Sari la conținut
Autor: DORIN-LIVIU BÎTFOI
Apărut în nr. 462

Se poate implica psihologia în societate?

    EVA PATTIS ZOJA în dialog cu DORIN-LIVIU BÎTFOI

     

    Eva Pattis Zoja este un nume despre care s-a auzit de curând, destul de sonor, şi în peisajul psihoterapeutic autohton. A fost eleva marii întemeietoare de curent terapeutic Dora Kalff, care, pornind de la concepţiile lui Carl Gustav Jung, a creat în anii ’50 şi ’60, în Elveţia, o orientare nouă numită terapia prin jocul cu nisip, sandplay therapy. Dora Kalff studiase anterior cu Margaret Lowenfeld, creatoarea, în Anglia, a unei tehnici de lucru cu copiii intitulate tehnica lumii.

    Eva Pattis Zoja a creat la rândul său tehnica numită sandwork expresiv, moştenitoare a celor două curente premergătoare. Spre deosebire însă de acestea, sandwork-ul expresiv nu este propriu-zis o terapie, cât o modalitate de intervenţie terapeutică în zonele traumatizate din lume, în urma războaielor, a catastrofelor naturale ori a sărăciei. Copiii sunt, probabil, principalii beneficiari ai acestei tehnici.
    I-am adresat Evei Pattis Zoja câteva întrebări şi curiozităţi la evenimentul lansării versiunii româneşti a cărţii sale Sandwork expresiv, realizată în toamnă de Editura Herald. Între timp, cartea şi-a urmat traseul în lumea nu lipsită de diversitate a psihoterapiilor locale.

    EVA PATTIS ZOJA: Cartea mea se intitulează Sandwork expresiv, după numele unei orientări în psihoterapie. De fapt, la drept vorbind nu este psihoterapie, pentru că se constituie ca o cale de intervenţie în situaţii care în mod obişnuit nu sunt abordate de psihoterapie – în zonele foarte sărace ori foarte afectate ale lumii. Iar în aceste zone colaborăm cu voluntari, care au grijă de copii, folosind un instrument specific – mă refer la sandwork expresiv.

    DORIN-LIVIU BÎTFOI: Ştiu că aţi studiat cu Dora Kalff, întemeietoarea terapiei prin jocul cu nisip, sandplay therapy. Aţi putea schiţa un portret al acestei personalităţi, ca urmare a întâlnirii cu ea?
    EVA PATTIS ZOJA: Da. Dora Kalff este pentru mine o amintire foarte emoţionantă, deşi totodată amintirea unei întâlniri petrecute cu multă vreme în urmă. Mi-o amintesc într-o cameră plină cu jucării – şi îmi amintesc foarte viu atmosfera pe care o inspira. O atmosferă în care te simţeai complet liber. Pentru prima dată în viaţa mea am avut sentimentul că pot face absolut tot ceea ce vreau. Acest sentiment i se datora ei şi este cea mai puternică impresie a mea despre Dora Kalff.
    O altă amintire… La un moment dat am luat puţin nisip şi l-am lăsat să mi se prefire printre degete, în tăviţa cu nisip. Era ca o ploaie… ştiţi, felul în care curgea nisipul… şi am tot făcut asta, iar apoi, după o perioadă de tăcere, ea mi-a spus: Şi iată cum fiecare mic grăunte de nisip şi-a aflat acum locul… Acesta a fost comentariul ei.

    D.L.B.: Am fost foarte interesat de vederile dv. despre psihoterapia socială, aşa cum le-aţi expus în cartea Sandwork expresiv. Capitolul introductiv tratează despre zorile psihanalizei, în Viena, în Budapesta şi în Berlin, din acest punct de vedere. Mi se pare o idee interesantă, aceasta, a unei psihoterapii ca serviciu social – şi ştiu totodată că aţi aplicat-o la jungianism şi la terapia prin jocul cu nisip.
    E.P.Z.: Da, într-adevăr. După primul război mondial pionierii psihanalizei au avut o viziune socială, nu lipsită de măreţie, şi au acordat tratamente gratuite în clinici din Viena şi din Berlin. Multor oameni. Dar apoi întregul experiment, care a avut mare succes, s-a blocat odată cu instaurarea regimului nazist în Germania şi ulterior în Austria. De atunci, acest experiment social nu a mai fost niciodată reluat cu adevărat. Psihanaliza a devenit tot mai interesantă în dimensiunea ei clinică, dar dimensiunea socială nu a mai ajuns niciodată în prim-plan.
    În ceea ce mă priveşte, împreună cu alţi colegi (unul din China, altul din Africa de Sud) am încercat să aflăm ce poate însemna psihoterapia pentru copiii aflaţi în situaţii în care psihoterapia de obicei nu intervine.

    D.L.B.: Ne-aţi putea spune mai mult despre această foarte interesantă experienţă a dv., aceea de a călători în zonele sărace ale lumii şi de a încerca să aplicaţi acolo această disciplină considerată de unii „burgheză“, dintr-o Vienă fin-de-siècle?
    E.P.Z.: Nu aş spune că sandwork-ul expresiv, cel puţin, este o disciplină burgheză, întrucât psihanaliza freudiană este, bineînţeles, verbală, se realizează prin cuvinte, dar ceea ce facem noi se realizează prin acţiune, prin joc şi este o terapie non-verbală şi transculturală. Este diferită, aşadar.
    Aş spune că, mergând în diferite locuri din China, din Africa, învăţ de la cei pe care îi întâlnesc acolo. La început am ascultat şi am aflat fără încetare informaţii despre ceea ce fac, despre ce au nevoie… Nu am aplicat un model, să ştiţi. Poate că singurul lucru pe care l-am adus cu noi este acesta: să le creãm un spaţiu liber şi protector. Într-un sens şi practic, şi simbolic, pentru fiecare copil…

    D.L.B.: Cât de dificil a fost să lucraţi acolo?
    E.P.Z.: A fost dificil, dar din diferite motive de la loc la loc. De exemplu, în Africa nu există spaţii private, deoarece acolo este o mare înghesuială. În China este complet diferit: poţi găsi un spaţiu privat, dar cea care se opune acestui lucru este chiar cultura chineză, care este una a colectivităţii. Prin urmare, din varii motive, te poţi întâlni cu aceeaşi problemă.

    D.L.B.: Dar poţi oare să faci uz de anumite concepte, europene, cum sunt cele jungiene ori cele freudiene, la culturi şi realităţi geografice diverse?
    E.P.Z.: Iată o întrebare interesantă, pentru care vă mulţumesc. Este interesantă pentru că specificul gândirii şi al ideilor jungiene este cel al relativităţii culturale. Jung a spus că nevroza unui vechi aztec din America Latină nu este la fel cu nevroza unui pacient al lui Freud şi nu se aseamănă nici cu nevroza unui pacient din zilele noastre. Întotdeauna trebuie să vedem contextul. Iar ceea ce aplicăm nu este, vedeţi, o tehnică. Ci încercăm numai să creãm un spaţiu liber şi protector, pentru a lăsa astfel să se exprime ceea ce se poate exprima într-o cultură sau alta.

    D.L.B.: Pentru ce persoane este potrivită terapia prin jocul cu nisip?
    E.P.Z.: Terapia prin jocul cu nisip poate fi individuală, şi clinică, precum la Dora Kalff, şi poate fi şi o terapie de grup, precum proiectele de sandwork therapy pe care le realizăm. Sunt două ramuri diferite ale terapiei, sandplay şi sandwork. La fiecare apelează tot felul de persoane. Oameni, de pildă, care vor să se exprime mai mult, să-şi descopere creativitatea, trecutul, amintirile, dorinţele, imagini… tot ceea ce în general nu simţi, nu gândeşti sau nu percepi – ar putea să apară la suprafaţă prin sandwork. Andrew Samuels spunea despre sandwork: „Probabil că Jung însuşi ar fi fost foarte bucuros să descopere sandwork. Cele trei dimensiuni ale sandwork – şi anume: atenţia pentru exprimarea simbolică, setting-ul de grup şi munca voluntară – fac din sandwork nu doar un instrument psihologic, ci şi unul politic.“

    D.L.B.: Aţi pus un accent pe sandwork therapy ca terapie pentru situaţii de criză.
    E.P.Z.: Deoarece într-o situaţie de criză, cu deosebire în traume, oamenii nu se pot exprima de obicei prin cuvinte. Ştim că trauma afectează o zonă a creierului, unde vorbirea este inhibată. Prin urmare, dacă ai un asemenea mediu, unde poţi lucra cu mâinile, unde poţi doar să manipulezi nisipul şi miniaturile, micile jucării, atunci poţi exprima ceva ce nu poţi exprima altfel, cu cuvinte. În situaţiile de criză, aceste nivele psihice sunt cele care pot fi accesate.

    D.L.B.: Ne-aţi putea spune câteva cuvinte despre lansarea cărţii dv. în România?
    E.P.Z.: Sunt foarte bucuroasă că pot prezenta cartea Sandwork expresiv, şi totodată că pot prezenta proiectul la care am lucrat aici, în România, într-o şcoală şi în două orfelinate. Sunt foarte încântată de felul în care lucrează voluntarii aici, într-un fel foarte cald, foarte angajat şi foarte motivat. Sunt foarte mândră de ceea ce facem aici, în România. E un bun început.

    D.L.B.: Mă gândesc la o remarcă recentă a lui Andrew Samuels, dintr-un interviu pentru The Guardian, care spunea că, aşa cum secolul al XX-lea a fost freudian, secolul al XXI-lea va fi jungian. Ce credeţi despre o declaraţie atât de temerară?
    E.P.Z.: Este puţin cam optimistă. Şi interesantă, totodată. Desigur, psihanaliza a avut o influenţă culturală asupra ultimului secol, dar astăzi ne axăm mult pe medicaţie şi pe intervenţii foarte orientate.
    Dar… vă pot povesti un mic episod, care îmi dă speranţă. Psihanaliza nu şi-a făcut intrarea, până acum, în economie şi în politică. Faimosul economist Allan Greenspan a scris însă de curând o carte unde se justifică pentru faptul că nu a prezis criza economică mondială. În această carte el spune: Nu m-am gândit niciodată la faptul că o criză economică poate avea cauze psihologice. Iată ce îmi dă o speranţă că psihologia, psihologia jungiană îndeosebi – care este o psihologie foarte culturală – poate să se implice în societate. Poate chiar în acest veac. Dar… nu sunt sigură că aşa se va întâmpla.

    D.L.B.: Prin urmare, în orice criză există speranţă?
    E.P.Z.: Da, de acord.

    Un comentariu la „Se poate implica psihologia în societate?”

    1. Da, asteaptam ca psihologii sa se implice in viata sociala! Avem nevoie de psihologi proactivi care sa aduca un dinamism vietii sociale, prin cunoasterea stiintifica a comportamentului uman. Societatea asteapta ca psihologii sa iasa din cabinetele lor de practici individuale si sa se constituie intr-o voce a carei autoritate sa fie auzita, recunoscuta si respctata. Daca nu, vor avea altii grija sa o faca…ocultand interesul public.

    Comentariile sunt închise.