În Italia (potrivit presei din diaspora), noi, românii, am înregistrat în luna septembrie succesul unui conational, declarat cel mai bun om de afaceri imigrant. Si am mai avut… doi spânzurati!
Omul de afaceri a fost felicitat pâna si de guvernul României. Interesul pentru cazul celor doi spânzurati cine l-a preluat?
Un psihiatru îmi spunea ca pentru a comite un act de suicid trebuie sa fi pierdut sensul vietii. Si ca sensul vietii se bazeaza exclusiv pe sentimentul încrederii în tine însuti. Cine te poate sustine pentru a nu-ti pierde la un moment dat aceasta încredere? Cum? Si mai ales pe ce se bazeaza ea?
Tot „specialistii în suflet“ spun ca aceasta încredere în tine se bazeaza pe o anumita structura psihica. Pe un anumit curaj de a înfrunta viata.
Teoriile despre emigratie sustin ca, de regula, nu pleaca din tara lor numai cei care traiesc în conditii extrem de grele (vezi cazul eschimosilor: ati vazut dumneavoastra multi dintre ei bântuind prin lume?).
Tot teoriile despre emigratie spun ca nu pleaca din tara lor nici oamenii cei mai saraci din punct de vedere material. Iar saracia nu trebuie cautata numai în convoaiele de cersetori de la Moastele Sfintei Parascheva din Iasi. Saracia are multe fete. Depinde de nevoile vremii în care o iei în seama. Depinde de locul în care o iei în seama. Despre saracie vorbeste si cartea unui scriitor tânar, un american exceptional, Paul Auster (publicata în traducere de Polirom). Titlul cartii este „Sunset Park“. Eroii sunt tineri intelectuali din New York, care nu au cu ce sa-si plateasca chiriile si locuiesc în case parasite, pâna în momentul în care sunt evacuati de politie. Or, ati vazut dumneavoastra multi asemenea intelectuali americani umblând, emigranti, prin lume? Trebuie sa recunoastem ca nu. Nu înca.
Deci, spun teoriile despre emigratie, tara nu si-o parasesc nici cei chinuiti de conditiile ei de trai si nici cei mai saraci oameni ai ei. Tara si-o parasesc cei înzestrati de viata cu un anume curaj: curajul care te face sa poti lua totul de la început, împotriva datelor tale naturale.
Revenim la conationalii stabiliti în Italia. Curajul în fata vietii nu i-a lipsit nici unuia dintre ei. Însa viata omului de afaceri e înfloritoare, pe când ceilalti doi au sfârsit-o în streang.
Cel cu viata înfloritoare da interviuri. Si, astfel, aflam cum a facut de se afla pe val. Ceilalti doi tac. Si despre drama pe care o duc cu ei stie doar vântul.
Omul de afaceri spune ca succesul lui se datoreaza faptului ca a stiut sa munceasca. Pai altfel cum? Din modul în care îsi explica ascensiunea, se întrezareste un om care stie ce spune. Fara munca, prin spalari de bani, vânzari de tara si alte asemena îndeletniciri, se fac milioanele. Dar, mai devreme sau mai târziu, se pierd milioanele. Omul nostru spune ca în 2012 a avut un volum de afaceri de 19 milioane de euro. Pare credibil, când îi iei în consideratie argumentatia. Omul a stiut sa munceasca.
Despre barbatul care a fost gasit spânzurat în casa lui, pe balcon, stim putine lucruri. Presa a trecut peste cazul lui razant. Mie mi-au ramas ochii pe articol. Fiindca as fi vrut sa aflu cum poate ajunge cineva, care a dovedit ca are curaj, la o asemenea neputinta. La un asemenea nivel al pierderii sensului vietii. Omul, un barbat tânar, nu a lasat nici o scrisoare în urma lui. Nu a cerut si nu a dat nimanui socoteala pentru actul suprem pe care l-a savârsit.
Cum tot ce se întâmpla se pune pe seama crizei, cum din cauza ei toti cei din tarile cu probleme economice suntem aproape nebuni, esti tentat sa crezi ca omul s-a sinucis fiindca nu mai avea serviciu. Nu mai avea, deci, unde sa munceasca si el, ca altii, pesoanele de succes. Ne înselam însa. Avea. Deci, se pare ca nu munca este cea care ne tine în echilibru psihic. Nu ea este singurul factor care ne împinge în fata guvernelor din tarile gazda, pentru a fi felicitati ca cei mai de succes oameni din diaspora.
Singuratatea? Se poate. Cel gasit de politie leganându-se pe balcon, se pare, nu avea pe nimeni pe care sa puna atât pret, încât sa-i lase câteva cuvinte scrise, la trecerea spre cealalta lume. Sa-l fi îndemnat aceasta singuratate la decizia lui? Sa fie ea, relatia defectuoasa cu cei din jur, cauza pierderii sensului vietii? Sa fii oare capabil de suicid atunci când nu mai pui pret pe nimeni?
Femeia românca, nici ea tocmai batrâna, pe care carabinierii au gasit-o spânzurata la o margine de padure într-un alt colt de Italie, avea o sora. Si, mai presus de orice, avea o fata. Femeia nu era singura. Ea a lasat în urma ei o scrisoare. Despre continutul scrisorii nu stim nimic. Nu e dreptul nostru sa stim. Dar se pare ca nici faptul ca nu ai o relatie în comunitate de care sa te agati nu te poate duce la suicid. Atunci ce?
Una dintre cele mai paradoxale concluzii la care ajunsesera sociologii emigratiei prin anii ’80-’90 era ca emigrantii ilegali sunt mai putin amenintati în fiinta lor de lipsa contactelor sociale decât imigrantii legali. Si studiile aratau ca în jurul imigrantilor ilegali se constituia de regula o retea de întrajutorare. Fiindca ei nu îl amenintau înca pe localnic sau pe conationalul venit anterior în tara de imigratie si care beneficia acum de un anumit coeficient de stabilitate. Oricând se gasea pentru imigrantul ilegal o saltea veche. Oricând se gaseau haine de care cineva voia sa scape din dulapuri.
Politica „saltelei vechi“ a functionat mai ales în cazul celor care nu mai puteau sa se întoarca în tara lor. Noi, cei din tarile comuniste, eram pe primul plan. Veneau africanii, în tarile carora unii si altii organizau lovituri militare. Veneau sud-americanii, la care, dupa acelasi model…
Reteaua de întrajutorare care se crea în jurul celui care nu mai avea unde sa se întoarca îl tinea la suprafata, fizic si psihic. În momentul în care el dobândea drept de sedere, actiunile acestei retele încetau automat. Omul nu mai era un neputincios în bataia sortii. Omul devenea concurent pe locul pe care te considerai tu stapân. Deci, asemenea tie… sa se descurce!
N-am auzit însa niciodata în toti acei ani despre cineva care, în imposibilitate fiind sa se întoarca în tara lui, sa-si fi pus capat vietii. Oamenii avusesera curajul sa plece. Oamenii nu mai puteau sa se întoarca. Deci se luptau sa supravietuiasca.
Tarile europene care îsi adusesera cetatenii într-o asemenea situatie se bucura astazi de circulatie libera. România îsi primeste oricând înapoi emigrantii, cel putin din punct de vedere al legilor. Si într-o tara este întotdeauna loc pentru unul nascut acolo.
De ce nu s-au întors atunci cei doi oameni ai nostri în tara, înainte de a lua hotãrârea de a se sinucide? Cum ajunge oare cineva la o asemenea pierdere a sensului vietii, încât sa nu mai poata pune pret pe nimic? Nici pe munca, desi, uite, pe unii aceasta îi face zmei! Nici pe familia apropiata, care pe altii îi tine, cum-necum, dincolo de pragul gesturilor fatale. Nici pe propria lor identitate care, în fata greului vietii, se dovedeste a avea valoarea zero.
Cine poate sa raspunda la asemenea întrebari, sa o faca!
Eu, în mod sigur, nu sunt în stare.