Toamna bogata în evenimente politice: sesiunea Adunarii generale a ONU, razboiul din Siria, amenintarile belicoase ale Tel-Avivului si Teheranului, soarta statului-fantoma Kosovo, noul conflict chino-japonez si , mai ales, reluarea discutiilor – divergentelor! – în problema soartei Uniunii Europene.
Raportul dlui Barroso asupra starii Uniunii
Peste vara, presedintele Comisiei Europene avusese timp sa se ocupe de probleme minore, cum ar fi viteza democratiei si soarta prietenilor politici din România. Toamna l-a obligat sa-si aduca aminte de înaltimea misiunii domniei sale. În septembrie a prezentat Parlamentului European un raport asupra „starii Uniunii“: criza, si cea a zonei euro, soarta Greciei, perspectivele Spaniei, Italiei si Portugaliei, griparea mecanismelor de functionare si perspectivele Uniunii Europene. „Este clar ca ne aflam la sfârsitul unei epoci, considera Franz-Olivier Giesbert, editorialist la revista „Le Point“; în acest moment, problema Europei este slabiciunea ei“. Un sondaj arata ca cheful germanilor si al francezilor pentru Europa unita începe sa scada; al britanicilor, chiar vertiginos; grecii au devenit furiosi pe Europa. Chiar si românii, dupa întâmplarile din vara, au nedumeririle lor: ce este Bruxelles-ul, stapân sau far? În aceasta situatie, dl Barroso s-a simtit obligat sa reia batalia pentru descurajarea oricarei miscari centrifuge si sa faca… unele concesii: „Daca Grecia îsi respecta angajamentele, ea merita sa ramâna printre noi si sa-si pastreze locul în zona euro“. Alt ton, nu-i asa? Cel mai important capitol al raportului este cel consacrat reformei Uniunii. Ce merita sa devina Uniunea Europeana? Favorabil întotdeauna orientarilor Berlinului, dl Barroso prefera o „federatie de state-natiuni“. Ca si Joschka Fischer sau Angela Merkel. Exista mai multe si destul de vechi concepte privind viitorul unificarii Europei. Deocamdata, sa retinem ca nici o tentativa a Berlinului de a impune federalizarea – si au fost câteva – nu a avut finalitate. De observat, însa, ca dreapta franceza, poate si din motive de insucces recent electoral, începe sa basculeze spre federalism. „François Hollande trebuie sa angajeze fara ezitare Franta pe calea federalismului european“, se afirma în editorialul revistei pariziene „L’Express“ din 19 septembrie. Dezbaterea este relansata în patria luminilor, dar federalismul de pe malul Senei nu va semana niciodata cu cel de la Poarta Brandemburg. Nu este usoara – poate se va dovedi imposibila – nivelarea diferentelor de pozitie ale marilor puteri. Marea Britanie se lupta sa evite dominarea unui singur stat în Uniune, iar cota de europenism a britanicilor, si asa mica, scade constant; Germania continua sa-si urmareasca visul unei Europe a popoarelor-natiuni, iar Franta pe cel al uniunii de state-natiune. În ideea salvarii identitatii, altii navigheaza confuz între o Europa a cetatenilor si o patrie a culturilor. Viitorul va fi altfel, cu siguranta. Dar orice configuratie am dori pentru Europa de mâine, ea nu poate fi desprinsa de influenta strategiilor Casei Albe si Kremlinului. Statele Unite si-au construit întreaga putere pe ideea protectionismului si a mesianismului american oriunde în lume, adica si în Europa. Iar Rusia, fie ca a fost tarista, sovietica sau federala, s-a folosit de „complexul încercuirii“ pentru a-si motiva strategiile de expansiune, inclusiv în Europa.
Erorile de parcurs continua
Raportul asupra „starii Uniunii“ ne priveste si pe noi, dar nu în masura în care vara turbata ne lasa sa întelegem. Stradaniile opozitiei de a deveni campionul Europei în ale democratiei si statului de drept au fost ruinate. Se vede si din aceasta cât de predispusi suntem sa interpretam registre minore. Poate ca lectia va fi de folos si celor priceputi, si celor pedepsiti. Trebuie sa acceptam odata pentru totdeauna concluzia de bun-simt ca recursul la agitatia de tip oriental, oricare ar fi poleiala moderna a ambalajului, ne tine departe de Europa si lipiti de Orient. În timp ce europenii cauta solutii pentru reforma Uniunii, noi nu reusim sa depasim erorile de parcurs. Este usor de constatat ca, desi avem eurodeputati si o multime de experti, chiar si un minister, nimeni nu s-a remarcat pâna acum în vreo problema esentiala a constructiei europene. Din belsug, însa, galagie, agitatie, mofturi de primadone politice. Cândva Titulescu potrivea ceasul Europei. România nu mai are mari oameni de stat, de aceea este mereu dezorientata. Presedintele nostru de acum se aliniaza benevol, neconditionat si singur la ideea federalizarii în formula germana. Sa ne fie îngaduit sa atragem atentia domniei sale ca o pozitie în aceasta problema capitala tine de consultarea poporului însusi, oricât de putin pret mai pune pe acesta. Chiar daca au aparut în elita noastra politica buni samariteni, românii trebuie sa aleaga. Pentru ca ei sunt cei care duc povara destinului lor. O pozitie în privinta federalizarii/uniunii nu poate fi conceputa în afara mentalitatilor si traditiei de stat la români. O mica introducere în literatura noastra politica – Titulescu, Gafencu, Manoilescu, macar – le-ar arata politicienilor nostri ca interesele noastre nu le-am putut atinge decât cu sprijinul aliatilor naturali. Asa a fost creat statul român.
Tratatul de stabilitate
este deja caduc?
Suna dur, dar ideea îsi face loc în rândul europenilor. Britanicii nici nu vor sa auda de initiativa pentru care doamna Merkel a depus atâta energie. Desi a primit benedictiunea Curtii germane de Justitie, nici macar toti germanii nu sunt favorabili adoptarii acestuia. Socialistii francezi, nu si presedintele Hollande, se arata prudenti. „Tratatul este un raspuns gresit la criza care traverseaza Europa. El întoarce spatele originii raului, sustine un lider al socialistilor francezi, pentru ca este construit pe ideea ca singurul rau de care suferim sunt datoriile prea mari ale statelor si proasta gestiune a cheltuielilor publice. În Tratat nu exista nici un cuvânt privind responsabilitatea pietelor financiare pentru criza… Nici un cuvânt despre rolul Bancii Centrale Europene care trebuie sa sustina statele, nici despre guvernanta în serviciul cresterii pe care trebuie sa o adopte Uniunea Europeana“. Socialistii francezi socotesc autoritar federalismul dnei Merkel; daca ar fi obligati sa-l accepte, ei au în vedere un federalism politic si social. Un european erudit, Alain Minc, autorul unei excelente carti „În sufletul natiunilor“, îi recomanda presedintelui Hollande sa „prinda Germania în jocul federalismului“. El porneste de la constatarea ca „în Europa nimic nu poate sa fie inventat fara Franta, dar totul poate sa functioneze fara ea“.
Atipici, asimetrici
Ratacirile noastre în politica si îndepartarea de substanta dezbaterilor de idei majore ale europenilor au o explicatie simpla. Avem vocatia asimetriei, suntem atipici. Stânga nu exista si nu are culoare. Dreapta are mesaje internationaliste, neaga orice referinta la natiune si condamna în orb statul. Dreapta în Franta (cu expresia ei extrema reprezentata de Frontul National) este un reflex intelectual la pretinsa afectare a starii natiunii de prezenta strainilor. La dreapta se afla politicieni, intelectuali, jurnalisti care se socotesc ultimii aparatori ai identitatii franceze. În „Le Nouvel Observateur“ din 20 septembrie, Renaud Dély, în „Infografie. Galaxia neo-reac(tionarilor)“, reactualizeaza radiografia dreptei. „În mijlocul acestei galaxii informe se afla o mâna de scriitori afurisiti (prefer sa traduc astfel francezul <<maudits>>) care se erijeaza în ultimii aparatori ai unei identitati franceze, crestine si imaculate, si se vede amenintata în primul rând de ravagiile «metissage»-ului si «invaziei musulmane» (Renaud Camus, Richard Millet, etc.); o alta ramura este obsedata de eterna sechestrare a «capitalului apatrid» în solda «sionistilor» si a Washington-ului (Alain Soral, Marc-Edouard Nabe, etc.). Acesti scriitori de mâna a doua nu ar avea mare influenta daca nu ar dispune de portavoci. Câtiva intelectuali rataciti, «idiotii utili» ai unei cauze pierdute, cum îl numeste Alain Finkielkraut, cautioneaza intolerabilul vituperând «antirasismul», acest «anticomunism al sec. XXI». Ei dispun de relee mediatice puternice care le iau apararea la televiziuni si radio în fata unei inexistente «politii a gândirii». În mare, de la elucubratiile elitiste ale unui Millet la pornirile poujadiste ale unui Robert Menard, putem schita conturul unei galaxii informale, reflex al indispozitiei unei mici parti a Frantei aruncata în globalizare“. Am rezerve fata de excesul stilistic în care autorul se refugiaza dar nu si fata de acuitatea observatiei.
Kosovo, o fictiune
juridica stânjenitoare
La 10 septembrie a încetat oficial supervizarea internationala a independentei „statului“ Kosovo. S-ar putea crede ca, odata cu acest act, statul fantoma creat dupa planul fostului presedinte al Finlandei, Martti Ahtisaari, a devenit pe deplin independent. Eroare. Obiectivul se îndeparteaza treptat-treptat. Niciodata fostii sustinatori ai acestei stupide inovatii în dreptul international, imaginata pentru înfundarea totala a Serbiei, nu au fost mai descurajati ca acum. Nu numai ca statul-fictiune nu se sustine pe propriile picioare, ci se dovedeste o sursa de tensiune si o gaura fara fund pentru fondurile Uniunii Europene. O pedeapsa mai meritata nici ca se putea închipui! Planul lui Ahtisaari din 2007 prevedea „supervizarea internationala“ timp de cinci ani a independentei Kosovo în asteptarea largirii recunoasterii. Au trecut cei cinci ani, independenta Kosovo este în continuare o farsa de care se folosesc traficantii din Balcani. Nici o noua recunoastere internationala nu a mai intervenit. Cu toate presiunile partenerilor europeni, cele cinci state membre ale Uniunii Europene care au refuzat de la început recunoasterea Kosovo (printre care se afla si România) nu au cedat. Presiunile continua. Tineri politicieni din România, trimisi în Kosovo pentru a deveni misionari ai independentei, îsi racesc gura de pomana pe la unele canale de televiziune sau posturi de radio si scriu verzi si uscate prin reviste pentru a convinge autoritatile de la Bucuresti ca a sosit momentul recunoasterii Kosovo. Tocmai acum, când multi dintre adeptii planului lui Ahtisaari fac pasul înapoi. În raspar cu istoria, atipici, ei întârzie în ideea profitului de pe urma dezmembrarii fostei Iugoslavii. O alta eroare de parcurs ce va fi contabilizata tot în constructia europeana.
Despre razboiul din Siria, cel eventual între Iran si Israel si despre tensiunile dintre China si Japonie, alta data.
Autor: GEORGE APOSTOIUApărut în nr. 392