Secuii sunt o populatie prezenta la începutul mileniului al II-lea al erei crestine în regiunile nord-vestice ale teritoriului de astazi al României. Desi toate stirile medievale ni-i prezinta ca fiind distincti de maghiari din multe puncte de vedere, limba vorbita de acesti secui era, la momentul primelor stiri sigure despre ei, un grai maghiar (graiuri maghiare). De-a lungul Evului Mediu si în cea mai mare parte a epocii moderne, secuii au fost o natiune politica (grupare privilegiata) deosebita a Transilvaniei, alaturi de nobilime (maghiarime) si de sasi, cu o organizare aparte.
Originea lor etnica îndepartata este si astazi un motiv serios de controverse istorice. De-a lungul timpului, secuii au fost considerati ca fiind de sorginte scito-hunica, iaziga (sarmatica), pecenega, cumana, cabara, avara, bulgara, mixta, ungureasca sau chiar româneasca. Opinia publica ungara agreeaza si acum ideea ca secuii i-au precedat pe unguri („descalecati“ la 895-895) în Pannonia si Transilvania, fiind urmasii hunilor din secolele al IV-lea si al V-lea d. Hr. Astazi, specialistii sustin fie originea avara a secuilor (ramura târzie a avarilor a ajuns prin aceste locuri la 670 d. Hr.), fie pe cea turco-bulgara (secuii turcici s-ar fi alaturat ungurilor înaintea „descalecatului“), fie pe cea ungara. Pentru multi istorici, secuii apar ca atasati ungurilor de timpuriu, dar diferiti de acestia prin traditii, scriere, statut juridic si structura sociala, desi, la asezarea lor în Transilvania, ei erau, din câte se stie, de limba maghiara. Daca secuii s-au alaturat într-adevar ungurilor înainte de „descalecat“, ramâne în suspensie explicarea convingerii curente înca din Evul Mediu a precedentei secuilor în Pannonia în raport cu ungurii. Este evidenta însa, pentru orice istoric medievist, o deplasare a majoritatii secuilor dinspre vest si nord-vest (Ungaria propriu-zisa) înspre est si sud-est (Transilvania), pe parcursul a circa doua secole. Din moment ce secuii – aidoma tuturor populatiilor atasate unui suvoi dominant –, executau operatii de avangarda si ariergarda (se miscau la avansare „în prima linie“, iar la retragere plecau ultimii) si de paza a granitelor, îi gasim la un moment dat în Crisana (Bihor), apoi pe Târnave (la jumatatea secolului al XII-lea) si, în fine, în sud-estul Transilvaniei. Aceasta mutare succesiva s-a produs pe masura derularii cuceririi spatiilor rasaritene de catre unguri. Cu alte cuvinte, în locul în care se afla granita vremelnica a stapânirii ungare la un moment dat, acolo erau si secuii. Pentru serviciile aduse regalitatii ungare în extinderea dominatiei sale si în exercitarea stapânirii asupra populatiei supuse, secuii au fost daruiti cu privilegii globale care le-au asigurat o situatie avantajoasa de-a lungul întregii istorii medievale si moderne.
În secolul al XIII-lea, odata cu asezarea definitiva a majoritatii secuilor în coltul sud-estic al Transilvaniei, unde traiesc si astazi, contactele acestora cu românii din regiune devin tot mai intense. În jurul anului 1200, structura etnica si confesionala a zonei era destul de diversa, fiindca aici, alaturi de românii de confesiune rasariteana si de secuii adepti ai bisericii romane (crestinati, se pare, împreuna cu ungurii), mai traiau sasi, cavaleri teutoni (între anii 1211-1225), pecenegi si cumani, ultimele doua populatii fiind în mare parte pagâne. Deosebirile dintre aceste popoare si populatii erau notabile, iar interesele lor erau adesea divergente. Dupa Cruciada a IV-a (1202-1204), Regatul Ungariei, în conformitate cu politica Sfântului Scaun, si-a intensificat actiunile contra „pagânilor, ereticilor si schismaticilor“, în vederea sustinerii Imperiului Latin de Rasarit (fondat de occidentali, pe ruinele Imperiului Bizantin, între 1204 si 1261), a extinderii credintei apusene si, fireste, a propriei dominatii în regiune. În acest sens, presiunea Ungariei viza Imperiul Româno-Bulgar al Asanestilor (care, sub tarul Ionita Caloian, parea chiar câstigat pentru biserica romana) si Cumania apuseana (intrata în sfera de expansiune a teutonilor si apoi a statului arpadian).
Prima marturie sigura a unei actiuni comune la care au participat românii si secuii dateaza din perioada 1211-1213. Atunci, tarul Asan Borila al „vlahilor si bulgarilor“, atras la alianta cu puterile catolice, se vedea amenintat de o opozitie puternica interna, care, cu sprijinul cumanilor, controla Vidinul. De aceea, o oaste din Regatul Ungariei, formata din sasi, români, secui si pecenegi (mentionati în aceasta ordine), pusa sub comanda comitelui Ioachim (Turje) de Sibiu, este trimisa la sud de Dunare, în ajutorul suveranului amintit. Fortele acestea venite din Transilvania au învins mai întâi trupele „din Cumania“ si apoi au recuperat Vidinul, pe care l-au restituit lui Borila. Se vede din aceasta marturie ca Regatul Ungariei dispunea la începutul secolului al XIII-lea în sudul si sud-estul Transilvaniei de unitati militare organizate ale românilor si pecenegilor, adaugate celor formate din sasi, secui si cavaleri teutoni. Prin ele s-a exercitat presiunea asupra cumanilor si s-a pus în practica politica de mentinere a taratului româno-bulgar în alianta cu puterile occidentale.
O alta marturie a contactelor si chiar a convietuirii româno-secuiesti dateaza din 1234 si se refera la „Episcopatul cumanilor“, fondat de papa Grigore al IX-lea, la cererea arhiepiscopului de Strigoniu, în 1227. „Cumania“ cuprindea vag în acel timp, în acceptiune ungara, regiunea extracarpatica de la rasarit de Olt, adica Muntenia si o mare parte din Moldova. Este dificil de spus daca Episcopia cumanilor avea autoritate asupra acestui întreg vast teritoriu, mai ales ca functionarea ei a fost adesea întrerupta si pastorirea episcopilor contestata si ignorata. Sunt însa unele indicii despre întinderea jurisdictiei acestei eparhii si în Tara Bârsei si despre desfasurarea activitatii ei în regiunea Carpatilor de Curbura, adica acolo unde traiau si secuii. Episcopia ar fi trebuit, conform dorintei înaltului pontif, prin intermediul „bratului secular“ al suveranilor ungari, sa-i pastreze în limitele crestinismului apusean pe cumani si sa-i converteasca la catolicism pe „schismaticii“ (ortodocsii) din zona. Papa Grigore al IX-lea constata în documentul din 1234 existenta în Episcopatul cumanilor a „unor popoare care se numesc români si care, desi dupa nume se considera crestini“, ignora biserica romana si pe episcopul diocezan, primind tainele bisericesti „de la unii pseudoepiscopi care tin de ritul grecilor“. Pentru a redresa grava situatie, pontiful porunceste episcopului catolic sa orânduiasca un episcop vicar „potrivit acelei natiuni“ (a românilor), de care sa asculte cu totii. De asemenea, papa îi porunceste „regelui“ ungar Bela (pe atunci fiu al regelui în functie si asociat la domnie) sa-i dea episcopului cumanilor venituri îndestulatoare si, mai ales, sa-i aduca pe toti nesupusii sub ascultarea „bisericii catolice“, sa nu mai „rabde în regatul sau astfel de schismatici“. Tulburarea grava a papei provenea si din faptul ca „unii, atât unguri, cât si germani, împreuna cu alti dreptcredinciosi din Regatul Ungariei, treceau la acei români din Cumania si, „alcatuind un singur popor cu pomenitii români“, primeau sfintele taine de la clerul „schismatic“. Aceasta mentiune este realmente importanta, fiindca demonstreaza, pe fondul unei politici prozelite catolice, traiul împreuna al românilor, ungurilor, teutonilor, secuilor, într-o regiune de obedienta ecleziastica rasariteana (bizantina).
Alte episoade în care românii si secuii au actionat concomitent si chiar împreuna în secolul al XIII-lea se leaga de invaziile tataro-mongole, mai ales de cea mai pustiitoare dintre ele, din 1241-1242. Este astazi evident ca, în acei ani, locuitorii Transilvaniei au încercat sa se opuna, dupa puteri, puhoiului invadator si, mai ales, sa previna alte atacuri prin fortificarea zonelor de trecere prin Carpatii Orientali. Cronicarii apuseni Jean de Ypres si Marino Sanudo arata ca românii si secuii (Olaci et Siculi), undeva lânga Muntii Carpati au blocat trecatorile (pasurile) pentru a opri trecerea tatarilor.
În afara datelor legate de episoade militare si razboinice, sunt si marturii privind convietuirea secuilor cu românii în viata cotidiana. În toate cronicile latino-ungare medievale, românii si secuii sunt considerati populatii vechi, premaghiare, în Ungaria si Transilvania. Românii sunt prezentati drept „agricultori si pastori ai romanilor“, ramasi „de buna voie“ în zona, dupa retragerea stapânirii romane, iar secuii apar ca ramasite ale hunilor, scapati cu fuga din razboiul „crimhildic“. Aceasta dubla prezenta veche este confirmata uneori si documentar. Astfel, în 1256, regele Bela al IV-lea, confirmând arhiepiscopiei de Strigoniu privilegiile ei originare, care datau „de la prima întemeiere“, pomeneste între daniile stravechi ale acestei institutii si „decimele (dijmele) din veniturile regale din partea secuilor si românilor, decime din vite mari si mici si din orice fel de animale“; cu alte cuvinte, înca din jurul anului 1000, de la fondarea statului ungar crestin, regii percepeau dari din partea secuilor si românilor, iar cancelaria regeasca stia în secolul al XIII-lea fara dubii acest lucru. În acele timpuri de demult, când s-a creat episcopia de Strigoniu, sub regele Stefan I, secuii se aflau înca în Pannonia, iar românii mentionati trebuie sa fi fost cei din Ungaria propriu-zisa, fiindca Transilvania nu era deocamdata supusa regelui întemeietor. Abia dupa anul 1000, prin supunerea si capturarea lui Gyla cel Tânar si a familiei sale, Transilvania intra treptat, prin cucerire, sub stapânirea Ungariei. Fireste, odata cu supunerea temeinica a „tarii de peste padure“ (secolele XI-XIII), obligatia veche a românilor apuseni de a da dijmele pomenite mai sus s-a extins si asupra românilor de aici, asa cum secuii, mutati acum în Transilvania, au continuat sa plateasca darea respectiva si din noua lor tara. Astfel, cum remarca în urma cu aproape un secol canonicul Augustin Bunea, acesti români din Ungaria secolului al XI-lea, de pe vremea „sfintilor regi“, nu puteau fi decât „proprietari de mosii si de pasuni întinse“, caci numai de la detinatorii de bunuri funciare temeinice se puteau percepe venituri. Acesti români, ca si secuii, aveau atunci, în calitate de supusi regali oficiali, si o serie de atributii militare. De altminteri, pâna în secolul al XIII-lea, dupa Cruciada a IV-a, Ungaria arpadiana nu a facut distinctii notabile între locuitorii sai (dintre care unii nu erau crestini, ci islamici, mozaici si adepti ai altor culte „pagâne“), de multe etnii si confesiuni, convietuind pasnic, dupa legendarul testament al regelui întemeietor: regatul cu o singura limba este slab si fragil. Privilegiul din 1256 a fost confirmat sase ani mai târziu.
Calitatea de stapâni de bunuri a românilor situati în Ungaria în secolele XII-XIII, organizarea acestora în institutii proprii (de origine romano-bizantina si de influenta bizantino-slava) si tendintele oficialitatilor laice si ecleziastice de deposedare a acestor români, de subordonare a institutiilor lor sunt relevate mai insistent de izvoare dupa Cruciada a IV-a. În ciuda acestor evolutii, traiul românilor alaturi de secui a continuat.
Despre o astfel de convietuire dintre români si secui în secolul al XIII-lea vorbeste cronicarul Simon de Keza (Kézai Simon) – care a scris prin anii 1282-1283 – preocupat si el, ca si Notarul Anonim al regelui Bela, de întemeierea si asezarea tarii. Simon de Keza spune ca, dupa ce secuii i-au ajutat pe unguri sa cucereasca tara, cei dintâi ar fi dobândit o parte din aceasta tara, dar nu în Câmpia Pannoniei, ci în muntii de la margine, unde traiesc împreuna cu românii, amestecati cu acestia si folosindu-se de „literele“ acestor români. Nu intereseaza în acest context în ce fel si de ce au împrumutat secuii alfabetul sau scrisul de la români, ci faptul ca, de la venirea secuilor „în muntii de margine“ sau în Carpatii Orientali, acestia au trait în acea parte de tara împreuna cu românii si amestecati cu acestia. Faptul nu are nimic surprinzator, fiind confirmat si de alte izvoare. În secolul al XVI-lea, un alt autor, anume iezuitul italian Antonio Possevino spune acelasi lucru: românii, fiind raspânditi în toata Transilvania, traiesc amestecati cu secuii. Simon de Keza scrie aceste lucruri în deplina cunostinta de cauza, fiindca la finele secolului al XIII-lea, când îsi elabora el cronica, traiul împreuna al românilor si secuilor, în acea parte de tara a Transilvaniei, era demult statornicit si stiut de toti.
În fine, cooperarea româno-secuiasca în secolul al XIII-lea a existat si la nivel elitar, mai ales în perioada în care Transilvania, în plina criza a Regatului Ungariei, si-a afirmat din plin statutul de tara distincta. Atunci a domnit si voievodul Ladislau Kan (1294-1315). Dupa moartea violenta a regelui ungar Ladislau al IV-lea Cumanul (1290), noul rege Andrei al III-lea (1290-1301), ultimul arpadian, a încercat redresarea tarii, aflate pe cale de destramare. În acest context, suveranul a convocat în anul 1291 starile Transilvaniei, adica ceea ce se numea adunarea generala a tarii, formata din universi nobiles, Saxones, Syculi et Olachi („toti nobilii, sasii, secuii si românii“). Regele a reunit acest înalt for local pro reformatione status eorundem, adica pentru îndreptarea sau reasezarea starii locuitorilor Transilvaniei, ceea ce a presupus desigur o sfatuire cu factorii de raspundere chemati la Alba Iulia, mai precis cu liderii nobililor, sasilor, secuilor si românilor. Se vede ca atunci, în secolul al XIII-lea – si chiar în secolul urmator (pâna spre finalul sau) -, românii (ca si secuii) erau parte alcatuitoare de stat sau stare, adica participau la conducerea Transilvaniei în conditii de egalitate cu celelalte grupuri privilegiate. În secolul al XIV-lea însa, când rolul de „regat apostolic“ al Ungariei devine manifest, românii sunt eliminati ca grup din sistemul starilor, nu fiindca erau români, ci fiindca erau ortodocsi („schismatici“), iar menirea unui regat catolic era aceea de a lupta contra „pagânilor, ereticilor si schismaticilor“. Treptat, discriminarea religioasa a devenit si etnica.
Secolul al XIII-lea a fost o perioada decisiva în istoria Transilvaniei, din mai multe motive. Unul dintre acestea consta în statornicirea clara a stapânirii Regatului Ungar pâna la hotarele sudice si estice ale Transilvaniei, unde alaturi de români au fost adusi secuii, sasii si, pentru 14 ani, cavalerii teutoni. În ciuda statutului de subordonare rezervat în timp românilor transilvaneni de catre sistemul celor trei stari privilegiate (nobilii, sasii, secuii), în secolul al XIII-lea acesti români nu aveau numai obligatii militare si fiscale, ci si „libertati“ sau privilegii tacite. O astfel de „libertate“ era aceea de a participa, cum s-a vazut, la adunarile tarii.
Secuii au trait în întreg Evul Mediu si ulterior împreuna cu românii în sud-estul si în centrul Transilvaniei voievodale. Dar legaturile acestor secui cu românii sunt mai profunde, fiindca ele nu se refera doar la Transilvania, ci si la Moldova si Tara Româneasca. Raporturile economice au fost dublate de cele politice si militare. Oricum, la venirea lui Mihai Viteazul pe Valea Buzaului înspre Brasov, în 1599, secuii, revoltati contra Bathorestilor, s-au alaturat principelui român, spre scandalizarea nobilimii maghiare.
În acest context, convietuirea în aceleasi locuri si chiar colaborarea dintre români si secui apar ca lucruri firesti. Ele au fost o constanta a istoriei medievale si au facut parte din viata cotidiana, chiar si atunci când, la nivel elitar, s-au manifestat divergente. Din convietuire au avut de câstigat deopotriva românii si secuii, care au urmat adesea exemplul celuilalt si, împreuna, chiar exemplul de înalta tinuta al sasilor vecini. Prin aceasta convietuire plurietnica si multiconfesionala viata oamenilor a devenit mai bogata si mai plina de sens. Treptat, mai ales în secolele al XVIII-lea si al XIX-lea, odata cu cristalizarea nationalismului modern, secuii s-au identificat tot mai mult cu natiunea ungara, dobândind si pretentiile de dominatie ale acesteia în „Bazinul Carpatic“.
Note:
1. Confruntare între germani si huni, relatata în vechea epopee germana „Cântecul Niebelungilor“.
2. Poate sa fie vorba despre scrisul pe raboj, pe care, în vremurile de demult,
l-au folosit ambele popoare.