O documentata si utila carte publica Ana Maria Narti cu titlul „SHAKESPEARE – textul ca partitura de joc”, la Fundatia Culturala „Camil Petrescu” / Revista „Teatrului Azi” (supliment), Bucuresti, 2012.
Ana Maria Narti s-a nascut în 1936, la Bucuresti, a absolvit Institutul de Arta Dramatica în anii ’60 functionând apoi ca secretar literar al Teatrului „Bulandra”. La propunerea regizorului si directorului Liviu Ciulei, a colaborat cu Andrei Serban la punerea în scena a piesei shakespeariene, „Iuliu Cezar”. Colaborarea celor doi a continuat si s-a extins prin spectacolele realizate la Helsinki, New York, Paris, La Rochelle. În 1970 a cerut azil politic în Suedia, unde si-a întemeiat o familie mixta si unde s-a specializat în comentariul politic. Ajungând membra în Parlamentul Suedez, a sustinut perpetuu interesele României. În tara, a publicat cronici despre teatru si film în revistele „Teatru” si „Contemporanul”. Este autoarea mai multor carti în suedeza si în româna, printre care „tara furata, România în viata mea” (la Editura Albert Bonnier, 1993), „Biografia lui Andrei Serban” (Polirom, 2006), „Medeea lui Andrei Serban” (2007) si „Fiare, îngeri si martiri. Însemnari despre seductia totalitara” (2010), ambele la Fundatia Culturala „Camil Petrescu”, ca si cea de fata, cu osârduinta directoarei Florica Ichim si a redactoarei Andreea Dumitru.
Printre cei ce o cunosc cel mai bine si o pretuiesc se numara, desigur, Andrei Serban care semneaza un cuvânt introductiv al cartii rememorând începutul, dar si continuarea colaborarii cu autoarea: „O cunosc pe Ana Maria Narti. Faceam parte din acelasi club al nonconformistilor ce visau sa re-inventeze teatrul. Îmi amintesc impactul avut de Ana Maria asupra mea, când, înca student, am lucrat împreuna la montajul pentru „Iuliu Cezar”, primul meu mare spectacol pe o scena profesionista, la „Bulandra”, unde Liviu Ciulei nu numai ca m-a invitat, dar s-a oferit sa faca decorul. As recomanda unui tânar regizor începator sa gaseasca o colaboratoare pe masura (spunea directorul, n.m., T.Gr.), cum Narti a fost pentru mine, care sa-l ajute sa descifreze textul si sa puna astfel baza pregatitoare, atât de necesara înaintea oricarui spectacol shakespearian. (…) A urmat experimentul „Cum va place”, pe care l-am jucat într-o padure din Bretania (asemanatoare cu cea din Ardeni), lânga lacul La Rochelle, unde am lucrat ca la un film, cu actori americani si francezi reuniti. (…) Ea ne dezvaluia comorile textului, care patrundeau în noi la fel de concret si benefic ca aerul si mirosul proaspat. (…) Dupa o cariera de exceptie în Parlamentul Suedez (tara ei de adoptie), Narti s-a reîntors la obsesia de-o viata: Shakespeare.” („Andrei Serban despre Ana Maria Narti”).
Într-adevar, cartea în discutie certifica o pasiune indeniabila pentru inegalabilele texte dramatice ale marelui William Shakespeare, pe care autoarea le diseca din interiorul experientei sale regizorale, sprijinindu-se profesional pe text ca partitura de joc. În „Cuvânt înainte si câteva precizari”, realizeaza un fel de autobiografie spirituala: începutul este legat de povesti, adolescenta cunoaste dominatia romanului, un alt fel de gândire decât în basm, apoi vine noua deschidere a filmului, a teatrului sub impresia cartilor lui Stanislavski si a serilor din salile de spectacole dramatice, cu precadere la piesele lui Shakespeare. „Credeam în teatru, în sensul activitatilor de pe scena, în munca din salile de repetitii si din culise, pentru ca teatrul ne purta departe de mizerii, de plictiseli, deschizând drumul spre îmbatatoare calatorii ale gândului si ale vietii launtrice. Credinta în teatru însemna credinta în textul clasic redescoperit si într-un fel, credinta în viata”.
Interesanta o prima idee vehiculata de Ana Maria Narti: „punerea în trup a textului”, ca fundamentala regula de joc. Regula care este exemplificata cu modul în care costumeaza Peter Brook actorii din spectacolul „Regele Lear”, cu o vestimentatie grea, cu placi de bronz pentru a crea atmosfera de cosmar apocaliptic, de lupta, demonstrând ca energia trupului învinge rezistenta costumelor. Iar în „Visul unei nopti de vara”, acelasi regizor pune trupul la încercare pentru realizarea exercitiilor de acrobatie împrumutate de la circul chinezesc.
Stiinta comunicarii prin trup este un element fundamental al pedagogiei marelui Stanislavski. Numarând banii inexistenti, actorul trebuia sa-si dea seama de calitatea hârtiei, sa refaca în minte valoarea lor, sa simta senzatia atingerii lor. În acelasi sens, si regizorul-pedagog Radu Penciulescu aplica metoda obiectelor imaginare, cum ar fi purtarea unui pahar închipuit plin ochi cu apa, cu atentie ca sa nu se verse. Elevii actori ai lui Grotowski merg pe o podea care se transforma imaginar în ghetus, nisip fierbinte, noroi, iarba înrourata etc.
Este relevant modul expresiv în care sunt prezentate de catre Ana Maria Narti aceste metode si exercitii actoricesti, în cuvinte clare, îmbibate de trairea emotionala a unui om dedicat trup si suflet teatrului în general si dramaturgiei shakespeariene în particular. Personajele marelui Will sunt de regula fiinte din extra muros, care trebuie sa înfrunte intemperiile naturii. Au fost necesare eforturi sustinute pentru depasirea fazelor din anii ’50, când „actorii, sarmane corpuri de functionari, paseau pe scena rostind cuvinte care, în flagranta contradictie cu prezenta lor anemica, povesteau despre lungi calatorii pe cai sau pe vase subrede si despre sângeroase lupte corp la corp”. Din a doua jumatate a secolului XX, când a fost descoperita pedagogia teatrului fizic, actorii a trebuit sa fie riguros antrenati pentru scena, pentru a raspunde situatiilor cerute de actiunile corporale ale spectacolului.
Ana Maria Narti nu întreprinde o lucrare pur descriptiva, de nivel superficial, ci patrunde cu asiduitate, prin cunostintele teoretice si prin aplicatiile practice, în cotloanele cele mai ascunse ale sensurilor variate si profunde ale textului dramatic internalizându-le, ajutându-se de conceptele si experientele marilor interpreti si practicieni ai operei lui Shakespeare, printre care Stanislavski, Peter Brook, Grotowski, Brecht, L. C. Knights, Strindberg, Paul Bortnovski, A.C. Bradley, Harold Bloom, David Esrig, Liviu Ciulei, Radu Penciulescu, Andrei Serban s.a., dar mai ales de propria experienta.
Autoarea ne convinge ca pentru definirea scopului, a tintei jocului teatral, dupa piesele lui William Shakespeare, exista o stringenta necesitate: cercetarea tiparului ascuns, a motivului prin „design-ul miscator creat de interactiunea reciproca a prezentelor, faptelor, reactiilor din si dincolo de cuvintele textului”. Ne poarta printr-un periplu incitant conturat de truda sa înca din timpul studentiei la descifrarea inflamabilelor texte shakespeariene, începând cu „Othello”, apoi cu „Iuliu Cezar”, în compania lui Andrei Serban, continuând colaborarea cu el la Helsinki, la spectacolele „Masura pentru masura”, „Cum va place” s.a.m.d.
Aduce mereu în lumina inebranlabile argumente în sprijinul teoriilor sale sau ale autorilor citati. Descrierea din interiorul evenimentului teatral bazata si pe cunoasterea aprofundata a textelor îi prilejuieste Anei Maria Narti formularea unor concluzii originale, cu efect formator asupra actorilor, regizorilor si a tuturor oamenilor domeniului: „Asadar, în loc sa vada poetica si retorica pieselor lui Shakespeare ca forme literare, omul de teatru este chemat sa descopere în ele materia jocului”. De aceea trebuie respectate codurile de joc, codurile atitudinilor, relatiilor, starilor de spirit care concura la construirea prezentelor fizice si a actiunilor facute de actori. Si, desigur, urmeaza totdeauna exemplele semnificative, culese din textele si spectacolele shakespeariene pregatite sau asistate. si prin aspectul ei, într-un fel didactic, cartea se adreseaza preponderent actorilor pe care îi introduce cu acuitate în lumea marelui Will, îndemnându-i la intensitate extrema a jocului, la un paroxism al energiei.
Prin capitolele cartii, sunt atinse principalele si chiar secundarele puncte nevralgice ale pedagogiei teatrale: „Comunicarea prin actiune”, „Puncte de sprijin”, „Identitati si enigme”, „Motive în miscare”, „Coordonate sociale, geografice, coordonate cosmice”, „Calauze”, „La rascrucea timpurilor”, cu ramificatiile lor multiple. Referitor la spatiul actiunii, autoarea prefera volumele si suprafetele deschise, putin încarcate de obiecte, fara multe arabescuri, care ofera libertate de creatie actorului, de etalare a calitatilor sale vocale si corporale. Pentru a raspunde multitudinilor de comportamente atitudinale si existentiale ale complexelor personaje shakespeariene, „Hamlet joaca nebunia, Iago îmbraca rolul omului cinstit care îsi iubeste mai presus de toate stapânul, Richard al III-lea îsi ascunde fiinta diabolica în aparentele cucerniciei, Edgar se salveaza si îsi salveaza tatal ascunzându-se în zdrentele sarmanului Tom. Aceste personaje si multe altele joaca rolurile pe care singure si le-au ales – nu pe scena, ci în viata”.
Lumea personajelor shakespeariene este recreata dupa modele din realitate, dar exista si altele luate din spatiul fantastic si mistic: zei, zeite, spiridusi, strigoi, diavoli, vrajitoare, naluci, fantome etc. provocându-i pe regizori si pe actori la o dificultate mai mare de punere în scena, impunându-le o spatialitate mai larga, o coregrafie speciala „înrudita mai mult cu baletul”, sugerându-le „miscari extrem de repezi si aparitii si disparitii grabnice”.
Atât tragediile, cât si comediile lui Shakespeare sunt radiografiate cu profesionalism, în toate laturile lor scenice, exemplificate prin citate scurte, semnificative. Afectiunea Anei Maria Narti fata de grandioasa opera îi reclama în ultimul capitol alcatuirea unui portret al misteriosului scriitor: „stim ca iubea si cunostea în profunzime viata în natura, actiunea fizica sau ca se hranea lacom din carti si din tot felul de povestiri vorbite, ca ura razboiul, ca se bucura de marele talent al hohotului nestavilit de râs, ca se daruia cu voluptate acrobatiei sofisticate a cuvântului, ca se apropia cu nesfârsita atentie de gingasia copiilor, ca muzica era pentru el adoratie, ca era un pasionat al contradictiilor si rasturnarilor neasteptate de situatii si relatii, ca stapânea în mare parte practicile navigatiei, vânatorii si gradinaritului, ca îl interesau si arta culinara, si mascaradele modei…”.
În addenda cartii ne este stimulat si simtul vizual printr-o colectie revelatoare de fotografii cu imagini din diferite spectacole celebre.
Limbajul expunerilor auctoriale este neostentativ profesionist, clar, curgator, derivând atât din compartimentul empiric al experientelor directe, dar si din cumulul de informatie cultivata. Atractivitatea scrierii pasionale a acestei carti de valoare irepresibila te conduce la finele lecturii sa te regasesti în postura de shakespearian convins, în devenire.
Autor: TOMA GRIGORIEApărut în nr. 390