Într-un editorial mustind de nedumeriri şi patriotice indignări, Florentin Popescu se sperie, precum gândul cronicarului din vechime, de indiferenţa cu care autorităţile supreme ale ţării, deghizate în spectatori impasibili (nesimţiţi – sugerează tonul articolului) asistă la căderea unor mari capete – simboluri venerabile ale culturii române: „Bezmetica noastră tranziţie se pare că i-a aiurit de tot pe conducătorii noştri de la toate nivelurile, începând de la Preşedinte, Guvern şi ajungând până la ultimul primar din ţara asta, de vreme ce nu-i mai interesează în niciun chip cultura“. Aiuriţii aceştia de tranziţie sunt însă chiar iniţiatorii şi continuatorii ei dibaci, iar nu nişte somnoroşi treziţi brusc din somn şi frecându-se la ochii cârpiţi, cum îi închipuie prea poetic Florentin Popescu, poetul care fără să vrea le mai acordă astfel, în finalul pateticului său articol, un credit şi o şansă de reabilitare scriind: „Sau poate că în vâltoarea globalizării şi a europenizării cu orice chip pe conducătorii noştri nu-i mai interesează nimic din ceea ce ţine de specificul, de istoria, de moştenirea culturală a României? Se sperie, vorba cronicarului, gândul la o astfel de idee? Când ne vom trezi?“ Întrebarea, în fond „calomnioasă“, îi jigneşte de moarte pe „conducătorii noştri“ care de un sfert de secol încoace n-au mai pus geană pe geană şi, ca marii insomniaci, nu şi-au mai lăsat capul pe pernă să tragă şi ei un pui de somn: de grija, mare şi înspăimântătoare, a ţării pe care începeau s-o ia în stăpânire, cumpărând-o sau vânzând-o bucată cu bucată. Cum şi din ce să se trezească dacă ei n-au mai dormit de grija ţării un sfert de secol, decisiv pentru împărţirea prăzii. Iar sfertul acesta dintr-o tranziţie cincinal planificată e departe de a fi trecut: e, gramatical, politic şi penal, un prezent continuu. Aşa că să lăsăm la o parte povestea somnului şi iluzia trezirii… După ce bunul patriot înfricoşat de soarta culturii trece în revistă cum au „căzut“ sediile UAP din str. Nicolae Iorga sau al U.S., „Casa Monteoru“ din Calea Victoriei, se opreşte la soarta identică a Muzeului Literaturii Române care „va fi mutat la Casa Presei Libere, probabil în nişte subsoluri sau încăperi unde nu le va mai putea vedea şi admira nimeni“. Două grave erori comite Florentin Popescu în această propoziţie. Prima constă în ignorarea contradicţiei stabilite de Maiorescu (!) între fond şi formă: învelişul nominativ Casa Presei Libere ascunde un fond incompatibil cu conţinutul său prezumat, ca şi în cazul televiziunilor, care numai libere nu sunt. Dependenţi de viţelul de aur, aceşti „câini ai democraţiei“ au ieşit de mult din libertatea sălbăticiei lor şi, domesticiţi, latră şi muşcă prescriptiv şi la ordin. Ca pretutindeni, şi în acest domeniu al libertăţii excepţia întăreşte regula şi nimic mai mult. Nici „câinii“, nici „conducătorii noştri“, nu mai dorm de mult ca să mai aibă din ce să se „trezească“… În al doilea rând Florentin Popescu, scriind despre „subsolurile“ Casei Presei Libere ce vor primi „marfa“ de la Muzeul Literaturii Române rămas în stradă după retrocedare, omite să spună ce reprezintă şi semnifică aceste subsoluri în respectiva Casă, unde, aşa cum precizează, „a lucrat şi o cunoaşte foarte bine“. La citirea acestei informaţii, aparent benigne, ceasul memoriei se întoarce ca sărit din arcuri înapoi, în acele zile şi nopţi din decembrie 1989. În birourile etajelor de deasupra amintitelor „subsoluri“ am zăcut (trăit?) din 1962 până în 1989 şi încă 16 ani după aceea. În „acele zile şi nopţi“ din decembrie mi-a fost dat să descopăr destinaţia unei bune părţi din „subsolurile“ evocate de editorialistul Bucureştiului literar şi artistic (iulie 2014). Spre ruşinea mea, în mulţii ani petrecuţi deasupra lor, nu mi-a dat niciodată prin cap să mă întreb ce sunt acele „subsoluri“ şi ce găzduiau ele; era ca şi cum etajele în care am trăit noi toţi cei de acolo pluteau în aer, deasupra unor nori nevăzuţi, iar noi priveam în sus, către degetul lui Lenin din faţa Casei, ca să zărim odată mult aşteptatul Răsărit. L-am privit zilnic de la fereastra etajului pe Lenin, în câteva rânduri l-am privit împreună cu Dorin Tudoran, „curtat“ să vină la Scânteia tineretului; altă dată l-am privit pe Lenin cu degetul său de lumină împreună cu bătrânul extraordinar de tânăr şi de viu Petre Ţuţea pe care un mare şi talentat boem, tânărul prozator Ştefan Stoian, imprevizibil ca toţi din lumea acestor năstruşnici visători, mi l-a vârât într-o zi în birou fără să mă prevină. L-am ascultat un ceas lung pe fermecătorul fost puşcăriaş, instruindu-ne, ca bunicul pe nepoţii lui, că tinereţea e tâmpită dacă nu-i „de stânga“, până ce nebunia trece şi se preschimbă în opusul ei, la fel de fără viitor ca şi încremenirea în proiectul conservator şi „retrograd“… Priveam, carevasăzică, în sus, spre celebrul „deget luminos“ de dincolo de ochiul ferestrei de la etaj şi nu-mi trecea prin minte ce-i jos, ce ascund sau găzduiesc „subsolurile“ Casei în care lucram şi voi continua să lucrez. Până în zilele şi nopţile din decembrie 1989 când, degetul luminos din faţa Casei Scânteii a dispărut odată cu prăbuşirea statuii trase – spânzurată simbolic – cu frânghiile de pe postament: în acele zile şi nopţi am fost obligat să văd subsolul, ce ascundea el. Ei, ce ascundea?! Subsolul acela fusese tot timpul un depozit de armament: puşti, pistoale, mitraliere, cu muniţia aferentă. Trăisem câteva decenii fără ca să ştiu pe „butoiul de pulbere“ de sub Casa Scânteii unde se scriau şi se tipăreau ziare, cărţi, reviste, ediţii din contemporani şi clasici ai literaturii române şi universale; Casa în care îşi aveau sediile instituţiile culturale ale ţării slujite de nu puţini exponenţi ai elitei intelectuale, mari scriitori, mari editori, mari autori de opere din care o bună parte au rămas, pe drept cuvânt, în patrimoniul naţional cultural. În zilele şi nopţile revoluţiei din decembrie 1989 „băieţii deştepţi“, oameni cu cheile invizibile la gât, au descuiat depozitul de armament împărţind puştile şi pistoalele cui au primit ordin să le împartă: erau, unii dintre ei, prietenii mei sau tovarăşii mei care, iată, luau din nou arma în mână ca să apere cuceririle noii revoluţii, printre care, fireşte, cultura – pe care Florentin Popescu zice în editorialul său că au uitat-o „conducătorii noştri“ trecuţi şi actuali. N-au uitat-o – pentru că n-au avut ce să uite, cultura nu-i o amintire a lor, n-au avut-o niciodată şi e puţin probabil că vor trece din această pricină printr-o „criză de conştiinţă“. Însă dacă stăm strâmb şi judecăm drept, ce-s aceste obiecte de patrimoniu altceva decât, în felul lor, nişte „arme“. Iată de ce se înşală Florentin Popescu: poate că locul predestinat al acestor „arme“ este chiar „subsolul“ Casei care a găzduit atâţia ani depozitul de armament peste care se înălţau etajele culturii noastre din acea vreme. În definitiv, şi cărţile sunt nişte arme – nu-i aşa?
Autor: C. STĂNESCUApărut în nr. 483-4842014-09-11