În orice existenţă umană apare un moment în care seducţia ne bulversează spiritul. Fie în ordine amoroasă, fie intelectuală, fie în ambele. Şi când spun seducţie nu mă refer doar la iubire (caz în care seducţia se consolidează şi pe atracţia trupească), ci şi la un tip special de fermecare a spiritului născut din regăsirea în ordine spirituală a unor „afinităţi elective“ incarnate de un maestru. Diferenţa dintre cele două moduri de manifestare a seducţiei stă, după mine, în felul în care cel sedus se raportează la această formă de „manipulare“. În primul caz este vorba despre răvăşirea interioară şi anihilarea voinţei, seducţia având, aşadar, un caracter (aparent) destructiv, în cel de-al doilea, valenţele benefice sunt vizibile în modul cum cel sedus parcurge etape iniţiatice, fiind astfel ajutat să-şi descopere calea.
Disiparea eului, dezarticularea interioară, nerecunoaşterea identitară sunt semne certe că ne aflăm sub stăpânirea iubirii-pasiune. La întâlnirea cu alteritatea, în cazul seducţiei, ipseitatea (în termeni ricoeurieni) suferă transformări de neconceput, mai ales pentru cel ce încearcă să se regăsească pe sine prin intermediul iubirii. Fermecată, fiinţa este în aşa măsură tulburată încât se produce o disoluţie, o ieşire din sine, aparent irecuperabilă. A se plasa în ipostaza de sedus presupune acceptarea statutului de „victimă“ şi totodată resemnarea în faţa eventualei despărţiri, acordarea celuilalt rolului decizional. În acelaşi timp lipsa propriei implicări în mod autentic, raportarea diferită la sentiment în funcţie de aşteptările (mai bine spus non-aşteptările celuilalt) naşte frustrare. Situaţie similară cu mersul pe sârmă: ori cazi, ori sârma se rupe… Orice pas greşit duce la destrămarea sufletească a novicelui în tehnicile seducţiei. Atras şi respins deopotrivă, cel vrăjit se simte angoasat la ideea despărţirii, uitând să se bucure de clipa prezentă, ce sub auspiciile jocului iubirii implică renunţare la principii, dorinţe şi aşteptări, de fapt la sine. Întâlnirea cu celălalt se dovedeşte a fi doar o întâlnire a contrariilor, doar o tentativă de reconciliere a ireconciliabilului, căci misticismul nu există, contopirea sufletească lipseşte ori îmbracă o formă alterată.
Totodată însă, calea pe care seducătorul i-o dechide este atât de tentantă încât cel sedus nu întârzie niciun moment în a o urma, deşi renunţă la nucleul identitar, la raţiune, la ceea ce era obişnuit în existenţa sa, sperând, în esenţă, atât într-o trăire spectaculoasă, cât şi într-o aliniere la sfera normalităţii a stranietăţii resimţite şi la îmblânzirea manifestărilor seducătorului. Lumea pe care seducătorul i-o propune e o lume unică şi misterioasă, încântătoare prin imposibilitatea de a fi cuprinsă într-o formulă. Bineînţeles că accesul la această lume este mediat doar de acela care cunoaşte tainele tărâmului vrăjit, de cel care deţine cheia unui teritoriu aparent interzis neiniţiaţilor. Interdicţia implicită se găseşte pe de o parte în conformismul exterior, propagat de toate sistemele oficiale şi oficializate, iar pe de altă parte în moralitatea celui aflat în ipostaza de sedus, care nu îndrăzneşte să acceadă la un alt univers, pe care, cu cât şi-l doreşte mai mult, cu atât mai mult şi-l refuză cu îndârjire. Ceea ce ştie/simte/intuieşte seducătorul este tocmai această pendulare între a dori şi a-şi refuza obiectul dorinţei, care transformă subiectul în potenţială „victimă“ oferindu-i celui menit a-l seduce terenul, fragil, şi deci propice, desfăşurării unui întreg arsenal de strategii corupătoare. Dacă luăm în calcul şi componenta subversivă pe care orice act de seducţie îl presupune, care scoate la iveală latura rebelă (chiar latentă) a oricărui subiect, atunci amplificarea succesului cuceritorului este de la sine înţeleasă.
Etimologia cuvântului demonstrează puterea seducţiei de a rătăci sinele (seduco, -ere = 1. a duce la o parte, a trage la o parte, a lua deoparte. 2. a despărţi, a separa), această forţă centrifugă de o intensitate inegalabilă, opusă celei centripete, a erosului, ce adună. Seducţia împrăştie, desface legăturile, sminteşte sinele, pierde identitatea. Seducţia impune un anumit joc, lipsa implicării, traductibilă prin îndepărtarea Celuilalt. În acelaşi timp însă seducţia deschide o nouă perspectivă asupra lumii, prin propunerea neobişnuitului, a extraordinarului. Tocmai în insolitul lumii nou create, în imaginea lumii vrăjite, instituite de seducţie, stă forţa acesteia. Departele (văzut ca lume inaccesibilă) e aproape şi tangibil, îndepărtarea fiinţei celui sedus de fiinţa seducătorului determină ca, în mod paradoxal, acesta să se situeze în centrul jocului. Deşi aproape, înăuntru, el e departe în ordine spirituală de „vrăjitorul“ care-l acaparează prin strategii numai de el ştiute. Căci seducţia desparte spiritele când e vorba de iubire, nu le uneşte decât prin prisma aderării la acelaşi univers magic. Seducţia nu aduce laolaltă identităţi, nu suprapune trăiri, nu formează unitatea originară, nu reface mitul androginului, nesituându-se predominant în sfera spiritului, deşi false apropieri par a transmite contrariul. Astfel, considerarea carismei seducătorului drept recunoaştere a unui sine dezirabil şi insuficient conturat ori a acelui inefabil şi indicibil despre care vorbeşte fiecare iubire autentică nu arată decât dorinţa celui ce crede în iubire de a transforma lumea în care păşeşte, purtat de jocurile seducţiei, în lumea iubirii absolute mult visate. Numai că, în cazul seducţiei, miza este a seducătorului, cel care are jocurile făcute, orice clasificare a vreunui act drept iubire nefiind decât rezultatul scontat al celui ce-şi foloseşte toate armele (inclusiv cele ale unei aşa-zise recuzite erotice, traductibile prin artificialul retoricii romantice, prin trucajul stărilor de graţie sau falsitatea trăirii solemne a momentelor etc.) în vederea cuceririi.
În sensul afinităţilor spirituale ce se nasc între discipol şi maestru, seducţia comportă o cu totul altă abordare, regăsibilă în însăşi esenţa ei, de deschizătoare de drumuri şi lumi, imagine a situării în afara contingentului, de cealaltă parte. Puterea de fascinaţie pe care seducătorul o emană survine în urma unui demers aparent involuntar, dar persuasiv, de a transmite învăţăcelului tocmai netransmisibilul. De a-l încânta cu vorbe, de a-i desfăşura în faţa ochilor lumi posibile, de a-l face să viseze, de a gândi negânditul şi de a spune ceea ce se păstrează sub tăcere. Tentativa de a devoala taine coincide cu o devoalare a sinelui (în sensul autocunoaşterii şi împărtăşirii componentelor identitare celuilalt) celui atras în mrejele descoperirii lumii, fără de care transcenderea către absolut, accederea către acel acolo, paradisul pierdut al existenţei anterioare, nu ar fi posibilă. Trăirea în esenţa spiritului pur, în numele unui ideal, transformă ipostaza identitară a celui sedus în mijloc de împlinire a destinului seducătorului, tocmai prin înlesnirea unei apropieri de cer. Astfel, cel sedus împrumută din atributele seducătorului, devenind la rândul său capabil de transcendere, rolul acestuia îmbogăţindu-se pe măsură ce depăşeşte anumite etape ale iniţierii, parcurse doar cu ajutorul mentorului. Existenţa schimbului de rol sedus-seducător, reciprocitatea trăirilor, traversarea unei traiectorii spirituale (nu străină de inerentele contradicţii), accederea la universul de dincolo prin puterea minţii, a creaţiei, a spiritului marchează ieşirea conceptului de seducţie din sfera conotaţiei specioase.