Dan Sociu, „Pavor nocturn“, Cartea Româneasca, Bucuresti, 2011, 88 p.
Dupa o incercare nereusita de reconversie la proza, cam toata lumea astepta intoarcerea lui Dan Sociu la poezie. Mai ales ca intre „Cântece excesive“, cel mai de succes volum al autorului, si „Pavor nocturn“, cartea recent aparuta, s-au scurs aproape sase ani. Atâta doar ca cei mai entuziasti admiratori ai poeziei lui Sociu vor avea o dezamagire crunta inca de la inceput: dintre cele trei cicluri ale volumului, cel mai consistent – atât din punct de vedere valoric, cât si ca numar de pagini – a mai fost publicat in „Cântece excesive“. Nici macar un re-make, asa cum se intâmpla de obicei atunci când o vedeta vrea sa reintre cu orice pret in atentia publicului sau sa mai produca un ban cinstit (economisindu-si in acelasi timp talentul si efortul) nu propune noul volum, caci „Cu gura uscata de ura“ e preluat fara nicio modificare. Inclusiv ordinea poemelor a ramas aceeasi.
Divortul la persoana I plural
Ce-i drept, daca trecem peste micul fals de marketing (caci ce altceva e marketing-ul in general?), exista câteva argumente plauzibile pentru reluarea acestui ciclu. O data, el reprezinta de departe miezul valoric dur al „Cântecelor excesive“. Mai diluat decât „borcane bine legate, bani pentru inca o saptamâna“, unul dintre cele mai bune debuturi ale generatiei, trecut prea usor cu vederea din cauza publicarii la o editura mica, volumul din 2005 stralucea prin grupajul central. „Cu gura uscata de ura“ recomanda, de fapt, un Sociu diferit nu doar fata de „borcane bine legate“, ci chiar fata de „Cântecele excesive“. Oarecum normal, majoritatea comentatorilor s-au lasat atunci furati de noutatea formulei tranzitive si anecdotice care-l individualiza in rândul generatiei, ignorând potentialul expresionist al poeziei lui Dan Sociu. Caci, intr-adevar, daca s-ar fi vorbit la acea data despre capacitatea de concentrare a imaginii si despre incrâncenarea imaginarului, formula lui Sociu s-ar fi apropiat considerabil de poezia lui Dan Coman sau Claudiu Komartin, plasata aproape programatic in opozitie. Talentul iesit din comun de a face din fiecare poem o poveste revelatoare pentru propria biografie, stiinta constructiei in relief si a decupajului percutant (in puternicul poem ce deschide volumul de debut, moartea tatalui se suprapune cu nasterea bovarismului creator si cu primele anxietati erotice) sunt inlocuite, in „Cu gura uscata de ura“, de o excelenta tehnica a contragerii. Scenarii intregi din poemele anterioare sunt reduse, acum, la câte o sintagma fulguranta – sa nu ne temem sa-i zicem chiar „metafora“, „figura de stil“ – care, departe de a falsifica autenticitatea à la Sociu, o radicalizeaza. Un poem din primul volum construit dupa leit-motivul trupului ca functionar („trupul meu e un nenorocit de contabil“), repede derivat in ipostaza trupului-calau („trupurile noastre sunt niste porci de fascisti“), e contras, in ciclul reluat acum, intr-o imagine patrunzatoare a Raului interior: „si organele noastre/ si-ar fi uitat de tot/ activitatile fasciste/ si viata noastra ar fi curata/ ca un cutit de macelarie/ proaspat sters“.
Dan Sociu nu apeleaza la metafore pentru ca si-ar fi modificat peste noapte crezul poetic autenticist, ci pentru ca doar aspectul lor contorsionat e in masura sa redea drama totala a mortii sentimentului si a disparitiei cuplului. „Cu gura uscata de ura“ se construieste, astfel, ca o colectie de stari paroxistice in care resentimentul sau setea intunecata de razbunare sunt cu atât mai expresive cu cât fac casa buna cu reziduurile de intimitate si de tandrete. Intreaga frumusete paradoxala a grupajului e data de faptul ca autorul isi concepe discursul convulsiv despre scindare la persoana intâi plural – ca si cum aversiunea absoluta, dublata de autodistrugere, ar reprezenta cheagul de pe urma al relatiei. Excelente sunt, astfel, desele imagini ale claustrarii care ating intr-un fel o culme a resentimentului, de vreme ce fiecare incearca sa-l sufoce pe celalalt chiar cu riscul de a se anula pe sine: „ne scuipam cu gurile uscate de ura“; „simti gura mea/ cum te sufoca“; „gâfâi sub mine/ ca la capatul fugii/ si la capat nu te-asteapta/ nimic/ nimeni nici macar eu“; „frumusete-ntre noi/ cât in fata moarta/ a lui marilyn monroe“. Cuplate cu ipostazele instrainarii perfecte („incercam sa ghicim/ matele caruia dintre noi ghioraie/ picioarele cui sângereaza“; „când ne atingem/ din intâmplare/ sunam/ ca doua cani de tabla/ ciocnite/ la o sarbatoare/ saraca“), ele compun un manifest dur, neconcesiv, al consumarii totale a experientei comune: „nu misca/ ceva in noi/ inca respira/ sub tonele de ciment/ scârba de dragoste vrea s-o ia de la capat/ ca io si tu am mâncat tot/ am baut am futut tot/ ce se putea unul la altul/ impreun-am strivit cosuri/paduchi“. Tonul surescitat si violenta metaforelor contribuie decisiv la conservarea autenticitatii, in ciuda stilului vizibil mai colorat decât in celelalte cicluri.
Frugalitate si valoare
De altfel, fragmentele din „Cu gura uscata de ura“ reprezinta – si aici atingem a doua posibila ratiune a reluarii lor – poarta de acces spre un Sociu mai intunecat si mai melancolic, de regasit in „Pavor nocturn“. Cele doua grupaje, nu mai lungi decât doua poeme, coboara din real intr-o post-realitate cu o geografie vizibil schimbata („aici incepe tot timpul iarna si se face intruna intuneric/ si frig, dar din când in când lumina altui soare ajunge/ deviata/ si trece peste bicicleta mea“) si cu o sensibilitate noua. Deopotriva entuziasmul si inversunarea se retrag in spatele unei traume complet aseptizate, din care mai ramân presimtirile rele, cosmarul si remuscarile. Scenariul despartirii violente cedeaza aici in fata unei resemnari glaciale, cu mici si izolate zvâcniri de revolta. „Ma brutalizez/ sa tin hormonul fericirii la suprafata“ sau „nu ai de ales, trebuie sa iubesti pe cineva,/ altfel te ia mama dracului“ sunt cele mai expresive confesiuni ale acestei etape.
Din pacate, insa, cu totul contrar a ceea ce crede Paul Cernat intr-o cronica din revista „22“, frugalitatea versurilor lui Sociu nu e echilibrata de vreun climax valoric. O fi trecut poetul prin experienta infernului cu destule câstiguri existentiale (cum banuieste criticul), nu zic ba, insa la suprafata scriiturii, aceasta nu transpare mai deloc. „Iluminarile“ mai recente ale poetului sunt departe de paginile inspirate ale volumului de debut sau – macar partial – ale „Cântecelor excesive“. Un aer de marturisire fortata, sententioasa si metafizica prin program paralizeaza destule din rândurile celor mai recente poeme semnate de Dan Sociu. Suprapunerile diferitelor straturi ale realitatii sunt acum banale, anecdoticul nu mai sustine confesiunea si nici nu mai garanteaza autenticitatea. Regasite in acelasi poem, ele sunt lipite aleator: „bunicii ei care-a crescut-o/ lumea-i spunea bomboana./ s-a omorât cu acid clorhidric./ când avea trei ani, i-a murit un fratior mic/ de câteva luni. au dus-o si pe ea sa-l vada./ imi povesteste uneori de asta, de fiecare data/ ca si cum mi-ar povesti prima oara./ când spune „fratior“ e ca atunci când a zis/ ca n-are bani de „ghetuti“: i-am simtit sufletul, ala etern./ nu stiu cum s-o spun altfel,/ nici nu e nevoie“. Când descopera câte o imagine premonitorie si socanta in interiorul realului celui mai concret, Sociu nu-i mai ataseaza un scenariu, ci prefera s-o expuna ca la manual, diminuându-i forta de impact. Un virtual poem reusit despre spaima de moarte se dezumfla vazând cu ochii intr-o retorica stângace: „imagineaza-ti ca/ stii asta chiar si când o uiti. metafora mea era insa/ alta, dar n-am vrut s-o sperii chiar asa: crocodilii,/ dupa ce-si trag prada in apa, o ascund in câte o/ grota de sub mal, o lasa acolo, sfârtecata, dar vie/ si se intorc dupa ea când le e foame./ imagineaza-ti/ ca esti in grota si astepti crocodilul“. Unde sa fi disparut inventivitatea de situatii poetice, capacitatea de a descoperi cu sadism paradoxurile realului si ale propriei biografii sau ingenuitatea tranzitiva ce lovea cititorul in moalele capului – toate, marci inregistrate Dan Sociu?
Nu e vorba doar de abulie si de resemnare ca semnalmente ale noii sensibilitati, ci, ma tem, chiar de versuri si sintagme ce scârtâie din toate incheieturile. Oricât de considerabil s-ar dovedi efortul de a colectiona subordonate – nu lipsit de traume pentru urechea vorbitorului mediu de limba româna –, el nu prea compenseaza lipsa de imaginatie si de constructie. Prea fraged inca pentru a deveni poezie e un fragment precum „intr-o dimineata am mâncat impreuna intr-o vitrina/ de unde priveam zapada topindu-se/ in jurul picioarelor care asteptau./ pentru ca o parte din ce faceam era in timpul vietii,/ stralucea un pic“.
Probe, acestea, ca jumatatea de volum din „Pavor nocturn“ nu reprezinta nici macar jumatate din sperata reintoarcere a lui Dan Sociu la poezie.