Oricât de extravaganta pare aceasta ipoteza, ea e avansata nu de un amator de scenarii fanteziste si senzationaliste, ci de un analist politic de prestigiu, Timothy Garton Ash. În comenariul de mare substanta de pe blogul sau, el avanseaza aceasta întrebare, evident în mod polemic si pentru coerenta demonstratiei, adaugând ca, de fapt, nu numai temutul terorist Al Qaeda, dar si bancile americane, societatile care emit credit carduri, agentiile de publicitate si chiar… guvernul american au actionat tacit în favoarea Chinei! Dincolo de ironia situatiei, sunt însa cîteva elemente care justifica asertiunile lui Ash.
Dupa atentatele din 11 septembrie 2001, Statele Unite au cheltuit mai mult de o mie de miliarde de dolari în razboaiele din Afganistan si Irak, acumulând concomitent în patrie un deficit financiar colosal. În tot acest timp, China a investit sistematic, vreme de un deceniu, a cucerit piete straine de desfacere, s-a dezvoltat nestânjenita, a economisit si reinvestit, pozitionându-se catre vârful lumii financiar-economice… Daca, din punct de vedere moral si pentru viitorul mai îndepartat, Iranul este învingatorul razboiului din Irak, se poate spune ca învingatoarea unui deceniu de lupta a Americii cu extremismul islamic violent e… China!
Se pare ca, în sfârsit, pâna si direct interesatii, Statele Unite ale Americii, si-au dat seama de aceasta anomalie. Presedintele Barack Obama vorbeste, dintr-o data, de necesitatea stringenta a unei „nation-building“ nu cine stie pe ce alte meridiane, ci chiar în America. Richard Hass, actualul sef al Consiliului pentru Relatii Externe si fost membru al Administratiei Bush, reflecteaza cu amaraciune asupra „unui deceniu de neglijenta strategica“. El remarca faptul ca SUA a construit mai multa infrastructura în Afganistan decât acasa, unde soselele, ca sa dam numai un exemplu, sunt tot mai proaste si neîngrijite. Ca sa nu mai vorbim de articolele din publicatiile americane care vorbesc admirativ si cu mare surprindere despre extraordinarele inter-city feroviare chineze, ce sunt doar un vis pentru americani (ar putea deveni peste câtiva ani realitate, dar… cu expertiza oferita de chinezi!). Pe aceeasi nota, ex-consilierul pentru securitatea nationala, Zbigniew Brzezinski, recomanda recent cu caldura un program de „reconstructie nationala“, si asta de la sistemul de învatamânt public, lasat cam de prea multa vreme la voia întâmplarii, pâna la problemele structurale ale politicii americane.
Sa adaugam la toate acestea pasul de melc al revigorarii economice, aproape imperceptibila, cresterea somajului, în ciuda demonstratiilor stiintifice ale Administratiei Obama ca …mai putin înseamna de fapt mai mult! Cifrele vorbesc însa clar si de la sine! Si tot clar vorbesc ele despre deficitul american astronomic, cu cresteri incredibile în ultimii doi ani, care nu mai pot fi aruncate mereu în cârca guvernarii Bush, cam ca în alte parti unde mizeria sistematica era pusa mereu pe seama unei grele mosteniri burghezo-mosieresti…
Ash citeaza în comentariul sau pe unul dintre generalii americani „de patru stele“ care a fost întrebat ce considera el ca ar fi cel mai mare pericol pentru securitatea Statelor Unite. „Deficitul nostru national!“ ar fi raspuns, fara sa clipeasca, respectivul general. Asta nu înseamna, desigur, ca celelalte probleme cu care se confrunta America nu ar fi extrem de importante. Iata, terorismul islamic încurajat de retragerea din Irak si care ameninta mereu sa loveasca din nou în SUA si Europa. Iata, un Orient Mijlociu în continua ebulitie, unde Iranul e mereu pe punctul de a construi arma nucleara, iar conflictul israeliano-palestinian treneaza la infinit, destabilizând o zona în care America e extrem de angajata… Totusi, spune Ash, daca cineva l-ar întreba care a fost evenimentul geopolitic esential al anului 2010, el ar raspunde fara ezitare: ascensiunea Chinei si decaderea Americii.
Dincolo de orice elemente externe, tot mai multi americani sunt convinsi ca guvernul lor e nefunctional – si pe buna dreptate! În loc sa uneasca o tara bântuita de divergente de tot felul – de la cele doua razboaie extrem de costisitoare la somajul fara precedent, de la criza economica la controversatul plan de asigurare medicala universala – Barack Obama si Administratia lui nu au facut decât sa dezbine si mai mult, polarizând democratii si republicanii pe pozitii de forta. Rezultatul e ca nu se poate legifera aproape nimic, iar faimoasele stimulus packages, care trebuiau sa revigoreze economia si sa produca sute de mii de noi locuri de munca, au produs extrem de putin si, mai ales, o mare îngrijorare publica, pentru ca toti acesti bani avansati bancilor si industriei vor trebui platiti de poporul american, prin taxe. Bancile s-au dovedit a fi mult mai solvabile decât s-a crezut si, în fata perspectivei de a fi controlate de guvernul federal, au oferit sa dea înapoi banii primiti pentru dezvoltare, cu dobânda cu tot! Mesajul e clar: America nu poate suferi socialismul! Pe acest fundal a aparut si, faimosul de acum, Tea Party, un nou partid cu totul opus expansiunii guvernului de la Washington si taxelor – cei doi piloni esentiali ai guvernarii Obama si, în general, ai doctrinei partidului democrat. Candidatii acestei noi formatii au obtinut importante succese în mai toate primariile pâna acum si se profileaza drept o neasteptata forta politica în alegerile de peste câteva saptamâni.
În aceasta situatie, e limpede ca dupa 2 noiembrie democratii vor pierde majoritatea, daca nu si în Senat, cu siguranta în Camera Reprezentantilor. Ce va reprezenta, practic, aceasta – e greu de preconizat. Cel mai întunecat scenariu ar fi acela al adâncirii disfunctionalitatii guvernarii americane, cu democrati si republicani înca si mai consolidati în spatele respectivelor baricade, si un presedinte care, criticat de-acum chiar de catre propriul partid, se izoleaza tot mai mult într-un turn de fildes, ca un fel de monarh obiectiv si insensibil la politicianismul unei tari care nu îl întelege si cu poporul careia a pierdut demult orice fel de feeling si contact direct. O perspectiva mai luminoasa ar fi aceea a conditionarii presedintelui de catre o majoritate de alta culoare politica decât a sa, cu care ar începe sa coopereze. O opozitie constructiva si care sa atraga democratii moderati în efortul comun spre mai bine ar face, dintr-o data, guvernarea functionala, ar fi în traditia politicii americane a ultimelor cinci decenii si ar putea salva cel putin a doua parte a mandatului presedintelui american cu cea mai spectaculoasa ascensiune numai doi ani în urma si cea mai teribila cadere, în ochii propriului sau popor, în tot numai doi ani…
Si poate, în timp, va face improbabile scenarii ca acela propus, mai în gluma, mai în serios, de catre Timothy Garton Ash!