Nostalgia la care „The
A-Team“ cel din 2010 face apel este aceea a tânarului care nu a prins niciodata armata si care crede ca, nefacând-o, a pierdut ceva fundamental. Ca a fost privat de o distractie pe cinste. In acelasi timp, „Echipa de soc“ a lui Joe Carnahan e facut sa placa si unui public masculin ceva mai in vârsta, acela al rezervistilor care le duc dorul colegilor de pluton si se intreaba din când in când ce-or mai fi facând, pe unde-or mai fi. Pe scurt, atractia principala si adevaratul protagonist al filmului e camaraderia.
Aceasta intimitate care se formeaza intre cei patru membri ai comandoului se bazeaza pe o incredere reciproca fara de care grupul nu poate exista, dar depinde in egala masura si de tensiunile care se formeaza intre ei. Uneori, dependenta reciproca si tensiunile deopotriva nu sunt foarte diferite de cele care pot aparea intr-o casnicie.
Cu arma in mâna
si lacrimi in ochi
Aerul asta conspirativ de fratie adolescentina poate fi greu de inteles de catre cei pentru care viata militara nu prezinta cine stie ce interes. La inceputul filmului, când comandoul abia se formeaza, unul dintre criteriile care ii uneste pe cei patru e calitatea de a fi fost cu totii, odinioara, membri ai corpului rangers-ilor. Baracus (Quinton Jackson) e impuscat in mâna de Hannibal (Liam Neeson) la câteva secunde dupa ce fac cunostinta si totusi asta nu conteaza câtusi de putin: amândoi poarta acelasi tatuaj, semn ca au servit sub acelasi drapel. Felul cum se intreaba unul pe celalalt in ce companie au activat e dubios in cel mai inalt grad, amândoi au ochii umezi ca niste scolarite puse sa scrie o compunere despre marile sentimente, in ochii spectatorului pacifist, puseurile lor emotive sunt fie de ordin vag homoerotic, fie ridicole si atât.
Insa pentru toti ceilalti, acest ce sagalnic poate fi insasi esenta prieteniei, iar planificarea cu care Hannibal, liderul grupului, se tot impauneaza chiar poate trece drept strategie. In realitate, strategia lipseste cu desavârsire din filmul lui Carnahan. „I love it when a plan comes together“, acesta e catchphrase-ul stupid pe care actorul irlandez il tot repeta, mozolind la câte un trabuc. In finalul filmului, o spune si Face (Bradley Cooper), ca nu cumva s-o uitam. Mai cinstit ar fi fost sa zica „Imi place la nebunie când fac pe desteptul“ sau „Imi place la nebunie când explodeaza tot felul de chestii fara nici un fel de logica“. Planurile lui Hannibal sau Face au la fel de multa valoare tactica precum cunostintele de barbut intr-un meci de bridge sau deschiderea siciliana din sah pe tabla de „Nu te supara, frate!“. Ce-i drept, aceste planuri au uneori meritul de a prilejui secvente de actiune cel putin ambitioase, cum e aceea a tancului in picaj liber, pilotat cu salve de tun, dar de cele mai multe ori, ele sunt originale intr-o singura privinta: divulgarea poantei se face inainte ca aceasta sa fi fost zisa.
Papusile voodoo
si masina timpului
Timpul lui „The A-Team“ curge dupa criterii aparte. Scenele de actiune incep cu prezentarea planului de bataie. De obicei, narator e Hannibal. Pentru a se face inteles, acesta se foloseste de harti si, conform unei logici ludice infantile, de machete. Adica de tanculete si soldatei de plastic, pe care subordonatii sai le strica sau le dau la o parte cuminti, exact asa cum planuiesc sa faca in realitate. Aceasta mostra de gândire mitica e urmata de desfasurarea propriu-zisa a scenei: Hannibal povesteste, noi vedem exact ceea ce urmeaza sa se intâmple. La sfârsit, povestea-i gata, iar noi suntem simultan in prezentul povestii si in viitorul luptei câstigate.
Scopul acestor lupte in care cei patru se avânta se justifica doar in parte. Hannibal, Face, B. A. Baracus si Murdock fac pe dracul in patru pentru a-si dovedi nevinovatia. Indiferent ce li se intâmpla, ei stiu una si buna: trebuie „sa-si spele numele“. Sa fie reabilitati. Altfel nu se poate, cu numele patat nu pot trai. Jumatate din timp omoara tot felul de anonimi cu arme din cele mai grozave, dar nici nu concep sa-si piarda gradele militare si sa fie urmariti international. Lasa impresia ca fara respectabilitatea asta de care au fost spoliati sunt legati de mâini si de picioare, nu pot face nimic. Când de fapt se duc unde vor, când vor, cu câte arme vor si omoara si arunca in aer ce vor, dupa un singur criteriu: exotismul locatiilor si intensitatea exploziilor.
In final, pentru a-si ilustra planul, Face se foloseste de jocul de alba-neagra. Un pic mai târziu, chiar joaca alba-neagra, cu niste containere. Cam tot atâta noblete câta are jocul in cauza au si planul, si filmul care se incheie cu punerea lui in practica.
Autor: CATALIN OLARUApărut în nr. 285