoratoare de masculi, pregatindu-i naratorului micul dejun, crutând totusi pestele care, parca rânjind, se simtea în bucatarie ca în apa si intelectul redus al nevestei-menajere, Thérèse Krummholz, din „Orbirea“ de Elias Canetti: „Femeia organiza cartile în ordine alfabetica, cronologica, pe genuri literare, spre finalul casniciei si pe criterii cromatice. Ultima oara, biblioteca fusese ordonata într-un perfect echilibru cromatic al cotoarelor. Cu doua zile înainte de a pleca de acasa, luându-i cu ea si pe cei doi copii, îi aranjase pentru ultima oara biblioteca. Arata ca un curcubeu“ (pp. 37-38).
E clar, cel putin din unghiul meu, ca mâna lui Mihai Badica nu tremura în fata tastaturii. Prozele lui, palimpseste lipite în folii subtiri, dau senzatia ca surprind momente ale cotidianului banal. Accentul se deplaseaza fericit de la istorie spre istorisire. Câteodata, frazele ating coastele amuzante. Râsul se dezlantuie ca un animal tinut în cusca. Scriitorul maltrateaza basmul Albei-ca-Zapada si cel al Cenusaresei, actualizându-le în varianta masculina. Întâlnirea lui Luca Tolici cu sufletul-pereche, o pitipoanca de pe micul ecran, se produce datorita proniei si a indiferentei (a lui în fata mortii si a ei în fata vietii, ambii fiind, dupa cum aflam din text, „centrati pe propriile nevoi“). Ridicând un pachet cu mâncare, trimis de parinti prin maxi taxi, studentul întârziat baga la ghiozdan pe nerasuflate, pâna se sufoca. Apare ca deus ex machina femeia si, întrebându-se cum e mai bine, se hotaraste „Sa aplice manevra Heimlich pe care o învatase când fusese invitata în emisiunea «Lectia de prim ajutor», realizata de Dragos Bucurenci. (…) Îsi pozitiona pumnul cu degetul mare pe abdomenul lui Luca, foarte putin deasupra ombilicului, dar destul de mult sub zona sternului. Îsi prinse pumnul de cealalta mâna si împinse rapid abdomenul în sus. O data. Nimic. Numara în gând pâna la cinci. Înca o data. Nimic. Numara în continuare pâna la zece si realiza cât de calma era în aceste momente dramatice. Îi scapa un chiot de încântare. Trase aer în piept, se gândi ca este o femeie puternica si mai împinse o data cât putu ea de tare. Luca râgâi scurt si din gura lui sarira cele doua sarmale deloc mestecate ca si cum le-ar fi luat direct din oala“ („Puiul de Brahma“, p. 30). Comicul provine si din diferenta între lexicul anatomic specializat, întrebuintat de narator, si mintea de closca a femeii. Sa-mi fie iertata comparatia transanta si deplasata, dar se bazeaza pe o simetrie. Eroul aviar al prozei este transportat la Bucuresti de proprietarul lui, pentru a fi operat la cap, dupa ce cazuse, împiedicându-se de firul unui aspirator.
„Soricelul din Kitej-Grad“ este o carte pe pofta gândurilor lui Mihai Badica: fara balast si plina de inventii textuale exemplare.