Până nu demult se credea că valurile de atentate teroriste, îndeobşte puse la cale de islamici, ar fi destinate ţărilor din afara lumii islamice. Iată că ele se întind periculos chiar şi în interiorul acesteia. Divizate parcă de la facerea lumii, statele din Orientul Mijlociu s-au trezit cu un inamic redutabil în propriul univers de civilizaţie protejat de o religie impermeabilă. Inamicul se numeşte ,,statul islamic în Irak şi Levant“. O formaţiune etatică reală, nu fictivă, proclamată în dispreţul criteriilor westphaliene despre stat şi dreptul internaţional.
Alianţe aproape imposibile
Au existat şi mai există dispute interne în lumea islamică, rivalităţi şi conflicte, războaie, dar acestea îşi găseau sfârşitul în victorii impuse din afară. Înnoirea de care avea nevoie Orientul Mijlociu nu a venit nici după înlăturarea dictatorilor arabi prin revoluţiile cu parfum de iasomie, amestecat cu miros de praf de puşcă, din anii 2011 şi 2012. O întreagă ordine, nu cea mai de dorit, a fost bulversată şi lumea arabă fierbe în continuare. Pericolul fundamentalist s-a evidenţiat cu violenţă nebănuită, iar acesta nu este îndreptat numai împotriva Occidentului democratic, perceput ca uzurpator, ci şi a lumii islamice înseşi. În faţa acestui pericol, rivalităţile grupurilor regionale constituite pe interese, afaceri cu petrol şi arme, pe alianţe militare cu parteneri aflaţi în tabere ostile, au o mică şansă să se destrame. Depinde de statele din regiune dacă vor sesiza oportunitatea.
Iniţial, sunniţii care au constituit ,,statul islamic“, rebotezat Daech, au fost susţinuţi de Arabia Saudită şi regatele din Golf interesate, tot religios, să stăvilească influenţa Iranului în Siria. Pentru atingerea acestui scop s-au folosit de şiiţii din Hesbollah, fermentul acţiunilor de încăierare armată ale palestinienilor. O vreme, Occidentului i-a surâs tactica sprijinirii sunniţilor pentru că putea fi folosită în lupta insurgenţilor sirieni împotriva dictatorului Bachar al-Assad. Din păcate, acelaşi Occident avea să constate că opoziţia siriană a fost rapid şi masiv infiltrată de fundamentalişti. Adversarul nu mai putea fi doar Bachar al-Assad. Ciudăţenia face ca, acum, agresivitatea ,,statului islamic“ să impună o neutralizare a combativităţii de care avea nevoie „opoziţia democrată“ pentru răsturnarea regimului de la Damasc. Ar fi fost de câştigat printr-o alianţă cu Iranul, dar aşa ceva nu este, deocamdată, acceptat la Washington. Alianţele improvizate nu sunt recomandate. O spune experienţa ultimelor războaie.
O conferinţă pentru Irak
La 15 septembrie a fost convocată la Paris o conferinţă pentru sprijinirea Irakului şi constituirea unei noi coaliţii anti-teroriste capabilă să găsească leac pentru distrugerea ,,statului islamic“. Au participat ONU Liga Arabă, Uniunea Europeană şi alte 27 de state. Nu şi Iranul şi Siria. Prudenţa a fost de rigoare. S-a spus că pentru a reuşi nu trebuie repetate erorile din mai vechea strategie a luptei împotriva terorismului. În această nouă etapă merită să fie antrenate în primul rând statele vizate de pericol, mai ales cele din regiune. Dar, pentru că ameninţarea este globală, a spus preşedintele francez Hollande, răspunsurile noastre trebuie să fie tot globale. Toată lumea a fost de acord că războiul cu terorismul – pentru că este greu de imaginat că nu va fi un nou război – va fi lung şi dificil. ,,Statul islamic“ seamănă în lume teroare şi a devenit grupul terorist cel mai periculos. El dispune de o armată de 30.000 de fanatici, de materiale de război, de finanţe obţinute prin luarea şi vânzarea de ostatici sau din afacerile cu petrol.
Organizată la iniţiativa Franţei, conferinţa a fost prezidată de preşedintele François Hollande şi de preşedintele Irakului, Foud Massoum. În final, după trei ore de dezbateri, a fost adoptată o Declaraţie care stârneşte deja nedumiriri pentru lipsa concretizării angajamentelor luate. ,,Participanţii au subliniat necesitatea de a se pune capăt prezenţei Daech în regiunile în care a ocupat poziţii în Irak. Pentru acest obiectiv, ei s-au angajat să sprijine prin mijloace necesare noul guvern irakian în lupta lui împotriva Daech, inclusiv prin ajutoare militare adecvate nevoilor exprimate de autorităţile irakiene, cu respectarea dreptului internaţional şi a securităţii populaţiei civile“. Măsurile privesc sprijinirea Irakului dar, se ştie, ,,statul islamic“ a şters frontierele şi a ocupat 25% şi din teritoriul Siriei. Conştient că o intervenţie pe teritoriul sirian ar putea periclita poziţiile ocupate de americani în apropierea frontierelor siriene, Washingtonul a preferat să se limiteze la amplificarea campaniei de bombardamente în Irak. Cu toate nelămuririle sau ambiguităţile depistate în Declaraţie, operaţiunile militare împotriva ,,statului islamic“ se intensifică. Imediat după conferinţă, armata americană a bombardat poziţii militare ale djihadului aflate la numai 25 de kilometri de Bagdad. La rândul ei, Franţa a anunţat că a iniţiat raiduri aeriene de recunoaştere. Preşedintele Obama şi premierul David Cameron au promis că ucigaşii celor doi ziarişti americani şi ai cetăţeanului britanic nu vor scăpa nepedepsiţi. Australia a promis că va trimite 600 de militari şi avioane de luptă în Emiratele Arabe Unite pentru a participa la distrugerea ,,statului islamic“. Fără un apetit marcat evident, chiar şi Rusia a anunţat că îşi va ,,aduce o contribuţie“ la angajamentul militar internaţional.
Rămân, după cum s-a scris, unele ambiguităţi privind concretizarea şi cuantificarea ajutoarelor militare. Franţa, de exemplu, a insistat pentru antrenarea substanţială a statelor arabe, dar acestea au fost rezervate; au acceptat să facă parte din coaliţia antiteroristă, dar nu şi să participe la operaţiuni militare. La o primă lectură a declaraţiei observatorii au remarcat, de asemenea, poziţia particulară în care se găseşte Turcia, sprijinitoarea de până acum a sunniţilor djihadişti. Se ştie că Ankara a facilitat expansiunea acestora în regiune.
Cu toate acestea, reuniunea de la Paris are importanţa ei. Ideea creării coaliţiei antiteroriste şi angajamentele, atâtea câte au putut fi reţinute, pot fi socotite succese. Chiar dacă sunt succese inconfortabile.
Alte opinii despre complicaţiile unui eventual război în Irak
Dominique de Villepin, fost ministru de externe şi prim-ministru în mandatul lui Jacques Chirac, are o opinie diferită de cea care ne-ar îngădui să fim prea optimişti după conferinţa de la Paris. El susţine că un război împotriva terorismului face jocul extremiştilor, conferindu-le credibilitate şi notorietate; că aspiranţi la terorism au început să apară şi în statele democratice în rândul tineretului frustrat, umilit şi fără repere; că războiul din Irak, din 2002-2003, a ,,transportat cu blindatele“ democraţia; că strategia a condus la decredibilizarea şi divizarea comunităţii internaţionale deturnând ,,responsabilitatea partajată“ şi trădând idealurile umanităţii. Rezultatul? Statele din regiune au căzut în mâinile facţiunilor instabile, a unei puteri sectare care au înlocuit o opresiune cu alta. O precizare: de la bătălia pe care a dus-o în Consiliul de Securitate pentru împiedicarea războiului din Irak, din 2002-2003, opiniile fostului ministru de Externe Dominique de Villepin nu s-au schimbat. O bătălie pierdută, după cum se ştie.
Când Larry Kingsley, consilier economic al fostului preşedinte George
W. Bush a dezvăluit public că războiul din Irak a costat 200 de miliarde de dolari şi nu 50 de miliarde cum se pretindea oficial, el a fost nevoit să demisioneze. După zece ani chiar şi estimările lui Kingsley aveau să fie contrazise, costurile reale pentru acea aventură – care astăzi, după nici un deceniu de la încheiere, poate fi reluată – fiind de fapt, de 4.400 de miliarde. Cifrele sunt accesibile pe situl National Priorities, iar cei interesaţi vor descoperi, tot de la această sursă, că un alt război, cel din Afganistan, a costat 600 de miliarde de dolari. Dacă această cifră este, la rândul ei, reală. Franţa are şi ea experienţele ei. Din 2000, spun experţii, războaiele pe care le-a dus sau sprijinit în Ciad, Liban, Haiti, Mali, Republica Centrafricană etc. au măcinat mai mult de jumătate din resursele bugetare ale acestui stat care oferea cândva lumii ideile nobile ale democraţiei: libertate, egalitate, fraternitate.
În rugăciunea rostită într-un cimitir din nordul Italiei unde zac oseminte ale 100.000 de soldaţi ucişi în Primul Război Mondial, Papa Francisc a murmurat: ,,Războiul este o nebunie. Războiul nu priveşte fiinţele în faţă, nici pe bătrâni, nici pe copii, nici pe mamele şi taţii lor… Războiul desfigurează totul, chiar şi legăturile între fraţi“. Zeci de mii de oameni prezenţi la ceremonie au auzit aceste vorbe, deşi erau spuse cu glas stins.
Ne aşteaptă un nou război în Irak? Ar fi al treilea în doar două decenii.
Autor: GEORGE APOSTOIUApărut în nr. 4862014-09-25