A XVIII-a editie a Festivalului de Teatru Scurt organizat de Teatrul „Regina Maria“ din Oradea a beneficiat, pe lânga „scurtimea“ pe care o impune din capul locului regula – antidot perfect impotriva plictiselii din stal –, si de paleta extrem de diversa a spectacolelor aduse in fata publicului. Fara sa trâmbiteze alinierea la module sau tematici mirobolante care suna bine, dar nu de putine ori exprima… mai nimic, selectia atenta si profesionista a Mirunei Runcan a impacat cu diplomatie si subtilitate gusturile atât de diferite ale publicului. Mai intâi, teatrul gazda a prezentat doua premiere care au dat greutate estetica intregului eveniment: „Equus“ de Peter Shaffer, in regia lui Szabó K. István, si „In curând vine timpul“ de Line Knutzon, in regia lui Radu Afrim (despre care a fost vorba în numarul trecut). Apoi, Miruna Runcan a ales piese clasice montate astfel incât sa fie prizate de publicul anului 2012, ca „Napasta“, în regia lui Cristi Juncu, spectacolul de teatru-film al lui Tudor Chirila, „Perpetua si Felicitas“, adaptare dupa texte paleo-crestine, si, nu in ultimul rând, o productie clasica dupa „O noapte furtunoasa“, in regia lui Mircea Cornisteanu
Cum se cuvine sa-i dam Cezarului ce-i al Cezarului, in cazul nostru, suveran fiind spectatorul, Miruna Runcan a ales productii pe gustul publicului larg, ca „Fata din curcubeu“ de Lia Bugnar, „Caramitru – Malaele, câte-n luna si in stele“, dar si un muzical de la Teatrul de Arta din Deva, „Deliruri“, pe versurile lui Ion Muresan din „cartea Alcool“, in regia lui Mihai Maniutiu. Interpretarii inconfundabile a Adei Milea i s-a adaugat miscarea expresiva a coregrafei Vava Stefanescu. Totul, spre umorul si deliciul publicului.
Intr-o directie diferita s-au situat „Confesiunile unui câine“, spectacol deopotriva sensibil si jucaus, de Ioana Macarie si Mihaela Radescu, adaptare libera dupa Peter Mayle, „Cloaca“ de Maria Goos, în regia lui Theodor Cristian Popescu, si „Noi 4“ de Lia Bugnar, regia fiind semnatã de Dorina Chiriac, un experiment din punctul de vedere al interpretarii, impanat cu ironii la adresa conventiei teatrale, care au stârnit in sala hohote de râs. La privirea noua asupra teatrului s-au aliniat si „We Are CAMERA“ de Fritz Kater, regizat de Horia Suru, captivant prin limbajul sau inovator, ca si „Jocuri in curtea din spate“ de Edna Mazya, montat de Bobi Pricop cu mijloace simple, autenticitate si un dramatism de zile mari.
Si, last but not least, „X mm din Y km“ de Gianina Carbunariu, la care ma voi referi in continuare. Nu sunt adepta excesului de subiectivitate in cronica de teatru, dar, de data aceasta, simt ca un articol obisnuit nu ar acoperi tot ce este important de semnalat. Intâlnirea cu spectacolul, despre care stiam ca se construieste la vedere, in maniera improvizatiei, pornind de la stenogramele din dosarul Dorin Tudoran de la CNSAS, a fost plina de prejudecati. Din punct de vedere etic, gaseam imoral sa duci in derizoriu, prin experiment si ludic teatral, umilintele si tortura fizica sau psihica indurate in regimul comunist, câta vreme pentru cautari teatrale se pot folosi mii de alte texte. Dupa vizionare, o buna parte din asteptarile initiale s-a mentinut, dar admit ca perceptia mea s-a nuantat considerabil. Or, aceasta da seama deja de reusita unui spectacol care pastreaza vie atentia publicului din primul pâna in ultimul moment. Evident, si gratie detaliilor din biografia lui Dorin Tudoran, exclus, dupa ce si-a depus cerere de plecare definitiva din tara, din toate slujbele. Angajat, intr-un simulacru de respectare a dreptului la munca, numai ca sa fie dat afara dupa câteva zile, spectacolul il infatiseaza purtând discutii interminabile cu reprezentanti ai sistemului represiv, ideologii de serviciu, plus adjunctii de la propaganda.
In spatiul de joc, spectatorii se pot aseza unde doresc, pentru ca universul sufocant sa-i absoarba mai usor. Doua sunt semnele teatrale accentuate de regizoare: microfonul, in spatele caruia tovarasii asculta si inregistreaza tot; apoi, covorul negru de pe jos, incarcat pâna la refuz cu note informative scrise cu creta. Ambientul comunist insemna, mai intâi de toate, delatiune si supraveghere continue. La inceput, actorii trag la sorti rolurile pe care le joaca in seara respectiva, pentru ca apoi, in timpul reprezentatiei (si nu o data!), sa-si schimbe personajele. Totul se produce la vedere si din mers, tonul de improvizatie teatrala mentinându-se pe tot parcursul spectacolului. Fraze ca „Nu e bine, schimbam!“ sau „Reiau!“ se aud de nenumarate ori, accentuând subtil ecuatia prezent-trecut, actor-personaj, actant-receptor, adevar-interpretare, memorie-biografie. Dubletele amintite ies si mai tare in evidenta gratie sincopelor dictate de tehnicianul video care, cu stenogramele in mâna, ii corecteaza pe actori – evident in cadrul conventiei –, pâna ce Madalina Ghitescu va izbucni: „Jucam situatia, nu greselile gramaticale!“. Paradoxal, momentul cel mai dramatic al spectacolului se formeaza prin acumularea unor asemenea reluari. Tensiunea creste de la o dubla la alta in timp ce acelasi calup de replici – interpretate diferit – se aude din ce in ce mai expresiv (si datorita accentelor finale puse de Toma Danila). Totul culmineaza la sfârsit, când interpretii scriu pe perete „Recunosc si-mi cer iertare ca am colaborat“. Un pariu teatral câstigat de regizoare si de actori!
In reprezentatia de la Oradea, o mare parte din rolul lui Dorin Tudoran i-a revenit Madalinei Ghitescu. Trasaturile actritei debordau de incordare. Hârsit in razboiul nervilor si al hartuielilor zilnice venite din partea autoritatilor, scriitorul jucat de ea manifesta o determinare aproape sinucigasa. Prestatia Madalinei Ghitescu, din-cale-afara de expresiva, magnetizeaza auditoriul, inducând dramatism in fiecare scena. Toma Danila, actor care se misca usor in registre multiple, construieste un secretar cu propaganda versatil, cu comportament unsuros si o tusa ambigua de umanism. Exact cum dicta regimul. Dupa cum si Paula Gherghe gaseste un echilibru de invidiat intre fatetele personajului duplicitar, ca orice nomenclaturist, când pe pozitii de forta, când speriat de problemele care s-ar putea naste, când cu accente dictatoriale, când cu tuse defensive. Singurul caruia rolul cazut la reprezentatia de la Oradea nu i-a oferit prilejul sa joace la adevaratul sau potential a fost Rolando Matsangos, de data aceasta in chip de tehnician video.
Cu siguranta, exista (cel putin) doua tipuri de public care vor reactiona diferit. Primul il reprezinta acela care a trait comunismul pe pielea lui. Pentru el, demersul ce incearca sa refaca o bucatica din oroarea regimului se va dovedi palid fata de teroarea si perfidia cu care sistemul isi controla supusii. Uitându-ma la fetele actorilor in timp ce spectacolul se derula, prima reactie a fost: cum se vede in expresia lor ca s-au nascut in libertate! Nu se putea ghici decât o umbra din cenusiul si suspiciunea evidente pe figurile retractile ale celor gata sa devina alunecosi si confuzi la prima banuiala ca interlocutorul nu este de incredere. Pentru acestia, intâlnirea cu orice strain – posibil turnator –, se transforma intr-un permanent balet pe sârma al reactiilor bine supravegheate. Si al camuflarii! Nimic din respectiva apasare nu se impregnase cu urme de nesters pe fetele tinerilor actori. M-am bucurat, caci e primul semn subtil de sanatate nationala.
Evident, nu acesta este tipul de public caruia i se adreseaza spectacolul Gianinei Carbunariu. Discutam de curând cu o studenta tocmai admisa la Arhitectura, careia o profesoara ii povestise despre mineriada. Fata fusese cutremurata. Auzise ca a existat o mineriada, termenul exista printre cunostintele ei pasive, dar ramasese oarecum abstract. Profesoara de azi, la rândul ei studenta in ’90, o pusese in tema în legãturã bataile administrate tinerilor (inclusiv ei) de catre hoardele de mineri si de distrugerile facute in facultate. Prietena mea de optsprezece ani se arata oripilata. Nu stiuse prea bine pâna în acest moment cu ce sa umple cuvântul mineriada. Ce sa mai vorbim despre notiunile ei cu privire la comunism! Acesta este publicul (tineri care nu au decât o dimensiune vaga asupra absurdului comunist) vizat de montarea Gianinei Carbunariu. Pentru el, „X mm din Y km“ reprezinta un fragment de istorie relevant pentru modul in care se derulau relatiile interumane si presiunile diabolice exercitate de sistem asupra intelectualilor.
Cum dupa reprezentatie am discutat cu Toma Danila, povestea nu se opreste aici. Ca sa ajungã sa joace spectacolul, actorii calatorisera toata noaptea pe drumul Bucuresti-Oradea. S-au odihnit o ora, apoi si-au montat singuri proiectoarele, intrucât teatrul, excedat de cele câteva reprezentatii din fiecare zi de festival, nu avusese suficient personal tehnic. Este momentul sa amintesc ca Toma Danila a renuntat la o cariera de succes in televiziune, cu impliniri financiare pe masura, ca sa joace teatru. O face din convingerea ca teatrul tânar are ceva de spus, ca prin plusul sau de reflectie si expresivitate poate contribui la modernizarea mentalului românesc. Aceasta este situatia tinerilor actori care, fara sa beneficieze de sistemul ocrotitor al sistemului de stat, trebuie sa supravietuiasca prin proiectele in care cred. Si sa mai faca si arta de calitate pe deasupra!
Recunosc cinstit, in lumina dimensiunilor acumulate pe parcurs, amendamentul meu initial, potrivit caruia nu este nevoie de investigarea dosarelor CNSAS doar pentru a face exercitii de improvizatie, s-a modificat substantial. Iar demersul trupei mi s-a parut, dintr-odata, meritoriu.
Autor: CRISTINA RUSIECKIApărut în nr. 394