Fratelui meu din exil, Epoca stalinista in România in scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika, print, preot si martir,
Ed. Galaxia Gutenberg, 2008;
volumul a fost realizat de colectivul de traducatori si editori alcatuit din Anca Berlogea, ailviu Hodis, Francisca Baltaceanu, Monica Brosteanu, Emanuel Cosmovici si Luc Verly, cu o prefata de Brândusa Tereza Palade
Cea de a doua editie, relativ recent aparuta, a volumului de scrisori inedite semnate de Monseniorul Vladimir Ghika, adresate fratelui sau Dimitrie, fost ambasador si ministru de externe al României, stabilit, dupa abdicarea regelui, in Elvetia, a fost intâmpinata cu generozitate de publicatiile Bisericii Catolice si mentionata de câteva, doar, reviste culturale.
Autorul acestei corespondente, Monseniorul Vladimir Ghika, s-a nascut in anul 1873 la Constantinopol, facând parte dintr-o veche familie nobiliara, nepot al ultimului domnitor al Moldovei, Grigore V. Ghika Voda. A absolvit Facultatea de Drept din Toulouse, a audiat cursurile Facultatii de atiinte Politice din Paris si, spre deosebire de fratele sau care a ales cariera diplomatica, a urmat studii de Teologie la Roma. A fost hirotonit preot cu permisiunea Papei Pius al XI-lea la vârsta de 50 de ani la Paris. A murit in beciurile inchisorii Jilava in anul 1952.
Cele treizeci de carti postale si scrisori, descoperite in anul 2007, in arhiva familiei, de catre nepotii sai Dimitrie Ghika, Genévieve d’ Hoop, Daniel si Thierry de Briey, au fost scrise in România, intr-o perioada (1948-1952) marcata de profunde schimbari istorice si sociale, generate de semnarea Tratatului de la Kremlin (4 februarie 1948). Acesti ani pecetluiesc nu numai istoria României, ci si destinele celor care o parcurg. Monseniorul Vladimir Ghika este unul dintre exemple.
Incepând cu anul 1948, persecutia politica si religioasa din România, care se incadra unui plan configurat pentru toata Europa de Est, devine mai agresiva decât oricând. Arestarea preotilor, propaganda impotriva Vaticanului, desfiintarea invatamântului confesional si a instructiei religioase in scoli, interzicerea publicatiilor catolice si a asociatiilor clerului, desfiintarea Nuntiatului Apostolic devin evenimente cotidiene pe care autorul acestor epistole le surprinde cu privirea lucida a absolventului de studii juridice, dar si cu empatia pentru semeni a teologului, impartasindu-le fratelui sau intr-un stil lapidar – purtatorii mesajului, cel mai adesea curierii diplomatici ai Legatiilor Frantei si Belgiei, isi ofereau serviciile imprevizibil, in deplina clandestinitate, corespondenta cu Occidentul fiind considerata una dintre cele mai grave ofense aduse statului român:
„Ceea ce cartile postale nu-ti pot transmite este starea de nedescris din tara, mai ales din ultima luna si jumatate, de când au inceput arestari nesfârsite. Nu exista familie cunoscuta fara câtiva arestati. Plecarile clandestine care formeaza o parte din efectiv sunt stupide si stupid realizate, in detrimentul fugarilor si al familiilor lor“ ( 22 aprilie 1948).
In acest context, Monseniorul refuza sa paraseasca România („Nu pot fi altundeva decât alaturi de suferinta poporului meu“) si este decis sa nu plece din tara decât in situatia in care ar fi acceptata si plecarea aurorilor, având astfel rolul de insotitor al acestora, in calitate de Fondator si Capelan al Ordinului.
Cartile postale si scrisorile, singura forma de comunicare cu fratele drag, Dimitrie,“ mon cher petit“, aduc stiri despre România si despre prietenii comuni, precum si despre starea sanatatii sale, prezentata cu discretie si uneori cu dorita detasare, pentru a-si menaja tandru interlocutorul epistolar: „aanatatea mea se mentine si pot face treaba, desi evenimentele naucesc prin brutalitate, rapiditate si amploare. auntem pe toate planurile in plina revolutie. (…) Totul se nationalizeaza in acest moment, de la micii comercianti, pâna la culte, trecând prin industrie, comert si proprietati. Trebuie sa spun ca, daca totul se transforma in ciclon, ramâne in acelasi timp o impresie de debandada, ceea ce, lasând la o parte optimismul meu congenital si supranatural, ma face sa astept cu speranta sfârsitul apropiat al incercarii“ (6 octombrie 1948). afârsitul insa nu este nici pe departe aproape. In decembrie, acelasi an, atmosfera devine irespirabila: „Totul e politie si suspiciune pâna la asfixie. Gândurile negre sunt foarte greu de evitat. Si totusi, nu-mi sunt familiare si trec uneori dintr-o data, când, in mod exceptional, par sa ma atinga, ca mai deunazi, când mi-a vorbit o fetita: Laudat sa fie Isus Hristos! In vecii vecilor! Ce vrei, fetito? Nimic, am venit sa stau cu dumneata. Eh! De ce? Mi-a fost mila de tine! Gândurile negre pe cale de a se instala au trecut deodata cu un silogism luminos: Daca acestei fetite, care nu mi-e nimica, i-a fost mila de mine, cum ar putea Dumnezeu care e totul pentru mine, sa ma lase in disperare?“.
Rezistenta morala, prin eforturile de a-si ajuta semenii („la biserica predic atât cât pot, cu iscusinte de dansator pe sârma, pentru a ridica moralul si a intari curajul, mai ales al sarmanilor uniti, lipsiti de toate“ ) si mai putin cea fizica, care pare ca da semne de cedare in anii ce urmeaza (sunt impartasite experiente medicale, interventii chirurgicale cu rezultate mai mult sau mai putin satisfacatoare) contureaza crochiul unui portret exemplar. In anul 1951, Monseniorul Ghika incepe sa fie urmarit indeaproape de aecuritate. Citez din nota informativa a celui care semneaza cu numele conspirativ Mitica ( arhiva CNaAa dosar aIE 643/2):
„Lucram concomitent pe cele trei linii Plesca – Asaftei, François – Ghica, Albert et comp.(…) spre primavara anului 1951, Asaftei si Plesca au ticluit o scrisoare pe care sa o trimita la Vatican. Ei stiau din relatari de- ale mele ca ma aflu in relatii foarte bune cu Msgr. Ghica si Pr. François van der Jonghiet de la Capela Franceza. De asemenea, stiau ca ultimul avea, ca pasaportar, relatii normale cu legatia Belgiei. Au decis sa foloseasca aceasta cale pentru expedierea scrisorii. Am acceptat sa-i servesc. Iesind in oras si convingându-ma ca nu sunt urmarit, am telefonat la aecuritate si am predat scrisoarea pentru fotocopie, asteptând inapoierea ei. Dupa primirea scrisorii am plecat, ducându-o lui Ghica, cu care eram mai intim. Tin sa mentionez ca relatiile mele cu François si Ghica au inceput fara intermediul cuiva, prin frecventarea capelei, prin afisarea mea la slujbe, pentru a fi remarcat, prin spovezi in care ceream sfaturi in privinta vocatiei mele pentru preotie, si apoi prin conversatii personale la care m-a invitat Ghika“.
In 1952, Monseniorul Vladimir Ghika este arestat, acuzat de pastrarea legaturii cu Vaticanul in procesul Parintelui Hyeronimus Meges. In rechizitoriul din 28 iulie 1953 se precizeaza ca: „A intretinut relatii foarte strânse cu diplomatii Legatiei Frantei, Italiei si Nuntiatura apostolica, iar prin aceasta din urma a intretinut legaturi cu Vaticanul“. Acuzatia majora care i s-a adus a fost de complicitate la crima de inalta tradare.
„Sfantul Nicolae de stil modern“, cum l-a numit Jacques Maritain, ne aduce prin corespondenta cu fratele Dimitrie, belsugul unui spirit care imprastie cu generozitate curaj si iubire intr-un timp sec si dusmanos. Un alt Nicolae, infratit prin cultura si credinta, va scrie peste câtiva ani o corespondenta plina de afectiune „fratelui“ sau din exil, Virgil Ierunca. Dar despre fratietatea spiritului Monseniorului Ghika si a Parintelui ateinhardt, intr-un alt articol.