Un optimist incurabil: „Eu sunt optimist şi, încă! mai sper…“, spune el însuşi după ce înşiră numai „grozăvii“, o sumedenie de scene şi întâmplări deprimante spre a ilustra starea, după el jalnică, a vechii legături dintre carte şi destinatarul său tradiţional, co-autorul ei, cititorul, „fratele“ şi seamănul scriitorului din Antichitate şi până alaltăieri! Un astfel de optimist incurabil şi paradoxal pare să fie dinamicul Florentin Popescu, poet şi jurnalist, anchetator iubitor şi pasionat al „seniorilor“ literaturii române, autor de preţioase cărţi-document despre Vasile Voiculescu şi Nicolae Labiş; în fine, un „activist“ cultural plin de pasiune şi patos puse în serviciul instituţiei literaturii rămase de căruţă în capitalismul nostru specific naţional. A trecut pe la mai multe redacţii culturale, a pus ori repus pe picioare reviste gata să moară, are, hotărât lucru, un mare talent şi o frumoasă ambiţie de a strânge în jurul lui o mână sau alta de oameni şi, în toiul dezbinărilor de tot felul la care asistăm azi, îi adună credincios ideii că literatura, cultura nu mor cum cred bocitoarele, ci înving vicisitudinile din capitalism, cum le-au biruit şi pe cele din comunism, când marii optimişti ai vremii nutreau nesmintit convingerea potrivit căreia cu cât era mai rău, cu atât va să fie mai bine. Ultima ispravă – să sperăm că nu şi cea din urmă – a acestui optimist nevindecabil se numeşte Bucureştiul literar şi artistic: revistă cu apariţie lunară fondată împreună cu poetul Coman Şova la 1 octombrie 2011. Se fac astfel patru ani în care au apărut 48 de numere în 20 de pagini fiecare: o performanţă în peisajul actual în care apar şi dispar fulgerător fel de fel de efemeride, comete zvâcnind ca să moară într-o secundă ori stele fără nume. În chip programatic revista etalează o preţuire fără margini a „marginalilor“, a „bătrânilor“ şi, cum li se mai zice azi a „expiraţilor“: prea mulţi ca să fie cu toţii din rândul celor ce „nu le mai spun nimic“ cititorilor actuali. Dar mai avem „cititori actuali“? Într-un editorial din numărul 46 al publicaţiei (iulie 2015), optimistul Florentin Popescu deplânge imaginea proastă pe care o are azi „omul care scrie“. Un fost coleg de şcoală îl atacă: „Voi, ăştia care scrieţi, se vede treaba că n-aveţi ceva mai bun de făcut! Voi nu vedeţi că lumea nu mai citeşte?! Sau dacă citeşte, citeşte pe calculator sau, cel mult, titrajul filmelor de la televizor. Normal, anormal – cum vrei să zici, da’ ăsta e adevărul“. Fostul coleg, pesemne om de afaceri, are probabil dreptate: cei mai mulţi „cititori“ sunt chiar scriitorii, autorii de cărţi care se citesc – când se citesc! – ei între ei. Lumea citeşte pe calculator! Fie şi aşa, doar să vadă (înţeleagă) bine ceea ce citeşte. Nu citeşte bine şi, căzut pe gânduri, optimistul nostru se întreabă retoric: „Oare a ajuns societatea românească în aşa hal încât să dispreţuiască literatura?“ şi vede „halul“ în volumele (cărţile!) de literatură care, când nu sunt aruncate în ghenele de gunoi din cartierele mărginaşe, ajung să se vândă pe nimic la colţuri de stradă, la gurile de metrou sau în Piaţa Rahova, „la tonetă“, cu 1 leu bucata, în rând cu mărarul, leuşteanul şi pătrunjelul (acestea mai scumpe fiindcă sunt naturale). Se şterge la ochi: ceea ce „vede“ i se pare incredibil! Constat, în primul rând, un anumit dispreţ, o anume desconsiderare a precupeţului şi a cumpărătorului din Piaţa Rahova sau de la „gura metroului“: de ce n-ar merita acest cumpărător stima şi respectul nostru, la fel ca şi acela care „cumpără“ cărţi ambalate în celofan de la librărie sau de la Târgul de carte ca să fie văzut şi apoi să le facă uitate?! Înţeleg că la Piaţa Rahova sau la Obor s-ar vinde alături de legume proaspete şi bune, carte proastă, veche sau învechită sub preţul căpăţânii de sfeclă de pe tonetă: şi ce-i cu asta? Pofta vine mâncând: şi prea „veche“ ori „proastă“ să fie, măcar să o citească şi, dacă cititorul se lasă prostit n-are decât, e dreptul (prostia!) lui. Dar nu cred că e o regulă: cum spuneam, pofta vine mâncând. Lasă-l pe „prost“ să citească şi măcar unii dintre aceşti cumpărători se pot trezi şi nu se vor mai lăsa „prostiţi“. Dacă nu – nu! – avem mare nevoie, vorba celebrului preşedinte-jucător (de barbut): avem nevoie şi de „tinichigii“ (meserie onorabilă, dar pe cale de dispariţie), dar şi de „tâmpiţi“, cum spunea acelaşi personaj inimitabil. În fine, cartea „la tarabă“ nu indică o decădere şi nu „degradează“ literatura. Nici nu-i „jigneşte“ pe autori. A dovedit-o în chip senzaţional un mare „întreprinzător“ cu profil de poet genial (scriu cuvântul, „genial“, cu frică de criticii cusurgii şi cârcotaşi): în anii trecuţi, poetul Mircea Dinescu a ieşit cu desaga de cărţi pe umăr în Piaţă şi, din câte am înţeles, Oborul s-a arătat interesat şi generos, i-a cumpărat cartea, nu ştiu cu ce preţ. Cu siguranţă, în „preţ“ a intrat şi popularitatea marelui nostru poet. Cu o vocaţie pitită, ţinută sub lacăt în comunism, Poetul devenise în capitalism negustor iscusit şi, totodată, norocos agent de publicitate: nu văd nimic degradant ori de dispreţuit în acest „comportament de piaţă“ în care realitatea – resimţită ca un val uriaş prăvălit pe neaşteptate peste bieţii pământeni luaţi mereu pe nepregătite – îi împinge pe „producătorii“ de cărţi să-şi caute debuşeul unde văd cu ochii. Unii nu ochesc bine, sunt ghinionişti prin vocaţie. Alţii… În privinţa „cititorilor“, cu aşteptările şi gusturile lor – ce să spunem? Vom spune doar că după dispariţia dictaturii şi a „comenzii sociale“ păzite cât s-a putut de cenzorii partidului nostru comunist, s-a dat liber de tot „comenzii sociale“ a cititorilor: scriitorii au devenit mai sensibili ca oricând la poruncile acestei dictaturi insidioase ori pe faţă a Măriei Sale, Publicului cititor, a cărui libertate nu mai poate fi de nimic stingherită, decât de cenzura bunului plac şi, mai ales, a „portofelului“. Cărţile aruncate la ghena din cartierele mărginaşe (de la Baudelaire la Nichita Stănescu!) sunt simptomul acestei „schimbări de paradigmă“ în statutul public, social şi profesional al scriitorului român: un scriitor care, vedem, începe din ce în ce mai mult să semene cu cititorul său actual de aievea, cu pofta acestuia de succes, de reuşită în viaţă şi în afaceri, de petreceri şi chefuri de care n-a avut parte. Scriitorul care nu „răspunde“ acestei comenzi, mai constrângătoare decât comanda socială de tip partinic, rămâne nu atât „dispreţuit“ cum constată optimistul de mai înainte, ci necitit: rămâne să moară o vreme sub deplina indiferenţă, mai rea decât dispreţul, a cititorului actual. Cei mai mulţi rezolvă acest „divorţ“ dintre cele două părţi ale scrisului şi cărţii prefăcând-şi scrisul: ei dau Cezarului ce este al Cezarului şi vând o marfă „vandabilă“ doar în ochii cititorilor care o aşteaptă, din ce în ce mai mulţi. Cu ajutorul neprecupeţit al unor editori orbiţi de profit, câţiva dintre cei mai buni scriitori de azi şi-au supus cărţile dictaturii gustului public şi, pe termen scurt – cât de scurt?! –, au câştigat, ei şi prea bunii lor editori supăraţi în ultima vreme şi pe taxa de timbru. Supuşi aşadar acestei duble dictaturi „liber consimţite“, scriitorii nu prea mai au de ales: se predau cititorilor, prefăcându-se după chipul şi asemănarea lor. Dintre noii „cititori de piaţă“, îi preţuim mai mult pe „oborenii“ lui Mircea Dinescu decât pe cei de la librărie sau de la Târgul de Carte: mi se par mai oneşti, neprefăcuţi şi mai nesupuşi valului publicitar dedicat excesiv dacă nu exclusiv „succesului de casă“ şi manipulat în special de câteva edituri cu porţile închise.
Megalografia, azi
Mă întorc la cititorii – prezumtivi! – ai Bucureştiului literar şi artistic, prevenindu-i mai întâi să ia sub beneficiu de inventar şi chiar să pună un „bemol“ consistent entuziasmului din câteva articole sau interviuri care practică din gros stilul înalt şi găunos şi nesuferita paradă encomiastică: în faţă cu asemenea contribuţii, cititorii de obşte cu o rămăşiţă de bun-simţ se vor simţi cel puţin incomodaţi de câte un Gulliver într-o ţară a piticilor! Numai că eroul lui Swift nu era un lăudăros şi avea mare grijă să nu ne sperie prea tare şi să ne strivească pe noi, piticii. Citind, bunăoară, un encomion în toată legea debordând de entuziasm superlativ cum de mult nu am citit, mă îndoiesc că autorul respectiv, subiectul şi destinatarul encomionului, va primi fără măcar un rictus, o crispare laudele nemăsurate (deşănţate, era să spun) ce i se aduc una după alta.
E drept că destinatarul respectiv, debutant din anul 1989, a publicat de atunci şi până azi, în acest sfert de secol, peste cincizeci de cărţi, cum spune autorul encomionului, el însuşi foarte productiv. La o socoteală simplă ies cel puţin două cărţi şi încă ceva pe an: e o performanţă reală, dacă nu chiar un record absolut demn de atenţia cititorilor. A şi fost luat în seamă de un mare număr de comentatori, ceea ce-l convinge pe autorul encomionului cu pricina să decidă fără să clipească: în ochii lui, scriitorul respectiv „este, la ora actuală (septembrie 2015 – n.n.) o personalitate pentru care cu greu s-ar putea găsi o etichetă sau un termen de comparaţie printre contemporanii noştri mânuitori ai condeiului sau ai clapelor computerului. Reprezentând, fără îndoială, un noroc pentru literatura noastră de azi, populată de puţine spirite şi talente autentice şi mai mult de o întreagă mişună de amatori, altfel foarte vocali şi tenaci asaltatori ai revistelor şi editurilor, acest domn se vădeşte a fi, de departe, un personaj charismatic, căruia mulţi îi caută compania şi jinduiesc prietenia lui… Omul, de formaţie „enciclopedică“ are o biografie şi „o operă care nu-şi află pereche probabil în ultimii cincizeci de ani de literatură românească“! Poate că greşesc arătându-mă total opac la atâta entuziasm şi la un val uriaş de mare admiraţie, un chef lingvistic cu pocale encomiastice impresionante închinate în onoarea mult lăudatului autor: mă simt prea mic spre a nu fi strivit citind expresiile acestei neprecupeţite admiraţii. Prevăd totuşi, ca efect secundar o răscoală, dacă nu chiar o cruciadă a „mişunei de amatori“ trimişi la plimbare în rândurile de mai sus. Respectivul articol, sincer în intenţiile lui, nu-i însă decât expresia abandonului total în braţele unei admiraţii strivitoare, de care nu ştiu dacă vreun scriitor român s-a mai bucurat în ultimele decenii. Şi, dacă e să vorbim serios, nicio admiraţie nu e bună dacă e strivitoare: ea doar probează şi semnalează simptomul mai vechi al viziunii „gullivereşti“ şi un cult pernicios al „incomparabilului“ pe care destui literaţi români de azi şi de ieri îl nutresc. Titu Maiorescu, mi se pare, descoperea în cultura, literatura, publicistica, dar şi în politica vremii lui o boală foarte răspândită în rândul elitei şi nu numai al ei: această boală, contagioasă, se numea „megalografie“ şi, ca orice boală nobilă, s-a întins cu repeziciune molipsindu-i pe mulţi şi continuând să-i molipsească până în zilele noastre. Cauza „bolii“? E la mijloc un complex de superioritate care beatifică o tristă infirmitate: cu cât mai „incomparabili“, mai unici, cu atât mai aroganţi şi închişi în noi înşine, netulburaţi de nicio îndoială.
Exemplarele „rătăciri“ ale marilor poeţi
Am ajuns la „complexul incomparabilului“ pornind de la un articol plin de bune intenţii al harnicului şi valorosului publicist şi scriitor Florentin Popescu. Cu siguranţă i-am face o mare nedreptate dinamicului fondator al Bucureştiului literar şi artistic dacă ne-am opri aici. Cu câteva excepţii de acest soi, revista şi fondatorul ei merită preţuirea noastră pentru adoptarea şi susţinerea decentă a unui program cu destule „puncte“ în contra direcţiei din unele straturi ale culturii române de azi. Revista practică, aşa cum spuneam, cultul modelelor ignorate, respectul pentru marii „expiraţi“, preţuirea „marginalilor“ care nu-şi merită câtuşi de puţin porecla: scriitori de prim rang ai literaturii române de ieri şi de azi din jumătatea de secol comunist şi dintr-un alt sfert de secol postcomunist. Câteva frumoase exemple elocvente vin din ultimele numere ale revistei. Aş începe cu splendida pagină de poezii semnate de poetul Ion Horea, punând sub ochii bunului cititor măcar una dintre ele, o capodoperă, un mic poem din care se aude vocea stinsă ca un foşnet târziu a unui Fr. Villon tot mai îndepărtat, o „voce“ venită şi mai de departe, pe filiera de aur a elegiacilor latinităţii, de la Tibul la Catullus. Poemul e una din admirabilele Rătăciri ale poetului Ion Horea, unul dintre puţinii poeţi care nu şi-a pierdut „vocea“, dimpotrivă, şi-a împlinit-o în ultimii ani într-un şir de capodopere lirice pe care acest mare „expirat“ şi contemporan al nostru le dăruieşte cititorului care mai are ochi de văzut şi urechi de auzit, vai, tot mai rar: „Vai, tot mai rar, ca picături rămase/ Pe-o lumânare stinsă, încremeniri de gânduri./ Şi tot mai des, întoarceri de neguri, dinspre toamnă,/ Pe garduri destrămate atârnă ciucuri…/ Să mă opresc la şură? Dar, spune-mi, unde-i şura/ Cu poliţa de scule şi rândul de butoaie,/ Cu câinele cu tristul destin în lanţ, uitatul,/ Dar unde sunt, pe râturi, otăvile-n arome/ Suind în asfinţire, pe firele de raze/ Prin sălcii strecurate, urzind încet amurguri?/ Cu mine-ncepe totul şi eu sfârşesc în toate!“ La fel de elocvent pentru tinereţea fără bătrâneţe a acestor „bătrâni“ ai noştri este poemul antologic al venerabilului poet modernist Horia Zilieru, Portretul tatălui artistului la bătrâneţe, un mare poem ludic şi „avangardist“, de o tristeţe şi melancolie indimenticabile, de neaflat în producţia lirică pe stoc a postmodernismului vărsat pe calculator. Paginile de poezie ale revistei poartă supratitlul Poezie românească la km 0 : să fie o aluzie sau chiar un îndemn de a pune la cale „un nou început“, pe care toate epocile şi etapele culturii noastre „neisprăvite“ l-au cunoscut, practicat şi repetat întruna, în chip specific naţional, de-a lungul istoriei sale?