Dumitru Pop consideră că ideea de trecere şi de integrare a fost preluată de Biserica creştină din folclor, atunci când a instituit botezul, cu toate că acest moment religios creştin
„a fost însoţit de numeroase manifestări cu totul laice,
profane, care culminează cu petrecerea cu dans care avea loc în mod cvasi-obligatoriu altădată. «Cumătria» – cum se numea mai ales odinioară acest moment – marca, în chip solemn, intrarea nou-născutului în marea obşte a satului, ceea ce vine să explice caracterul de petrecere al manifestării“.
(Pop, 2004: 38)
Odată primit în rândul Bisericii, nou-născutului, prin întreita scufundare în cristelniţă, i se iartă păcatele strămoşeşti şi primeşte în el Duhul Sfânt şi, aşa cum ne relevă răspunsurile, această Taină se săvârşeşte o singură dată. Dicţionarul de simboluri apropie simbolistica acestui obiect ritual, cristelniţa, de cea a cazanului din legendele celtice: „baia de purificare şi întărire, renaşterea într-o nouă fiinţă sau înălţarea la o nouă demnitate. Cristelniţa este una din numeroasele imagini ce corespund riturilor de trecere, iniţierii, care ne introduce într-o lume superioară. Ea este aşezată, de obicei, pe un stâlp central care-i serveşte drept soclu şi simbolizează axul lumii, în jurul căruia se rotesc existenţele schimbătoare, mai poate sta pe patru coloane, care amintesc de cele patru puncte cardinale şi de totalitatea universului sau de cei patru evanghelişti şi de totalitatea revelaţiei. Cristelniţa este un simbol al regenerării“ (Chevalier, Gheerbrant, 1994: 390).
Şi azi ca altădată (reiese din accentuările făcute), o primă îndatorire a naşei va fi aceea de a pregăti lumânarea de botez, florile, panglicile pentru lumânare care nu trebuie să fie nici prea scurtă – finul se va căsători prea repede, nici prea lungă – se va căsători prea târziu. Bucata de pânză albă se considera că trebuie să fie nefinisată, necusută, pentru că şi pruncul Hristos a fost înfăşat astfel, aşa cum se subliniază în informaţiile din teren; acum se îmbracă în rochiţă/costumaş, haine albe, în general, cumpărate de la oraş, de către naşi.
Mărturiile participanţilor la interviu au făcut dovada, în mod cu totul neaşteptat, a unor solide cunoştinţe de învăţătură ortodoxă, răspunsurile lor – la o cercetare mai aprofundată – fiind similare sau chiar identice cu explicaţiile pe care le oferă literatura de specialitate. Astfel, selectăm câteva concordanţe surprinse cu această ocazie: lumânările simbolizează credinţa aprinsă în sufletul celui botezat, sunt trei la număr, trimiterea la Sfânta Treime este evidentă. Ungerea cu untdelemn înseamnă mila lui Dumnezeu, scufundarea reprezintă cufundarea omului vechi şi naşterea omului nou prin puterea Duhului Sfânt.
Mirungerea se face cu mir sfinţit de Patriarhul ţării în Joia Mare, înconjurarea mesei se face de trei ori, în numele Sfintei Treimi, cercul simbolizează legătura continuă cu aceasta, spălarea cu buretele semnifică iertarea păcatelor strămoşeşti, iar tunderea reprezintă supunerea omului la legile lui Dumnezeu. Numai preotul poate săvârşi tainele şi slujbele bisericeşti, doar în caz de primejdie de moarte, în lipsa acestuia, poate să boteze şi un creştin, care va scufunda sau va stropi cu apă pe cel ce se botează, rostind cuvintele potrivite acestui rit, formulă pe care am enunţat-o deja. De asemenea, în răspunsurile de pe teren s-a consemnat şi faptul că pruncul mort nebotezat nu este înmormântat cu preot, ci este îngropat fără nicio rânduială creştinească, părinţii trebuind să-şi mărturisească vina la duhovnic şi să respecte canonul rânduit de acesta; se consideră că pruncii născuţi morţi nu au suflet, în consecinţă nu pot fi nici botezaţi, nici îngropaţi cu rugăciuni creştineşti şi nici pomeniţi „împreună cu adormiţii întru Domnul“.
În general, se alegea naş „cu stare“ şi „cu trecere“, omiţându-se adesea esenţa şi anume că părinţii spirituali vor da chezăşie pentru pruncul ce se boteza şi că vor da seama „înaintea Judecătorului păntru îndatoririle ce o luat asupra lor“, cum se accentuează în răspunsuri. Naşii se moşteneau de obicei; existau în sat câteva familii, două-trei, „care cununau şi botezau tăt satu“. Obligaţia era să boteze primul copil, restul, doar în măsura voinţei şi a posibilităţii lor materiale.
Conform învăţăturii creştin-ortodoxe, botezul ar trebui să se facă la şase săptămâni, dar realitatea concretă arată că se făcea şi la o săptămână, în caz de boală; de asemenea, tradiţia interzice căsătoria între copiii naşilor şi cei ai finilor, consideraţi ca fraţii, precum interzice şi dreptul de a fi naşi celor care „trăiesc împreună fără cununie bisericească şi cei îndepărtaţi de la Sfânta Împărtăşanie, cu puterea arhiereului sau a preotului“. Conform uzanţelor Bisericii ortodoxe, înainte de a boteza, naşii trebuie să se spovedească şi să se împărtăşească. Dacă cel mic rămâne orfan, este datoria naşilor de a-l creşte. Importanţa de care se bucurau părinţii spirituali ai copilului se vede şi din locul care li se rezerva „la masa de onoare, de-alăture cu popa“.
La masa de după botez, aminteam mai sus, mergeau doar apropiaţii, într-un număr restrâns, femeile aduceau mâncare, bărbaţii băutură, pentru a ajuta familia nou-născutului, căruia i se făceau şi daruri. În zilele noastre, petrecerea de după botez ia dimensiuni ample – şi ca număr de participanţi, uneori şi până la o sută, cum ni s-a evidenţiat – şi ca mod de manifestare, „filmează, fac poze, închiriază local în Zalău, mai demult nu să ştie atâte“ (Rus Rozalia, Deleni, Sălaj).
Avem suficiente dovezi în sprijinul afirmaţiei că obştea sătească stăpâneşte profunde cunoştinţe cu privire la indicaţiile cu caracter restrictiv impuse de Biserică, într-un astfel de context ne apar pertinente, raportate la literatura de specialitate, unele răspusuri precum cele ce urmează: „şPentru copiii avortaţi şi copiii născuţi morţi se mai poate face botez?ţ Nu, că nu au suflet. <Mamele care au avortat> trăbuie să ţâie rânduielile creştineşti, să deie de pomană din prisosu lor cât mai mult, să boteze măcar câţî o ptierdut. Să deie naştire şmăcar la câţi copii au pierdutţ, de vreu să aibă trecere în faţa lui Dumnezău, de nu, rămân cu osânda veşnică“ (Bonţe Maria, Ban, Sălaj).
În accepţia aceleiaşi informatoare, sufletele copiilor nebotezaţi şi ale celor avortaţi „nu pot intra în rai, că nu o fo botezaţi, da, păntru că n-o avut păcate, nu intră nici în iad. Ştie Dumnezo unde stau, între iad şi rai undeva, până la Sfânta Judecată, când să hotăreşte la fiecare soarta veşnică“. „<După canoanele bisericeşti, botezul se face numai la beserică, nu vine preotul acasă> în zî de sărbătore, după ce ai participat la Sfânta Liturghie, cum să cuvine, nu cum fac unii, că stau acasă, pă timpu slujbii, să ospătează bine, nici grije n-au şi la doişpe, când lume iese atunce de la beserică, atunce să înfiinţază şi ii cu pruncu la botez. Să vezi că şi pruncu, după ce să botează, îi mai cuminte, mai liniştit şi nici nu mai plânje atâta ca înainte. şCopilul trebuie afundat de trei ori, cu numirea Tatălui, a Fiului, a Duhului Sfântţ, nu cum îi la modă acuma, că să stropeşte sau să tornă“ (Mureşan Gheorghina, Giurtelecu Şimleului, Sălaj).
Arhaic versus modern
Toate aceste convingeri vorbesc despre un orizont mental tradiţional coerent în care iniţierea se realizează sub „patronatul“ obştii săteşti care şi limitează, dar şi ocroteşte individul, prin intermediul unor norme şi manifestări pline de autoritate şi de o surprinzătoare vechime. Aşa cum relevă Ernest Bernea, formele sub care apare iniţierea variază în funcţie de tipurile de societate, de la cele mai simple, până la cele mai evoluate, „aşa cum sunt botezul în creştinism, circumcizia în iudaism sau tatuajul în totemism. Actele rituale nu se produc însă, numai în fraternizarea religioasă, ci şi în cazul profesiunilor, castelor şi chiar în cazul organizaţiilor politice sau războinice. (…) În satul românesc tradiţional, în afară de botez, mai apar o seamă de obiceiuri îmbibate de substanţă religioasă, care se produc la vârsta pubertăţii şi chiar în feciorie. Goghea mare la copii, suratele la fetele mari sau frăţia de cruce la feciori, deşi în forme şi la vârste deosebite, pot să apară tot ca acte de iniţiere. Botezul, în general, dominat de elementele sacre, nu angajează, în executarea obiceiurilor, lumea de dincolo de familie şi naşi“ (Bernea, 2006: 46).
În comunitatea rurală, se menţine solidă credinţa în Sfintele Taine, percepute ca „lucrări sfinţitoare, instituite de Iisus Hristos“ şi se consideră că abaterea de la rânduielile bisericeşti poate cauza mari neplăceri. Se acordă, în consecinţă, o mare importanţă respectării cu seriozitate a tuturor preceptelor legate de naşterea unui copil, pentru ca acesta să poată intra în comunitatea creştină ortodoxă, moment de importanţă capitală în care – aspect deosebit de însemnat –, naşii, în numele copilului, fac de trei ori lepădarea de satana urmată de unirea cu Hristos, „că şi Hristos di tri uări o fo ispitit“ (Linczing Elisabeta, Luna, Cluj).
Se cuvine să specificăm că instituţia năşiei este „guvernată de reguli precise, obligatorii pentru toate părţile contractante. Astfel, naşul de la botez al mirelui devine naşul de cununie al acestuia şi, în continuare, naşul de botez al copiilor noului cuplu sau cel puţin al primului nou-născut. Cum se vede, năşia se moşteneşte tot pe linie paternă, naşul de botez al băiatului (mirelui), şi nu naşul de botez al fetei (miresei) devenind naşul de cununie al cuplului. Descendenţa patriliniară şi reşedinţa virilocală, specifice societăţii româneşti tradiţionale, se impun şi în ceea ce priveşte păstrarea naşului de botez al bărbatului la cununie. De aici diferenţa de statut şi de tratament dintre băieţii şi fetele dintr-o familie“ (Constantinescu, 2000: 131).
„În situaţii excepţionale, dacă naşii mor, funcţia aceasta este preluată de către fiii lor, ceea ce subliniază o dată mai mult, transmiterea obligaţiei tot pe linie bărbătească. Schimbarea naşilor se face numai cu acordul celor în drept. (…) Rezultă că raporturile care se stabilesc între naşi şi fini sunt deosebit de puternice, concurând adesea relaţiile consangvine, naşii fiind consideraţi, cel puţin pe timpul nunţii, dar şi după aceea, «mai mult ca părinţii». De aici prelungirea anumitor interdicţii proprii familiei nucleare (restrânse, conjugale) asupra grupurilor naş-fini, cu extensia dincolo de inşii implicaţi direct în relaţie, cuprinzând pe toţi consangvinii direcţi, fraţi, surori, copii, uneori chiar mai mult decât atât. Este vorba, în primul rând, de interdicţia căsătoriei între aceştia şi implicit, de interdicţia incestului“ (Constantinescu, 2000: 132).
Este suficient să amintim, din multitudinea de lucrări care aduc în discuţie slujbele legate de cele mai importante momente din viaţa omului, lucrarea preotului Florin Drăgoi, esenţială pentru înţelegerea aprofundată a rosturilor complexe ce ţin de acestea, învăţături pe care ne întemeiem şi afirmaţiile noastre şi încercarea de a surprinde felul cum este receptat botezul în sfera comunităţii ortodoxe, în spaţiul supus investigaţiei. Prin urmare, am supus observaţiei dacă rânduielile săvârşite în vechime cu atâta stricteţe sunt actualizate şi reiterate azi cu aceeaşi atitudine.
Astfel, unul dintre faptele relevante ni s-a părut acela că, deşi uneori vrednicia preotului poate ridica suspiciuni, botezul săvârşit este recunoscut ca fiind valid, la fel şi toate celelalte taine, dar important este să fie săvârşite corect, după rânduiala Bisericii. De asemenea, stropirea cu apă sfinţită a copilului, a mamei şi a casei are, conform mentalităţii, rolul de a curăţa şi de a păzi de duhuri necurate şi de boli. Se consideră că naşterea provoacă o stare de necurăţie, fapt pe care l-am evidenţiat deja în paginile anterioare, dispoziţie care echivalează şi cu o profundă vulnerabilitate. Rânduiala cere ca părinţii copilului „să se aşeze sub ocrotirea divină“, bând dimineaţa pe nemâncate apă sfinţită, apă din care se va turna şi în vasul de îmbăiere al copilului până la botez, când va fi „îmbisericit“. Tradiţia populară extinde şi la copil interdicţia de a nu ieşi din casă până la molitva de patruzeci de zile a mamei, timp în care, s-a văzut, cei apropiaţi o ajută la treburile casnice până la refacerea ei completă, atitudine creştinească bazată nu numai pe conştiinţa statutului vulnerabil al femeii, ci şi pe interdicţiile legate de necurăţie pe care se ridică tradiţia în perimetrul supus investigaţiei, interziceri ce ţin de nepărăsirea casei şi de săvârşirea anumitor treburi casnice, cum ar fi coacerea pâinii sau scoaterea apei din fântână.
Conform învăţăturii ortodoxe, botezul este cea dintâi Taină prin care copilul renaşte duhovniceşte, prin iertarea de păcatul originar şi prin îmbisericirea lui, Taină în absenţa căreia nimeni nu se poate bucura de celelalte, a Împărtăşirii, a Cununiei, a Maslului sau a Hirotonirii. Rânduiala cere, am remarcat, ca botezul să fie săvârşit până la patruzeci de zile de la naştere, dar există posibilitatea amânării dacă termenul cade într-unul din cele patru mari posturi de peste an, neglijenţa părinţilor de a amâna nejustificat data botezului putând periclita mântuirea copilului, aşa cum reiese şi din informaţiile preoţilor intervievaţi care au ţinut să accentueze faptul că, în cazul în care copilul prezintă semne de slăbiciune trupească, poate fi botezat chiar din prima zi. Botezul în caz de necesitate se poate face după acelaşi ritual cuvenit, aşa cum am arătat, prin stropirea cu apă şi pronunţarea de către orice creştin a formulei sacramentale a botezului, urmând ca, dacă se însănătoşeşte, copilul să fie dus la biserică pentru completarea rânduielii.
Ni s-au semnalat cazuri în care chiar a fost nevoie de un astfel de botez justificat mai mult prin faptul că pruncul era grav bolnav şi dădea semne că nu ar supravieţui, cu convingerea, de altfel mărturisită de fiecare dată, că săvârşirea botezului mai devreme de termenul rânduit, adică de patruzeci de zile, nu numai că a unit pe prunc pe deplin cu Dumnezeu, oferindu-i şansa la mântuire, dar şi că a grăbit însănătoşirea acestuia, în ciuda verdictului nefavorabil rostit de medici. Subiecţii au ţinut să releve caracterul cu totul excepţional al acestui rit şi credinţa lor nestrămutată în însemnătatea complexă pe care o deţine.