„Sfantul Petru al revistelor“

Degeaba se spune ca ziarul traieste o zi: document istoric, el continua sa traiasca, înmagazinat în arhive si dictionare, necitite, dar citate în numeroase si felurite chipuri. La rându-le, si cu atât mai mult, nici revistele n-au o existenta efemera, saptamânala, lunara sau trimestriala: ele intra în patrimoniul cultural national, sunt instrumente de lucru indispensabile. Tiparite pâna mâine, ele vor disparea ca sa supravietuiasca, spre neplacerea multor conservatori, în format electronic, care la rându-i, nu stim ce viitor are si el. Revistele, acelea care au fost si mai sunt, au si o specie aparte de cititori, mai presus de cei saptamânali sau lunari: istoricii presei românesti sunt soldati de elita ai culturii nationale, conservatori de neînlocuit, ca un personaj al lui Anatole France, ai unui tezaur din care multi, foarte multi si pentru multa vreme urmeaza a se înfrupta. Un asemenea benedictin, istoric de elita al presei literare românesti este dl Ion Hangiu, care, la 90 de ani, nu e mai putin dinamic si entuziast în meseria lui ca la 30 sau 50. În interviul luat de Rodica Lazarescu si Marin Iancu pentru „Saeculum“ (7-8/2013), autorii convorbirii scriu: „Dovedind o nedezmintita vocatie de istoric literar, între 1960 si 1996, o întreaga viata de om, Ion Hangiu se apleaca, în eforturi rabdatoare si lipsite de orgoliu, asupra presei românesti de la începuturi si pâna în prezent, publicând «Presa literara româneasca. Antologie de articole-program», vol. I-II (1968) si «Reviste si curente în evolutia literaturii române» (1978). Cartea sa de referinta este, fara îndoiala, «Dictionarul presei românesti. 1790 – 1982 » (ed. I, 1987, premiata în 1990 de Academia Româna, ed. a II-a, 1996, ed. a III-a, 2004), dictionar analitic, lucrare extrem de importanta, parte si desavârsire a unui plan grandios, fata de care, de-a lungul anilor, si-au dovedit interesul carturari luminati ca Al. I. Odobescu, B.P. Hasdeu, Nicolae Iorga, Ioan Bianu, Nerva-Hodos, Dan Simonescu, Ovidiu Papadima s.a.“. Nascut la Horezu, în satul olarilor, Ion Hangiu considera ca „matricea stilistica“ e mult mai larga decât celebrul sat, caci, spune el, „eu de fapt tin de toate provinciile românesti. A „unit“ aceste provincii într-o singura tara de hârtie cuprinsa între copertile marelui sau dictionar – opera unei vieti traite cu ochii pe paginile celor 2.680 de publicatii incluse în ultima editie a Dictionarului sau, certamente monumental: „Am stat în biblioteca 60 de ani ca sa le citesc“. Nu se faleste, dar e un motiv de lauda ca este cu siguranta singurul cititor integral al revistelor românesti, deschizând astfel „pârtii“ de cercetare si studii mai multor generatii. Niculae Gheran spune ca Ion Hangiu este „Sfântul Petru al revistelor românesti“ – îi transmit autorii interviului cu ocazia împlinirii celor 90 de ani: „Daca nu era domnul Gheran, nu era nici «Dictionarul presei românesti», nici eu nu eram, pentru ca a fost un permanent imbold sa fac acest dictionar. Dictionarul este un rezultat al acestei colaborari permanente cu Niculae Gheran, asa ca cine va face, în viitor, istoricul revistelor, al presei, trebuie neaparat sa vorbeasca despre aceasta colaborare. El era la Editura Enciclopedica, eu lucram la Editura Didactica, în felul acesta s-a realizat o colaborare perfecta între un editor si un iubitor al presei – ca eu asta am facut, sa ma uit peste reviste cu acesti ochi ai mei care în ultima vreme vor sa ma lase, sa le înregistrez în «Dictionarul presei românesti»“. Sfântul Petru poate fi fericit: înregistratorul sublim al revistelor românesti si paznicul Raiului de hârtie din dictionarul pe care l-a realizat într-o viata au în comun fidelitatea fata de tot ce intra acolo, o mostenire nepretuita a trecutului pentru viitor. Cine uita nu merita: cuvintele lui Nicolae Iorga sunt azi, când memoria, ca si hârtia, dispare, mai actuale ca oricând, ca si modelul de om al celui numit de Niculae Gheran, „Sfântul Petru al revistelor românesti“. Actul cultural al lui Ion Hangiu constituie o forma admirabila de eroism intelectual, similar cu acela al editorului lui Rebreanu. Cum stim, acest tip de eroism avea loc într-o vreme când, potrivit batrânului cronicar, nu era omul deasupra vremurilor, ci „bietul om sub vremi“ si pândit de jur împrejur de cei ce pazeau vremurile ca ele sa nu se schimbe! Si totusi, în acele vremi, Sisif muncea, se chinuia si era fericit: Rebreanu vedea din nou lumina zilei si a tiparului, cu „Gorila“ cu tot, gratie lui Niculae Gheran, iar presa româneasca, dintre ai carei fondatori si slujitori multi înfundasera puscariile vremurilor ce s-au perindat, cunostea „sub vremi“, triumful intrarii într-un tezaur nepretuit, „Dictionarul“ lui Ion Hangiu, pus sub ochii celor de ieri si de azi. Dar azi, si mai ales mâine, dupa ce ne-am eliberat din nou, în 1989, va mai fi Sisif fericit? „Mai sunt posibile astazi asemenea acte eroice?“ – pica întrebarea, tulburatoare, a autorilor interviului din „Saeculum“, la care „Sfântul Petru“ raspunde socant si rau prevestitor: „Nu cred ca mai sunt!“.
„Afacerea Skoda“ –
editie revazuta
De citit cu creionul în mâna în acest numar al revistei „Saeculum“ sunt multe. În primul rând articolul amar si întelept al lui Niculae Gheran despre proasta guvernare dintr-o tara în care „câtiva buni români fac un troc stupefiant: Dam aur, contra locuri de munca“!, împlinind astfel, din prostie sau ticalosie, premonitia – zice dl Gheran, desi nu era doar atât! – din versurile lui Goga: «Muntii nostri aur poarta,/ Noi cersim din poarta-n poarta». La fel or fi procedat si arabii, care au valorificat si valorifica petrolul, considerat „aur negru“? Datorita acestei averi inestimabile si-au ridicat orasele si nivelul de civilizatie. A îndraznit careva sa se declare stapân pe titeiul lor, contra locuri de munca sau de veci? – întreaba cu sarcasm N. Gheran, si da, alegoric ori simbolic, un exemplu echivalent: „e ca si cum i s-ar lua unui taran porcul din curte, platindu-i-se munca de a-l fi taiat, transat si afumat, plus o ciozvârta din animal, sa-si gateasca niste sarmale de Craciun si o piftie de Anul Nou“. Dupa aceea, rabdari prajite, caci, vorba lui Madalin Voicu, pe care dl Gheran îl stie de la Peles de când era mic de tot!, „din redevente“ se câstiga cât praful de pe toba într-un „târg“ oneros pentru tara ce sta sa pice în gaura ca o gura stirba ramasa din „Muntii nostri aur poarta…“. Opinia lui Niculae Gheran e ca „Afacerea Skoda din timpul guvernarii national-taraniste, culminata cu demisia premierului Iuliu Maniu, risca sa fie egala cu zero în comparatie cu ce s-a pus la cale din umbra“ între impresarii lui Gold Corporation si guvernantii si parlamentarii pe care, totusi, experimentatul si patitul editor îi crediteaza, binevoitor, cu „buna credinta“. Nu-i nici macar „prostie de buna credinta“: ce-au pus la cale, din umbra, acesti excursionisti si zilieri ai patriotismului din Parlamentul si Guvernul tarii despre care scrie dl Gheran, alta decât România, reclama un tratament cu totul diferit de bunavointa pe care, din decenta, le-o acorda. Reclama catusele si zeghea.
Buldozerul si Istoria
Mai trebuie citit în „Saeculum“ articolul lui Vartan Arachelian despre Leon Kalustian (105 ani de la nastere), om (dar nu orice fel de om: armean!) care a petrecut (!) doua stagii de câte un cincinal traite dupa zabrele. Primul cincinal trait dupa zabrele e din cauza unei carti cu amintirile lui Ciano, ginerele lui Mussolini. Al doilea, ghinion!, tot cartile i l-au pricinuit: acest mare ziarist atragea atentia cu lumina cartilor pe care atâta le iubea ca le mai dadea si altora ca sa-i lumineze. A urmat un „întuneric“ de alti cinci ani pe lânga cei dinainte, care tot dintr-o carte i s-au tras. Si înainte, si în timpul regimului comunist, ziaristul Leon Kalustian, spune prietenul sau mai tânar Vartan Arachelian, s-a pus în conflict cu extremele politice, facându-se aparatorul celor abuzati de autoritati, indiferent de culoarea lor politica. Aceasta echidistanta de tip umanist si umanitar defineste comportamentul ziaristului cu doua cincinale de puscarie la activ: n-avem azi, din pacate, cui zice „aviz amatorilor“! Îndrazneala si verticalitatea gazetarului româno-armean Leon Kalustian n-are nimic în comun cu acel curaj specific national si românesc potrivit caruia „o semnam si o dam anonima“, nici cu onoarea reparata prin scrisori colective de protest depuse respectuos si politicos în plic si trimise autoritatilor în drept si nici cu „listele“ de semnaturi ca semn al solidaritatii. Leon Kalustian, gazetar de elita si scriitor de rang secund scria si semna de unul singur, nu în cârdasie, în colectiv sau pe liste semnate de o gramada din care multi nici nu stiu ca semneaza. Avea o forma de curaj neimplicat în tovarasii de conjunctura: când la noi se protesta cu scrisori colective si respectuoase pentru ignoranta destinatarului ce trecea cu buldozerul peste traditii si istorii românesti, armeanul dadea la publicat nu o scrisoare, ci „Buldozerul si Istoria“, un strigat public de revolta contra campaniei de demolari ajunse la paroxism în „obsedantul deceniu“ sub privirile îngrozite, dar mute, ale multora, ale celor mai multi de fapt. El scrie personificând fabulistic instrumentul demolarii, Buldozerul: „Mie însa cuvântul («buldozerul») îmi displace pur si simplu fiindca are în sunetul lui o sugerare dusmanoasa si razboinica, un ciudat amestec de vandalism si de salbaticiune gata la pânda, gata sa se napusteasca, sa sfâsie si sa devore“. Mai transparenta decât o fabula pentru cei mici si directa împotrivire la samavolniciile epocii aceleia în care buldozerul parea de neoprit, „fabula“ lui Leon Kalustian a fost oprita cu strigate de spaima de cenzura si pusa apoi la loc, în pagina, si publicata în „Flacara“ lui Adrian Paunescu, unde ziaristul Leon Kalustian avea rubrica, „Simple note“, înghitita cu noduri de cenzura pe tot parcursul existentei sale. „În plina declansare a isteriilor dictatoriale de demolare a trecutului“ – scrie Vartan Arachelian – tableta devastatoare a lui Kalustian a aparut, dupa suspendarea ei de cenzura, gratie lui Adrian Paunescu, fapta si ea onoranta pentru memoria poetului, altfel atât de pângarita de fostii sai cunoscuti, rivali dar si „prieteni“. „Buldozerul si Istoria“, aceasta „fabula“ a lui Leon Kalustian valoreaza în planul moral al eticii gazetaresti si scriitoricesti cât toate „scrisorile“ pretinsilor protestatari, semnatari în umbra colectivului de oameni ai muncii ai unor proteste strigate în soapta la pereti. „Din pacate, noteaza Vartan Arachelian, la judecata pamânteana de apoi, de dupa Revolutie, faptele bune, cele de mare curaj, sunt ocolite“. Leon Kalustian a murit. Adrian Paunescu a murit. Curajosii de ieri îsi traiesc curajul în umbra mortii lor, schimbând radical vorba îndatinata: „Despre morti, numai de rau“. Pacat. Asa se scrie istoria mare: istoria mica mai are de asteptat.