Când toata lumea îsi concentra atentia asupra gasirii unei solutii pentru evitarea razboiului în Libia, iata ca a explodat si Siria. În acest fel, destabilizarea lumii arabe îsi continua cursul si logica. Daca exista o logica. Presedintele Bachar al-Assad se dovedeste un fel de Gaddafi, adica cinic si sângeros. Maniera în care si-a trisat propriul popor prin promisiuni de reconciliere (ridicarea starii de urgenta), pentru ca apoi sa recurga la uciderea cu sânge rece a demonstrantilor, ne face sa vedem cât de subrede erau parerile unor occidentali cum ca el ar fi ceva mai breaz decât alti lideri autocrati arabi. Ca unii l-au curtat si investesc pâna si acum sperante în al-Assad este o alta poveste, care tine de interese de tot felul. Represiunea la care acesta a recurs nu este cu nimic mai putin criminala decât cea din Libia. De aceea a si fost condamnata.
Presa franceza citeaza declaratiile ministrului de Externe Alain Juppé potrivit caruia reprimarea demonstrantilor de la Damasc – care reclamau, atentie, nu drepturi sociale sau economice ci democratie! – „a fost oarba si brutala“. Washingtonul a condamnat, de asemenea, recursul la forta si a cerut lui al-Assad încetarea imediata a represaliilor. Avea si de ce. Într-o singura zi au fost ucise 82 de persoane. „Comunitatea internationala“, citesc într-un ziar francez, „condamna reprimarea manifestantilor si cere Damascului sa treaca la reforme“. Care comunitate internationala?, l-am auzit întrebându-se pe fostul ministru de externe francez Roland Dumas. Un slogan! Ce înseamna comunitate internationala când Rusia, China, India, Brazilia, Africa de Sud au alte pozitii decât Statele Unite si Uniunea Europeana, afirma el. Ceea ce ar trebui sa dea de gândit. O astfel de observatie vine de la un occidental, un politician avertizat, un fost ministru care a condus diplomatia franceza timp de un deceniu. La nivelul „comunitatii internationale“, sa recunoastem, reactia de indignare a fost prompta. Secretarul general al ONU a cerut încetarea imediata a violentelor iar la ONU s-a cerut anchetarea motivelor care au condus la baia de sânge de la Damasc. Uniunea Europeana, prin glasul – anemic, este adevarat – al doamnei Catherine Ashton îl avertizeaza pe Bachar al-Assad de consecintele nerespectarii drepturilor omului, a libertatilor fundamentale, prerogative esentiale ale statului de drept. Londra, Berlinul, Viena, Atena, Roma, Bruxellesul, Ankara au luat, la rândul lor, atitudine fata cursul brutal al politicii autoritatilor de la Damasc. Rusia, care are în Siria un interlocutor privilegiat, a condamnat represaliile asupra „persoanelor nevinovate“, numai ca, asa cum lesne se întelege, si-a nuantat, chiar a atenuat critica. Moscova implica în context propria idee despre evolutiile din Siria, diferita de cea a statelor europene. Iata cum vede solutionarea conflictului ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov: „Suntem ferm convinsi ca numai un dialog constructiv si o accelerare a reformelor politice, sociale si economice de mare amploare, asa cum ele au fost expuse de conducerea siriana, ar putea sa permita o dezvoltare democratica stabila“.
Nu cred ca expertii în politica externa sunt surprinsi sa vada în aceste pozitii si declaratii diferente evidente de abordare a naturii solutionarii conflictului din Siria si, prin extrapolare, a celor din regiunea mai larga a lumii arabe. Dar asta este o alta problema. Ceea ce poate fi spus aici, fiind numai o parte din adevar, tine de faptul ca factorii politici nu se mai folosesc – cum s-ar fi cuvenit – de expertiza diplomatilor. De fapt, ca valurile de revolte din lumea araba, ajunse, iata, la razboaie, au fost posibile si pe fondul unei crize a diplomatiei. În Franta se vorbeste cu naduf de erori în politica externa înca din vremea când Bernard Kouchner conducea diplomatia. Francezii devin si mai nemultumiti când ajung la ministeriatul doamnei Michèle Alliot-Marie, nu neaparat pentru lipsa de reactii adecvate la mareea contestatara din Maghreb ci, mai ales, pentru implicarea ministresei în istorioare care au pus în dificultate Parisul. Pe fondul lipsei de profesionalism a conducerii diplomatiei franceze, erorile au avut o astfel de greutate încât doamna Alliot-Marie, altfel onorabila, a trebuit sa fie schimbata dupa numai patru luni de mandat. Nici altii nu o duc mai bine. Germanii nu au prea multe cuvinte frumoase despre ministrul lor de externe. Londra îsi regaseste, inoportun istoric, cadenta razboinica imperiala de altadata dovedind ca merge în contra preferintelor celor mai multi britanici. Moscova critica „initiativele“ Occidentului pe care, din calcul, le agreeaza în faza initiala pentru ca mai apoi sa le dezavueze. Pekinul întârzie în ambiguitati si iese din „metafizica“ lui politica abia atunci când devine clara eroarea altora, dupa care recurge la opinii transante. Doamna Clinton, secretarul de stat american, îsi multiplica turneele în lume numai ca razboaiele în care sunt implicate Statele Unite continua, iar sfârsitul lor se complica. Este evident ca dimensiunea militara a politicii externe a statelor puternice a fost supralicitata dupa ruperea „echilibrului terorii“ intervenita ca urmare a dezmembrarii Uniunii Sovietice. Spunând aceasta, nimic nu îndreptateste, atentie!, sa fiu suspectat de eventuale nostalgii. Este o realitate. Despre ea se vorbeste în Occident cu multa deschidere acum. Asa cum este limpede ca, tot în aceasta perioada, diplomatia, cea care ar trebui sa caute, sa pregateasca si sa ofere solutii, a intrat în impas. Daca ma însel, adica daca diplomatia are solutii la care nu am acces, atunci înseamna, cel putin, ca ea nu (mai) este ascultata. Ceea ce ar fi acelasi lucru. De la caderea regimurilor de guvernare comunista – o, cât as vrea sa ma însel! – diplomatia a pierdut teren, recursul la razboi se face cu prea multa graba, cu prea putina responsabilitate pentru perspectiva istorica. Cultura politica a acestei „lumi a tacerii“ care este diplomatia nu mai are prea mult pret în ochii politicienilor iar în cei ai militarilor chiar deloc.
Am devenit un admirator al fostului ministru de Externe francez Roland Dumas când acesta, la televiziune, a demontat erorile care au condus la ceea ce el a numit „razboiul Europei din Libia“. El a cerut luarea în consideratie a opiniilor diplomatilor care traiesc si lucreaza în lumea araba. Este nevoie de o reevaluare a relatiilor dintre Europa si lumea araba, de o noua strategie pentru sfârsitul conflictului dintre palestinieni si evrei, de o sincera asumare (nu voiam sa folosesc acest cuvânt atât de comun si de tocit!) a pacatelor din vremea colonialismului si de mai târziu. Acesta este cadrul mare si obligatoriu al reconcilierii istorice atât de necesara a celor doua lumi, cea a valorilor unei democratii consolidate, si cea în cautarea unei democratii politice scoasa din arcanele religiei. Iar diplomatii cunosc mai bine decât politicienii modalitatea de reîmpacare, de cooperare si întelegere a Occidentului cu lumea araba. Aceasta cale nu implica razboiul ci îl exclude. Vorbind despre erorile care au dus la implicarea Europei în razboiul din Libia, Roland Dumas cerea Occidentului (Europei si SUA, deopotriva) sa înteleaga ca reasezarea raporturilor cu statele islamice trebuie sa porneasca de la realitatea ca, în ultima jumatate de secol, în lumea araba s-a instalat un sentiment de umilinta provocat de politica occidentala. Acest sentiment trebuie înlaturat în primul rând. Recursul la razboi nu îl elimina, ci îl consolideaza.
Am gasit în presa occidentala destule critici la adresa intereselor, alergiilor si initiativelor care conduc la razboi. Diplomatia poate oferi solutii daca este repusa în drepturi si ascultata. Pentru aceasta sefii de stat nu trebuie sa confunde exercitiul puterii cu puterea de a avea initiative. Au aparut sefi de stat care iau rapid initiative, care improvizeaza chiar, în functie de sfaturile de taina pe care le primesc de la prietenii, de obicei bogati si cu interese majore în lume, care le-au sustinut campaniile electorale. Pe cai absconse ei apara interese care convin unor grupurilor de afaceri de tot felul, sau militare, si contravin intereselor pacii, inclusiv intereselor nationale. Multi considera acum, când încep sa fie facute socotelile costurilor, ca initiativa militara în Libia, decisa în detrimentul celei politice, a fost o eroare. O directie la fel de gresita pot sa aiba si evenimentele din Siria. Criza din lumea araba a facut ca razboaiele din Irak si din Afganistan sa treaca în plan secund. Daca ar fi sa dam crezare unora dintre informatiile de ultima ora, oricât de bine sunt (înca) filtrate, ar trebui sa consideram ca ambitiile presedintelui Sarkozy de a pune ordine în Libia au stânjenit serios demersurile diplomatiei americane care lucreaza discret pentru iesirea din razboiul din Afganistan. Iata despre ce este vorba. În ziarul „Financial Times“ a aparut articolul unui jurnalist pakistanez, Hamid Karzai, expert în problema afgana, în care se spune: „Dupa doi ani de dispute interne si de rivalitati, administratia Obama ajunsese, pentru prima data, sa aiba aceeasi parere privind intensificarea discutiilor secrete cu talibanii. Ea, administratia americana, doreste, în plus, sa extinda negocierile si cu statele din regiune, în special cu Pakistanul care detine cheia unei reglementari pasnice; Statele Unite si NATO pregatesc deja retragerea trupelor pâna în 2014“. Daca lucrurile stau asa, si nu avem nici un temei sa suspectam „Financial Times“ ca ar fi putut face o gafa publicând un astfel de articol, atunci întelegem mai bine de ce Washingtonul a avut rezerve fata de impetuozitatea de început cu care presedintele Sarkozy dorea sa implice lumea democratica occidentala în razboiul din Libia. Si de ce criticile Washingtonului la adresa represiunilor din Libia si Siria, citite cu ochi ager, par sa indice o anumita prudenta fata de acceptarea unei înlocuiri bruste a celor doi sefi de stat, înainte de a fi pregatite echipe loiale de guvernare atât la Tripoli cât si la Damasc. Washingtonul are experienta trista a schimbarilor de la Bagdad: noul guvern „democratic“, instalat prin fortarea rezultatelor alegerilor, nu este mai tolerant decât cel al lui Saddam Husein. El trateaza manifestantii care reclama libertate cu aceeasi severitate cu care o facea dictatorul capturat si spânzurat. Protectia cu care Occidentul i-a ocrotit pe kurzi, înca din 1991, nu a dat rezultatele scontate dupa ascensiunea acestora la putere în Irak; ei sunt la fel de corupti si au devenit pe aceasta cale la fel de bogati ca si cei din clica lui Saddam Hussein. Copia la indigo se produce în Afganistan cu echipa lui Hamid Karzai pentru care au fost falsificate, de asemenea, alegerile, în speranta ca se va ajunge mai lesne pe calea democratiei. Daca aceasta speranta a existat si, mai ales, daca a fost sincera. Oricum ar fi, cursul evenimentelor din Afganistan nu favorizeaza neaparat o iesirea onorabila a Statelor Unite din razboiul în care s-au înfundat cautând teroristi prin muntii neprimitori ai Asiei îndepartate. Asa se explica initiativa tratativelor secrete ale Washingtonului – când vor fi fost începute, Dumnezeu stie! – cu talibanii – pusa, iata, în dificultate de ambitiile militare surprinzatoare ale unor europeni. Initiative care trebuie sa aiba în spate nu simple interese economice ci dorinta de construire a unei autoritati de pozitie în strategia pentru configurarea lumii viitoare. Dar, chiar si pentru aceasta, mai ales pentru aceasta, diplomatia ar fi fost de preferat. Adica solutiile politice si nu cele militare. De aceea este de neînteles de ce Franta, Italia si Marea Britanie trimit la Bengazi consilieri militari rebotezati peste noapte „ofiteri de legatura“ sau „instructori“. Se stie ca rezolutia 1973 a ONU interzice orice prezenta militara terestra în Libia. La orizont apare o noua neîntelegere între aliati, chiar daca presedintele Obama a declarat ca „sustine“ o astfel de decizie. Serghei Lavrov, ministrul rus de externe, a estimat ca trimiterea de consilieri militari francezi, britanici, italieni „marcheaza începutul unei operatii militare terestre“, act „cu riscuri si cu consecinte imprevizibile“. O neîntelegere usor detectabila în pozitia secretarului de stat american care a exclus explicit ca Statele Unite sa recurga la acest nou tip de angajare. Doamna Clinton a invitat la cumpatare comparând campania NATO din Libia cu cea din Kosovo, din 1999: „Va reamintesc ca Statele Unite si alti parteneri au bombardat tinte din Serbia (cum o fac acum fortele NATO în Libia, n. n.) timp de 78 de zile“. Bombardamente care au facut, vorba unei alte doamne, tot secretar de stat, Madeleine Albright, victime colaterale. Destule, adaug eu, astfel încât doamna Clinton, prudenta, tine sa evite cu orice pret sa ajunga în situatia de a mai da explicatii.
Sa fi atacat gresit comunitatea internationala si drumul Damascului? Care comunitate internationala, vorba lui Roland Dumas!