Sa începem prin a ne rari cititorii. Societatea civila este un supliment spectral, moral si necesar al democratiei burgheze. Daca exista o figura conceptuala în care rolul fundamental, dar si natura structural aporetica a societatii civile sa fie surprinse si tematizate pentru, poate, prima data, aceasta este figura comunitatii filosofilor asa cum apare ea în „Proiectul de pace perpetua“ al lui Kant.
Societatea civila de la teorie
la practica si retur
Kant
Pozitia si functia filosofilor în manifestul cosmopolitismului liberal sunt cel putin paradoxale. Dupa corpul principal al textului, care stabileste articolele de baza ale pacii interminabile, Kant stipuleaza prestatia necesara a filosofilor în sustinerea acestui proiect într-o clauza secreta; mai mult, aceasta clauza secreta preceda un alt articol esential, care postuleaza publicitatea – caracterul public si transparent al deciziilor politice – ca garantie a „armonizarii politicii cu moralitatea“ si criteriu de evaluare a corectitudinii acestor decizii. Iata, asadar, cum proiectul pacii cosmopolite al lui Kant, sustinut de imperativul publicitatii ca mecanism de verificare si corectare a autoritatii politice constituite, are nevoie totusi de suplimentul secret, de prestatia informala, ascunsa, dar vigilenta a filosofilor. De unde aceasta nevoie politica de filosofi? „Nu e de asteptat ca regii sa filosofeze sau ca filosofii sa devina regi. Nici nu e de dorit, pentru ca posedarea puterii corupe inevitabil judecata nestingherita a ratiunii. Însa regii… nu ar trebui sa lase clasa filosofilor sa dispara sau sa taca, ci ar trebui sa-i lase sa vorbeasca. E ceva indispensabil iluminarii treburilor guvernarii si, din moment ce clasa filosofilor este prin natura incapabila sa unelteasca si sa faca lobby, ea este, de asemenea, deasupra suspiciunii ca ar fi alcatuita din propagandisti“. Care este, deci, resursa de competenta a filosofilor în aceasta chestiune a pacii perpetue, ce anume îi face un supliment necesar, desi secret, al proiectului cosmopolit? Nimic altceva decât plasarea lor „naturala“ dincolo de orice interese particulare si conditia lor de specialisti ai universalului. Astfel, în clasa filosofilor, liberalismul kantian întâlneste un alt regim de universalitate decât cea a autoritatii politice constituite si a sferei publice: universalitatea cunoasterii si constiintei, care are sarcina politica necesara de a bântui, suplimenta si controla sfera publica a vietii politice instituite. Invers, sfera publica nu este cu adevarat asa ceva si risca sa cada sub incidenta intereselor private daca este lipsita de prestatia clasei particulare în care universalul si generalul se întrupeaza în mod natural.
Ipoteza mea de pornire este ca exista o analogie structurala între rolul si pozitia filosofilor în „Proiectul de pace perpetua“ al lui Kant si rolul si pozitia societatii civile în discursul si practica democratiilor burgheze. Altfel spus, societatea civila are acelasi statut de entitate fantomatica, informala, publica, dar secreta, universala, dar extrem de particulara pe care îl are „clasa filosofilor“ la Kant. La fel cum la Kant, în manifestul liberal, cosmopolit, burghez progresist care e „Proiectul…“, universalitatea publica instituita are nevoie de un supliment secret, care sta, paradoxal, chiar la baza întemeierii universalitatii politice prin imperativul publicitatii, iar publicitatea vizibila a societatii are nevoie de publicitatea ascunsa, dar cu atât mai direct universala, a filosofilor, democratia burgheza are nevoie, pe lânga autoritatea politica formalizata si sfera publica instituita, de un supliment public, dar secret, public, dar neformalizat, de spectrul care e societatea civila si constiinta sa morala.
Ce-i rau în asta? Deocamdata nimic. Pentru a dezvalui aporiile societatii civile, sa derulam putin filmul pâna în prezent.
Alina Mungiu Pippidi
„Stirea proasta este ca societatea civila este foarte mica numeric. La noi societatea civila este ceva foarte mic… Ce nu exista este acea structura orizontala de tip asociativ care a facut posibil Occidentul… La noi sunt vreo 7% care sa poata sa faca asa ceva. În Occident sunt vreo 70%. Oameni care sa faca ceva în timpul lor liber… Universalism etic…, adica acel grup de cetateni autonomi capabili sa se asocieze nu pe baza de interese, ci pe baza de idealuri… Nu din alegeri selectoralet vine marea solutie. Marea solutie vine din construirea acestor constrângeri permanente la nivelul elitelor pradatoare (?)… Cine-i acest grup sal societatii civilet? Din grupul maselor sunt maxim 7%.“ (fragmente din discursul Alinei Mungiu Pippidi din cadrul dezbaterii despre Societatea civila organizata de CriticAtac; sublinierile mele)
Problema pe care liberalii actuali o descopera la societatea civila e ca „este foarte mica numeric“ – la noi, undeva pe la 7%. Dar asta nu apare ca o problema si/sau surpriza decât daca uitam de tematizarea kantiana, unde deja societatea civila a filosofilor e una clar delimitata si restrânsa. Si-atunci, care e varianta corecta: societatea civila e una restrânsa prin definitie, sau una restrânsa doar prin accidentul istoric numit estul european postcomunist? Corecta si extrem de relevanta este mai degraba tocmai oscilatia între cele doua extreme, tensiune care defineste, de fapt, statutul societatii civile: pe de o parte, un versant liber asociationist, orizontal, inclusivist, potential deschis tuturor – ca orice societate a cunoasterii si constiintei; pe de alta parte, un versant selectiv, elitist, închis, pentru care în societatea civila intra numai patura constiincioasa a burgheziei: meseriile liberale, oamenii cu studii, detinatorii de competente generale si constiinta a universalului – pe scurt, societatea kantiana publica, dar secreta a filosofilor.
Constiinta universala si morala a societatii se întrupeaza, deci, într-o clasa particulara si restrânsa a acesteia. Însasi conditiile prin care discursul liberal încearca sa deschida larg portile de intrare în interiorul societatii civile sunt cele care îi traseaza apasat conturul si o delimiteaza de exteriorul sau. În discursul Alinei Mungiu Pippidi exista trei libertati negative si una pozitiva care definesc înscrierea în rândurile societatii civile: acel spirit asociativ desfasurat de individul autonom în timpul sau liber presupune, concret, libertatea de asociere, libertatea de constiinta si, extrem de important, cel putin o anumita libertate relativa fata de munca – concretizata în disponibilitatea timpului liber. Mai mult, a patra conditie – sa-i spunem pozitiva – care postuleaza capacitatea acestor indivizi de a urmari niste idealuri, nu simple interese, exprima si mai clar existenta unei anumite libertati fata de nevoile imediate si, deci, o anumita libertate economica – sau, mai exact, o eliberare, chiar si temporara, relativa, de economic. Odata luate în calcul aceste conditii de participare la societatea civila, nu e deloc de mirare ca societatea civila e „foarte mica din punct de vedere numeric“. De mirare e doar ca societatea civila se mai poate surprinde pe sine atunci când îsi numara rândurile si descopera ca bastionul valorilor publice si universale e o clasa restrânsa si clar delimitata. Tristetea si mirarea doamnei Alina Mungiu Pippidi la vederea dimensiunilor reduse ale societatii civile trebuie, astfel, considerate mai degraba o tehnica fina de PR, sau poate glasul sincer al falsei constiinte (retorica inclusivista a societatii civile), care pot fi desfasurate linistit atâta timp cât mecanismele economice obiective lucreaza silentios dar eficient la asigurarea statutului de club închis si select al societatii civile (1).
Dar nici aceasta auto-mirare a societatii civile nu e straina de definitia sa. Si asta deoarece conditiile negative de înregimentare în societatea civila (libertatea fata de munca, nevoi si economic) traseaza, de fapt, prestatia efectiva a acestei instante sociale: ocultarea constanta a structurii economice, a inegalitatilor si diviziunii sociale a muncii care fac, de fapt, posibila tocmai constituirea societatii civile într-o sfera particulara, dar cu pretentii de universalitate si generalitate. Pretinsul egalitarism si inclusivism care definesc societatea civila nu sunt decât reversul diviziunii pe clase a societatii si, totodata, neutralizarea sa ideologica. El nu face decât sa consfinteasca sau întareasca printr-un refren moral, umanist (indivizi autonomi, care sunt în stare sa-si umple timpul lor liber cu idealuri…) diviziunea sociala deja existenta. Prin mecanismul societatii civile, exploatarea economica este astfel dublata, confirmata si recodificata ca excludere politica si descalificare morala: cine nu e capabil (din ce motive? nu are importanta) de timp liber si de idealuri, cine, adica, ar avea tot interesul sa chestioneze structura economica existenta, n-are ce cauta în suplimentul moral al democratiei burgheze.
Hegel
Ca imaginea societatii civile se schimba radical de îndata ce luam în calcul dimensiunea economica pe care se bazeaza si pe care o mascheaza o putem vedea printr-un alt raid rapid prin istoria filosofiei. La Hegel, în „Filosofia dreptului“, minunatul club kantian privat al universalului se destrama de îndata ce tinem cont de conditia sa economica. Societatea civila are aici trei elemente: sistemul de nevoi pe care se bazeaza si pe care îl exprima; ideea de dreptate care o anima – constiinta sa morala; si corporatiile – singurele forme de asociere posibile la nivelul societatii civile. Din cele trei libertati pe care liberalii le postulau în reteta societatii civile, mai ramân, asadar, doar doua: libertatea de asociere si libertatea de constiinta. Libertatea fata de munca si de nevoi e însa maturata de Hegel: departe de a fi o sfera separata si autonoma, imuna la constrângerile economice si, prin asta, purtatoare a valorilor si idealurilor generale, la Hegel societatea civila este deja economie. Si aceasta structurare a sa într-un sistem de nevoi, aceasta dependenta strânsa de economic stirbeste inclusiv din stralucirea celorlalte doua libertati: libertatea de constiinta nu mai depaseste aici limitele raportarii morale la lume, iar libertatea de asociere nu poate sa depaseasca particularul într-un universal, ci ramâne la o simpla coagulare a unor grupuri de interese private în „corporatii“. De asemenea, odata inclusa în calcul dimensiunea economica, idilica societate civila ca tarâm al egalitarismului asociativ si orizontal se transforma în chiar spatiul de manifestare si amplificare a inegalitatilor: „oamenii sunt facuti inegali de catre natura, în care inegalitatea e în elementul sau, iar în societatea civila acest drept al particularitatii este atât de departe de a anula aceasta inegalitate naturala, încât o reproduce si o ridica la nivelul unei inegalitati de capacitati si resurse, si chiar la o inegalitate de realizari morale si intelectuale“. Si iata cum, de îndata ce luam în calcul constrângerile materiale, sistemul economic de nevoi al societatii, minunata societate kantiana de dincolo de clase si de interese, publicitatea secreta a constiintei morale a societatii se sparge, la Hegel, în clase. Mai mult de-atât, ultimul vestigiu al societatii kantiene a filosofilor – clasa universala – este evacuat din societatea civila de catre Hegel si alipit statului sub forma clasei functionarilor publici si, în general, a birocratiei. Pe scurt, odata introdus în ecuatie „sistemul de nevoi“, societatea civila devine una iremediabil opaca tocmai la presupusa sa natura kantiana si calitate intrinseca: publicitatea, universalitatea.
Dar oare nu încurcam nepermis borcanele punând laolalta doua paradigme atât de diferite ale societatii civile – cea liberala, în care societatea civila este doar o sectiune particulara a societatii civile hegeliene, si anume acea clasa determinata a cunoasterii si constiintei; si cea hegeliana, unde societatea civila cuprinde toata existenta sociala dintre cei doi poli opusi ai familiei si statului. Daca de încurcatura sau eroare e vorba, tind totusi sa cred ca e una productiva si relevanta: în sensul ca mitul liberal al societatii civile nu poate functiona ca atare decât prin ocultarea determinatiei si structurii sale economice. Societatea filosofilor a lui Kant, democratizata si largita – dar nu foarte – în societatea civila a Alinei Mungiu Pippidi nu-si poate desfasura capacitatea de seductie decât atâta timp cât îl tine la distanta pe Hegel. În schimb, de îndata ce reintroducem în ecuatie partea scufundata în economic a aisbergului numit societate civila, universalitatea de constiinta si de idealuri a clasei democratilor filosofi se dovedeste a fi simplul reflex al diviziunii sociale a muncii.
De voie sau de nevoie, cert e ca, din aceasta pozitie, societatea civila în sensul ei liberal joaca un rol indispensabil hegemoniei capitaliste. Un dublu rol: pe de o parte, ascunzând structura de inegalitati pe care se bazeaza si pe care o accentueaza modul de productie capitalist, si dezvaluind-o în schimb ca pe o pretinsa structura orizontala de asociere si negociere între egali; mai mult, concentrându-se, prin chiar statutul sau de contrapondere la stat, pe nedreptatile violente, constrângerile flagrante, devierile morale si tradarile politice ale interesului general, societatea civila liberala este, foarte convenabil, perfect oarba la nedreptatile relatiilor economice, care, fiind apolitice, impersonale, contractuale, „liber alese“, sunt absolut corecte si licite din punctul sau de vedere moralist si formalist. Separatia pe care capitalismul o instituie între sfera libertatilor politice si a drepturilor formale si sfera constrângerilor si necesitatii economice intra, cu societatea civila, pe mâini sigure (2). În al doilea rând însa, pe lânga acest rol mai degraba negativ de disimulare si ascundere a capitalismului, societatea civila mai joaca si un rol activ în slujba acestuia: prin chiar pretentia sa de a fi dincolo de clase, transversala si transpolitica, societatea civila e cea care ridica starea particulara de fapt la statutul de conditie morala, naturala si/sau universala. Prin vigilenta sa neîntrerupta, clasa posesorilor de constiinta, idealuri si timp liber, patura economica a celor de dincolo de economic este, de fapt, operatorul hegemoniei burgheze, al transformarii interesului particular în consens universal (si, simetric, al interiorizarii acestui consens universal ca propriul sau interes particular), al transformarii legalitatii formale în legitimitate generala si al transformarii domniei „curate“, „apolitice“ si „non-violente“ a capitalului în conditie naturala si anistorica. Societatea civila e locul în care capitalul îsi spala urmele si constiinta. E visul de clasa al unui capitalism fara clase.
În sfârsit, în strada
De pe aceste pozitii, sa încercam o lectura rapida a prestatiei recente a societatii civile românesti. Fidela pedigriului sau liberal, de clasa universala particulara, de comunitate interesata de idealuri, societatea civila româneasca s-a pozitionat, de-a lungul istoriei postdecembriste, nu doar într-o permanenta tensiune cu derapajele imorale ale clasei politice (3), ci si într-o separatie ireductibila fata de revendicarile claselor populare. Atunci când nu s-au ciocnit efectiv în primele mineriade, idealurile universale ale celor putini si interesele particulare ale celor multi s-au ignorat ori dispretuit reciproc de la distanta. Din aceasta perspectiva, protestele din ianuarie-februarie au adus pe scena o distributie cu totul noua: pentru prima data de la revolutie încoace, societatea civila (sau macar o parte a ei, mai vulnerabila la criza economica) a iesit în strada de aceeasi parte a baricadei si cot la cot cu clasele populare. Explicatia pentru acest eveniment nesperat nu consta însa – asa cum ar vrea sa ne faca sa credem sustinatorii mitului liberal al societatii civile – în brusca si neasteptata trezire civica a plebei, într-o molipsire a acesteia de la spiritul democratic al societatii civile, ci, dimpotriva, în declasarea si degradarea treptata, dar tot mai acuta a conditiei materiale a asa-numitei societati civile. Opt ani de neoliberalism si austeritate au scos societatea civila din postura confortabila de idealuri & timp liber si au aruncat-o în focul, mai exact, gerul luptei.
Ceea ce nu înseamna însa ca societatea civila s-a dizolvat si contopit în masa amorfa a protestelor. Însasi structura acestor proteste – exemplu, în opinia mea, de manual al lantului de echivalente al lui Laclau – a facut posibila participarea comuna, însa distincta, a mai multor grupuri sociale. Ca orice lant de echivalente, primul val de proteste a articulat în jurul revendicarii principale anti-Basescu o serie de grupuri din cele mai diverse: de la regalisti, microbisti, fascisti pâna la anarhisti, ecologisti, socialisti. Initial fara alta coerenta interna decât cea negativa, data de opozitia comuna la Basescu, treptat protestele au dezvoltat un mesaj unitar si cuprinzator si o consistenta pozitiva coagulata în mesajul anti-austeritate. Aceasta coerenta anti-neoliberala a miscarilor si aceasta consistenta critica a mesajului lor n-a fost, însa, de lunga durata: punctul de inflexiune al miscarilor, dinspre critica incipienta a economiei politice înspre revendicari universaliste si apolitice specifice societatii civile, a fost reprezentat de manifestatiile anti-ACTA. Nu întâmplator aceste manifestatii au constituit atât punctul culminant al protestelor din ianuarie si februarie, cât si sfârsitul lor. Ceea ce au scos ele la iveala a fost elitismul constitutiv societatii civile luminate si dispretul sau fata de mase si revendicarile lor materiale, marunte: cu exceptia Clujului, în mai toate celelalte orase manifestatiile anti-ACTA au scindat miscarea în doua tabere clar separate: pe de o parte, grupurile tot mai razlete de demonstranti anti-austeritate si anti-FMI; pe de alta parte, o mare de tineri curatei scandând „Jos cenzura, sus cultura!“ si uitându-se, implicit, de sus, daca nu chiar rastindu-se la cealalta tabara. În redescoperirea idealului sau interesat, a interesului sau particular universal (libertatea informatiei de pe internet), societatea civila, desi prezenta în strada mai ales prin aripa sa tânara, cu vagi orientari anarhiste si libertariene (4), a fost mai preocupata sa sublinieze diferenta sa de conditie si de asteptari fata de clasa populara, decât posibilul lor interes comun, si asta cu atât mai mult cu cât evolutia sa economica tinde tot mai mult sa estompeze aceste diferente.
Din acest punct, nu doar ca protestele s-au stins, dar inclusiv memoria lor a început sa fie reelaborata: dintr-o miscare generala împotriva austeritatii, neoliberalismului si capitalismului financiar, protestele din ianuarie au ramas în amintire ca înca un triumf al societatii civile, care si-a afirmat si, unde a reusit, impus principiile si idealurile sale universale, morale, formal democrate. Nu o rabufnire a mizeriei si nedreptatii sociale, ci o sarbatoare a spiritului civic si a participarii democratice veritabile. Odata problema economica maturata de pe masa tratativelor, câteva schimbari de personal politic, o usoara atenuare a arogantei prezidentiale si o suspendare temporara a reformelor politice au putut consfinti victoria societatii civile, redesteptarea spiritului sau vigilent si reintrarea vietii politice pe fagasul sau moral. Si societatea civila a reintrat, si ea, în casa.
Pâna nu de curând. Ca sa fie, parca, si mai clar unde se plaseaza sensibilitatile societatii civile, doua-trei luni de grosolanii politice, imoralitati crase si depasiri flagrante ale regulilor democratiei formale savârsite de noul guvern au trecut drept mai scandaloase pentru societatea civila decât cei opt ani de neoliberalism si austeritate ale vechiului regim PDL-ist (care nu-i vorba ca ar fi excelat, în schimb, în corectitudinea democratica formala si moralitate). În numele depolitizarii (?) institutiilor publice, al condamnarii coruptiei si al integritatii academice, societatea civila a pornit, astfel, o noua campanie furtunoasa de curatire morala a vietii politice si de aparare a procedurilor formale burgheze. Si-atunci, problema sa fie ca societatea civila a întors armele si ca furnizeaza acum legitimitate si oportunitati recoagularii dreptei conservatoare si neoliberale? Asta ar fi într-adevar o problema, daca am putea vorbi de o tabara stânga a politicii românesti. Cum, însa, între marile partide politice de la noi, dincolo de animozitatile personale, domneste aceeasi gândire economica si politica (5) (si, pare-se, inclusiv acelasi stil de guvernare), problema cu noua cruciada a societatii civile e alta: si ea tine, în fond, de prestatia originala si definitorie a societatii civile, de a oculta nedreptatea structurala a capitalismului si de a-i legitima din punct de vedere moral si procedural administrarea politica. Daca societatea civila e iarasi în strada, trebuie ca „strada“ e în alta parte.
Note:
(1) Daca procentul marunt de 7% pe care îl reprezinta societatea civila la noi devine astfel perfect explicabil, mirarea se deplaseaza în schimb asupra procentului zdrobitor (70%) pe care societatea civila a Alinei Mungiu Pippidi îl obtine în Occident. Sociologic vorbind, acest procent nu se explica decât daca includem în societatea civila din Vest pe oricine are un hobby în timpul liber si participa la câte-un club de parasutism sau traforaj – adica, literalmente, pe toti cei care „fac ceva în timpul lor liber“. Dar daca asa stau lucrurile, ar trebui sa obtinem cam acelasi procent si la noi, caci nu vad ce diferenta politica exista între hobby-ul mersului la meciuri sau la gratare si hobby-urile mai curatele ale vesticilor. Diferenta dintre cele doua procente cred, însa, ca este reflexul rearticularii spatializante, geografice a discursului iluminist în societatea civila româneasca: ceea ce în proiectul iluminist clasic depinde în primul rând de dimensiunea temporala a educarii si emanciparii generale, la noi se face mai degraba prin contopire spatiala si asimilare a valorilor „europene“. Este, ca sa folosesc un concept drag lui Ovidiu Tichindeleanu, reflexul rolului de „colonializare intima“ pe care discursul societatii civile îl îndeplineste în ograda noastra publica.
(2) Ce se întâmpla însa cu acei actori ai societatii civile care sunt mânati, în acelasi timp, de simpatii de stânga sau chiar anticapitaliste, sau cu acele persoane de stânga care, în mod deliberat sau nu, intra în hora societatii civile? Întreaga desfasurare de mai sus e menita sa dezminta ideea ca societatea civila ar fi un mecanism politic neutru, care ar putea fi pus în slujba oricarei cauze, fie ea morala, procedurala sau, de ce nu, anticapitalista. Societatea civila este o forma si o structura care îsi predetermina continutul si practica: prin chiar forma si structura sa, ea are efectul de a ascunde capitalismul sub masa pentru a-l readuce la suprafata ca ordine morala sau procedurala a societatii. Prin chiar conceptul sau, angajarea activa în societatea civila impune, de asemenea, un ritm alert al indignarilor morale, un patos al reactiei spontane si punctuale, o lectura a socialului axata pe ideea transparentei raului si a coruptiei care sunt, toate, perfect imune si oarbe atât la structura abstracta si conceptuala a capitalismului cât si la ritmul imperceptibil dar implacabil al dinamicii sale.
(3) Nu întotdeauna însa. Constituirea Aliantei Civice în partid si, mai recent, fenomenul „intelectualilor lui Basescu“ au demonstrat cât de indispensabil este pentru societatea civila statutul sau spectral, informal, neconstituit. De îndata ce societatea civila se constituie într-o entitate definita sau definibila ca joc politic, eficienta ei dispare. Odata facut pasul acesta, universalismul sau se arata drept ceea ce este, simpla factiune particulara a societatii, ale carei asa-zise „idealuri nu interese“ sunt, de fapt, propriile sale interese particulare.
(4) Modelul liberal al societatii civile, în care structura sociala inegala, complexa si sofisticata a capitalismului avansat este mistificata ca o mica si nevinovata comunitate consensuala si deliberativa, un fel de sfat al batrânilor egalitar si echilibrat compus din Goldman Sachs, Google, asociatia patronatelor si Gigescu Gigel, are un potential de atractie aproape fatala pentru miscarea anarhista si libertariana. Data fiind si inaderenta constitutiva la teorie a anarhismului si insistenta sa pe fervoarea pasionala si angajarea practica, cel mai adesea trecerea de la anarhismul de tinerete la liberalismul asezat se face prin simplul proces de maturizare.
(5) Proiectul noii legi a sanatatii confirma aceasta idee: cu minime diferente de ton si nuante, noua guvernare nu face decât sa reia proiectul neoliberal de unde l-a lasat vechea guvernare.