Nancy Huston, Linii de falie, traducere si note de Laura-Georgiana Fratu, Bucuresti, Editura Leda, 2010.
Publicat initial în franceza, sub titlul „Lignes de faille“, în anul 2005, cel de-al unsprezecelea roman al scriitoarei de origine canadiana lui Nancy Huston a reusit ca, în foarte scurt timp, sa se impuna rapid la nivelul premiilor literare (adjudecându-si Premiul Fémina pe 2006, si ajungând sa fie nominalizat si pentru Premiile Goncourt si Orange din acelasi an), dar si sa devina un best-seller, numai în Franta fiind vândute peste patru sute de mii de exemplare. În plus, chiar autoarea a contribuit la succesul cartii, traducându-si singura romanul în limba engleza (cu un talent remarcabil!), astfel ca, în scurta vreme, „Fault Lines“ va ajunge sa fie lectura preferata a numerosi cititori din spatiul anglofon si, deopotriva, obiectul de studiu al unor analize apartinând criticilor de cele mai diverse orientari. Considerat, uneori, „roman de familie“, iar alteori „îndrazneata constructie epica menita a aduce în prim plan variatele forme ale temporalitatii“ si implicatiile acestora în proza începutului de mileniu, „Linii de falie“ reprezinta, însa, si continuarea unei orientari impuse deja de suficienta vreme mai cu seama în literatura de limba engleza, si anume aceea centrata pe experientele traite de copii si, implicit, pe accentuarea punctului de vedere al acestora la nivelul naratiunii. Dar, daca, de pilda, Jonathan Franzen, în „The Corrections“, se axa pe evidentierea laturii „disfunctionale“ a familiei contemporane, în vreme ce Ian McEwan, în „Ispasire“, pe semnificatiile imaginii artistului sau ale rolului artei în societate, iar în „Gradina de ciment“ exclusiv pe latura morbida a comportamentului unor adolescenti marcati de drama care le distruge familia, Nancy Huston, cunoscând foarte bine toate aceste exemple si experiente estetice anterioare, alege, în „Linii de falie“, sa combine procedeele si strategiile deja mentionate, dar si sa aduca ceva în plus. Si anume, dislocarea naratiunii în patru sectiuni si modificarea perspectivei narative în fiecare caz în parte. Cu precizarea (extrem de importanta!) ca toate cele patru voci narative apartin unor copii în vârsta de sase ani, „liniile de falie“ la care titlul face referire actionând, apoi, si la nivelul structurii temporale a cartii, caci cele patru parti ale romanului sunt plasate în anii 2004, 1982, 1962 si 1944, cuprinzând, practic, existenta a patru generatii ale aceleiasi familii care se afla în legatura cu întâmplari petrecute în diverse parti ale lumii, din California zilelor noastre si pâna la Germania din epoca celui de-al Doilea Razboi Mondial. Desigur, s-ar putea obiecta ca, în fond, acest gen de literatura a mai fost practicat, mai cu seama la nivelul romanului de familie, însa Nancy Huston inverseaza cronologia si spune, deci, povestea în sens invers, pornind din prezent si îndreptându-se spre trecut, pentru ca în cele din urma sa se clarifice totul, iar secretele acestui neam sa fie dezvaluite si explicate.
Copilaria, se spune, este vârsta inocentei. În „Linii de falie“, autoarea nu încearca sa afirme contrariul, însa în mai toate paginile cartii sugereaza ca, uneori, lucrurile pot sta (si!) altfel. Caci prima din cele patru sectiuni ale romanului îl aduce în fata cititorilor pe micul Sol, produsul prin excelenta al (contra)culturii americane, centrat pe un exagerat respect de sine si pe un la fel de exagerat sentiment de autosuficienta indus de niste parinti care nici macar atunci când greseste nu-l mustra în vreun fel, ci dimpotriva, îl lauda… Rezultatul este nu „un mic geniu“, asa cum ei îl considera si asa cum se percepe el însusi, ci un mic monstru, ale carui modele de viata sunt presedintele George Bush si guvernatorul Californiei, Arnold Schwarzenegger, acesta din urma admirat nu atât pentru capacitatea sa de decizie, ci mai mult pentru musculatura de fost actor în filme de actiune pe care nu ezita s-o arate… Prezentându-se pe sine drept fiul spiritual al atotputernicului Google si al www.-ului fara de care nu-si poate concepe existenta, Sol este, de la bun început, personajul pe care nici un cititor nu va reusi sa-l simpatizeze, cu atât mai mult cu cât copilul (care, în paranteza fie spus, se pretinde combinatia perfecta de Dumnezeu si George Bush!) este pasionat de jocurile electronice violente si, chiar mai mult decât atât, de descoperirea site-urilor de internet care furnizeaza imagini live cu luptele pline de cruzime din timpul razboiului din Irak. Sol este fiul lui Randall, cel care a trait toata viata în umbra autoritarei sale mame, Sadie, marcata de obsesia de a descoperi adevarul în legatura cu trecutul si cu originea mamei sale, Kristina, cheia întregii naratiuni. Dincolo de legaturile de sânge, toti descendentii Kristinei poarta pe corp un semn din nastere care îi singularizeaza si, aparent, îi apropie. Doar aparent, pentru ca, la nivelul cel mai evident al semnificatiilor, tocmai de aici încep sa se manifeste liniile de falie din acest roman: în ciuda tuturor asemanarilor pe care, fara îndoiala, le au, membrii acestei familii vor descoperi, exact în momentele cele mai dificile ale existentei lor, cât sunt de singuri si cât de greu le este sa comunice unii cu ceilalti dincolo de simplele conversatii cotidiene. Astfel, prea preocupata de marea ei pasiune, muzica, Kristina o ignora pe Sadie, fiica sa, doar pentru ca Sadie, la rândul ei, dupa apropierea de credinta iudaica, sa-l îndeparteze pe Randall. Iar acesta, în ciuda atitudinii blânde – extrem de blânde si mult prea permisive – fata de fiul sau, Sol, nu-l cunoaste pe acesta. Se întâmpla astfel pentru ca fiecare generatie a acestei familii este marcata de secrete si, mai mult decât atât, necunoscuta cea mai mare este reprezentata de originea Kristinei, problema pe care ea refuza mereu s-o discute cu cineva, în felul acesta legaturile dintre mama si fiica / fiu fiind, din capul locului, fracturate, iar afectiunea – filiala sau materna – devine din ce în ce mai greu de exprimat, ea ramânând la stadiul de simplu act declarativ în spatele caruia nu se mai afla nimic altceva, decât, poate, un gol imens si o singuratate imposibil de anulat.
Trecând de la naratiunea orchestrata în tonuri de o violenta extrema a lui Sol la cea a lui Randall, prezentat tot la vârsta de sase ani, apoi la aceea a lui Sadie si încheind cu cea a Kristinei, „Linii de falie“ pune în discutie relatia extrem de complicata si niciodata lipsita de consecinte dintre cele mai dramatice dintre istoria personala a unei familii (sau a fiecarui individ în parte) si marea istorie, plina de evenimente ce se dovedesc de natura a schimba destine si a schimba cursul unei întregi existente. Finalul romanului dezvaluie majoritatea secretelor ascunse vreme de decenii: Kristina a facut parte dintre cei doua sute de mii de copii est-europeni rapiti de fortele naziste în timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, adusi în Germania si crescuti ca arieni perfecti, datorita înfatisarii lor apropiate de idealul rasei pure. Sadie, cea care banuise acest lucru de multa vreme, are, deci, ocazia sa înteleaga ce însemnase programul „Lebensborn“, de dezlegarea enigmelor caruia fusese pasionata ani în sir. Numai ca ironia lui Nancy Huston, atotprezenta, de altfel, în paginile acestui roman, evidentiaza faptul ca, fiind mereu preocupati de trecut, parintii din fiecare generatie ajung sa neglijeze tocmai prezentul, Sadie, obsedata de copiii rapiti în timpul razboiului si de drama traita de acestia, sfârseste prin a-l neglija pe Randall, fiul sau, multumindu-se sa fie o simpla spectatoare a dramelor pe care acesta le traieste si dovedindu-se incapabila sa întreprinda ceva pentru a-l ajuta cu adevarat.
În egala masura, cartea lui Nancy Huston pune în discutie raportul dintre adevar si fictiune, autoarea încercând sa stabileasca ce (mai) poate purta numele de adevar în epoca atât de zbuciumata pe care o traim, marcata nu de ororile naziste, ci de violentele razboiului din Irak si de cele ale altor conflicte (armate sau nu) ale lumii contemporane. „Liniile de falie“ deschise, cu decenii în urma, de conflagratia mondiala, nu se închid – nu se pot închide – nici la începutul noului mileniu, istoria (Marea Istorie, desigur…) facându-si simtita prezenta la tot pasul în vietile oamenilor. Ironic si sarcastic, autoarea sugereaza ca, în fond, departe de a se dovedi un demn urmas al artistei Kristina, Sol nu e decât un nazist în miniatura, o paradoxala, dar nu întru totul inexplicabila aparitie în lumea americana plina de binefacerile tehnicii de vârf. În plus, unul dintre meritele majore ale romanului lui Nancy Huston este capacitatea autoarei de a surprinde – si de a prezenta, prin intermediul unei naratiuni implicate, la persoana întâi – ce se petrece în mintea copiilor, cum distorsioneaza ei adevarurile din lumea parintilor, doar pentru a le construi pe ale lor, cum unii dintre ei ajung sa se simta vinovati de greseli pe care nu le-au comis (cazul lui Randall sau al lui Sadie) sau cum altii încearca sa influenteze evenimente care le depasesc cu mult capacitatea de întelegere (Sol fiind exemplul prin excelenta). Perspectiva aceasta, oarecum oblica, are, fara îndoiala, pericolele ei – estetice, evident. În primul rând acela ca protagonistii copii risca sa para usor artificiali în anumite momente, încapatânându-se sa vorbeasca la prezent despre trecutul ale carui semnificatii le scapa. Un scriitor precum Henry James evitase cu grija – si cu mare arta! – acest risc, impunând, în „What Maisie Knew“, naratiunea la persoana a treia, filtrând, deci, observatiile copilului prin inteligenta adultilor. Nancy Huston nu face acest lucru, astfel ca Sol are momente când vorbeste asemenea unui absolvent de Harvard, fapt care, oricât de genial s-ar crede el sau l-ar considera parintii, ramâne, totusi, greu de acceptat de un cititor mai putin dispus sa-i faca atâtea concesii… Asta nu înseamna ca romanul „Linii de falie“ n-ar fi excelent construit si impecabil organizat la nivel narativ si la acela al perspectivei. Iar daca îi lipseste ceva, e vorba doar despre amanuntul ca Nancy Huston nu reuseste întotdeauna sa îmbine ironia auctoriala cu inocenta vârstei protagonistilor sai, tinzând, în anumite momente, sa prezinte totul cu un sarcasm care face, pe alocuri, ca tonul cartii sa nu mai fie autentic. Dar, chiar daca nu emotioneaza în absolut fiecare paragraf, „Linii de falie“ impresioneaza per ansamblu, facându-si cititorii sa mediteze, poate, ceva mai mult la suferintele pe care istoria le-a provocat în trecut, dar si la acelea pe care conflictele prezentului le pot determina oricând.