Scriitorii ca personaje

Addenda la Istoria literaturii române contemporane

Respiratie bouche à bouche
Eugen Uricaru, Ion Mircea, Cornel Ungureanu, Vasile Dan si Alex Stefanescu – aceasta a fost componenta grupului de scriitori care in 2001 a plecat intr-o vizita in China. Calatoria cu avionul pâna la Beijing – cu escala la Baku – a durat unsprezece ore. Calatorea cu noi, in cala, si un sicriu, cu un mort in el, ceea ce unora li s-a parut de rau augur.
In capitala Chinei ni s-a pus la dispozitie un microbuz pe care scria, cu litere mari, „oaspeti ai guvernului chinez“ (bineinteles, in chineza). Asa se face ca politistii din intersectii ne salutau si ne dadeau prompt prioritate, indiferent de culoarea semaforului sau semnele de circulatie. Eugen Uricaru isi dorea foarte mult sa ajungem in Tibet (citindu-i romanele publicate ulterior am inteles de ce). Dar autoritatile, cu o fermitate exprimata politicos, nu ne-au lasat sa ajungem acolo. Am ajuns, insa, intr-o mica localitate din apropierea Tibetului, strabatuta de pârâuri de munte, peste care se arcuiau poduri de lemn, cu balustrade delicat traforate si colivii cu papagali atârnate de stâlpisori de bambus. Casele, de piatra marunta, cu acoperisuri multicolore si ferestre strâmbe, erau si ele pitoresti. Oricum (eu, cel putin), nu intelegeam nimic din stilul de viata al localnicilor.
In piata centrala a micii asezari (piata patrata si oarecum asemanatoare cu cele din orasele transilvanene) existau banci de piatra, slefuite de-a lungul anilor de intemperii si poate de fundurile (de domnisoare chinezoaice, ma gândeam eu visator) care statusera pe ele. Acolo, in soarele de amiaza, ne-am facut reciproc fotografii. Trecatorii nu se mirau (au si ei pasiunea, chiar mania fotografiatului). Ii amuzau insa figurile noastre de europeni (ei nu ne numesc „albi“, ci „nasuri mari“, pentru ca nasurile noastre par foarte proeminente in comparatie cu cele turtite ale lor).
Era o caldura umeda. In zare se vedea Muntele de Jad. Deodata, lui Cornel Ungureanu i s-a facut rau. Pamântiu la fata, a cazut intr-o râna, apoi s-a lasat pe spate, lent si (aparent) definitiv, ca si cum ar fi fost lovit de apoplexie. Ne-am speriat cu totii, groaznic. Eram complet nepregatiti. Nu stiam ce trebuie sa facem intr-o asemenea situatie.  Exact in acel moment de inactiune deznadajduita din partea noastra, de undeva, nu stiu de unde, si-a facut aparitia o femeie frumoasa, cu par lung, care a luat repede si energic primele masuri de resuscitare a celui cazut. Pe mine m-a trimis sa procur o bucata de zahar. Ceilalti au primit si ei ceva de facut. Necunoscuta – care vorbea franceza – s-a aplecat asupra lui Cornel Ungureanu si a inceput sa-l sarute (asa am crezut in primul moment, astfel incât mi-a trecut prin cap sa lesin si eu), de fapt, sa-i faca respiratie artificiala bouche à bouche. In numai câteva minute prietenul nostru si-a revenit. Iar necunoscuta, pe care am fi vrut sa o sarbatorim la un restaurant sau macar sa-i oferim un buchet de flori, s-a facut nevazuta.
Am aflat, ulterior, ca era nu o zâna, ci o tânara din Franta care tocmai terminase facultatea de medicina si calatorea singura prin tari indepartate ca sa-i ajute pe cei care ar avea eventual nevoie de ea. Amintirea ei ne-a ramas tuturor in suflet ca un parfum de flori de liliac.
La intoarcerea in România, Cornel Ungureanu a scris si a publicat o carte cu titlul A muri in Tibet.
Magister ludi
Laurentiu Ulici stia sa se joace. Nu ma gândesc numai la jocurile propriu-zise – bridge, sah, table, pocker – la care nu (prea) avea egal in lumea scriitoriceasca, ci si la gândirea lui combinativa, la practicarea curenta a paradoxului, la arta construirii unor teorii fanteziste.
Intr-o vara, la mare, Laurentiu Ulici statea pe terasa si ma admonesta când ma vedea indreptându-ma catre mare cu cearsaful de plaja in mâna:
– Ce faci, dom’le?! De asta ai venit la mare, ca sa mergi la plaja?!
– E o exceptie, ii spuneam. Numai azi. De mâine imi revin.
Era un om fundamental bun. Când se supara devenea, ca toti oamenii cu adevarat buni, comic. Supararea lui era neverosimila, nu i se potrivea, parea un exercitiu actoricesc.
In biroul lui de presedinte de la Uniunea Scriitorilor, suporta cu stoicism vizitele tuturor celor care voiau sa-l viziteze, unii dintre ei atât de enervanti incât altcineva in locul lui i-ar fi dat imediat afara, nu pe usa, ci pe fereastra. Dar Laurentiu Ulici avea rabdare cu ei si continua sa-si indeplineasca multiplele obligatii in mijlocul peroratiilor si vociferarilor, care luau uneori amploarea unui vacarm.
Era amuzant sa-l asculti dezvoltând teorii – literare sau politice – cu o inepuizabila placere a constructiei fanteziste de idei. Fiecare discutie cu el era si un joc, in care lui ii revenea rolul de magister ludi.
Mi-aduc aminte o imprejurare in care si-a folosit aceasta capacitate de a demonstra orice, chiar si contrariul a ceea ce demonstrase cu o clipa inainte.
Intr-o primavara, a organizat un concurs de sah pentru scriitori, la Sinaia. M-a invitat si pe mine, intrucât de multe ori, intâlnindu-l, ii declaram, provocator, ca joc mai bine decât el. Voia sa-mi demonstreze, practic, ca e invincibil, asa cum sustineau multi scriitori (indoctrinati, bineinteles, tot de el). A facut rost si de bani pentru premii, de la o firma al carei proprietar era mare iubitor de sah. Si ne-a anuntat ritos:
– S-au inscris in concurs saizeci de scriitori. Si vor fi trei premii: unu, doi si trei. Fara ex equo, fara mentiuni.
Unii dintre participanti au protestat. Suma pusa in joc era destul de mare si se gândeau ca n-ar fi fost rau sa ajunga câte ceva la cât mai multi dintre ei. Dar presedintele Uniunii Scriitorilor a ramas neclintit in hotarârea lui.
– Un concurs serios inseamna premii putine si mari. Nu am venit aici sa impartim ajutoare sociale.
Eram de aceeasi parere.
Concursul s-a desfasurat corect, dupa toate regulile unui campionat de sah. Eu am iesit pe locul patru, iar Laurentiu Ulici – pe locul cinci. Imediat, presedintele ne-a convocat pe toti in sala de mese si ne-a anuntat:
– Organizatorii au hotarât sa ofere cinci premii.
S-au auzit proteste vehemente, bineinteles, mai mult in joaca. Treptat, insa, s-au stins, pentru ca organizatorii – adica Laurentiu Ulici si atât – n-au cedat presiunilor.
Dupa ce mi-am luat plicul cu bani, i-am spus lui Laurentiu Ulici in particular.
– Nu-i frumos ca ai revenit asupra hotarârii initiale.
– Am facut-o pentru tine, ca sa primesti si tu un premiu.
– In cazul asta de ce nu te-ai limitat la patru premii?
– Ca sa nu-si dea lumea seama ca pe tine te-am avut in vedere!
P.S. I-am atras atentia si asupra faptului ca, potrivit rezultatelor concursului, joc mai bine decât el. Laurentiu Ulici mi-a explicat ca ma insel, intrucât, conform unei complicate teorii a probabilitatii, pe care a si dezvoltat-o in fata mea (si din care, de fapt, n-am inteles nimic), este mult mai greu sa ajungi pe locul cinci decât pe locul patru.
Acasa la Constantin Noica
In 1972, in calitatea mea de redactor la revista Tomis  din Constanta, m-am dus la Bucuresti, cu scopul de a obtine o colaborare de la Constantin Noica. L-am vizitat pe filosof in locuinta lui dintr-un bloc cenusiu (confundabil cu multe alte blocuri) din cartierul Berceni. Constantin Noica era in halat si papuci si avea in cap o basca ponosita. Sotia lui, cu parul incaruntit si nevopsit, gârbovita, dar iluminata de amabilitate si bunacuviinta, a intrat repede in bucatarie si s-a intors cu un ceai. Pâna la vârsta aceea (25 de ani) nu bausem ceai decât când fusesem bolnav. Licoarea adusa de sotia lui Noica nu avea nimic comun cu statul in pat, cu termometrul si aspirinele. Era un lichid magic, te facea sa te gândesti la versurile lui Emil Brumaru: „Ceaiuri scazute pâna la esenta/ Trandafirie-a lucrului in sine.“
Constantin Noica m-a intrebat cu ce ma ocup. I-am raspuns, fara emfaza, ca fac critica literara.
– Dar cunoasteti greaca veche si latina?, m-a interogat el in continuare.
– Aproape deloc. Stiu ceva latina… i-am explicat eu.
– Trebuie neaparat sa va intrerupeti activitatea de critic literar si sa o reluati abia dupa ce veti invata bine aceste limbi clasice.
– Asa am sa fac, i-am raspuns eu, convins de contrariul. Stiam – dinainte de a veni la Bucuresti – ca Noica pretinde intelectualilor umanisti sa cunoasca greaca veche si latina si ca in principiu avea dreptate, dar stiam si ca n-as fi gasit timp in biografia mea pentru o astfel de indeletnicire.
Apoi am trecut la scopul vizitei mele. I-am spus cât de mult ne dorim noi, cei de la revista Tomis, sa ne dea un articol. Si i-am mai explicat ca ne aflam in mare criza de timp si ca il rog sa ne ofere – daca se intâmpla sa aiba in casa – un text gata scris, nepublicat in alta parte.
– Ar fi minunat, am adaugat eu. M-as intoarce la Constanta ca un invingator, cu manuscrisul dumneavoastra drept trofeu. Poate fi un articol oricât de scurt, desi ne-am bucura sa aiba cât mai multe pagini. Dar poate fi si o scurta insemnare…
– Un text nepublicat?!, s-a mirat Noica.
Iar eu am crezut ca pretentia mea i se parea absurda.
– Uitati-va aici!, a continuat el, aratându-mi un raft din biblioteca. Toate aceste texte ale mele sunt nepublicate.
Raftul era ocupat in intregime de dosare (asezate vertical, asemenea cartilor) pline de manuscrise. Iar Noica m-a invitat sa-mi aleg, explicându-mi ce fel de texte se afla in fiecare dosar.
M-am asezat jos, pe covor, si am inceput sa aleg. Intârziam asupra fiecarui manuscris. Nu ma mai saturam sa citesc paginile scrise de filosof. As fi ramas acolo ani intregi…
Iata si un pensionar…
La un examen cu Serban Cioculescu, un coleg al meu de facultate a vorbit despre un manuscris al lui Eminescu si, ca sa epateze, a precizat numarul de inregistrare al manuscrisului de la Biblioteca Academiei Române. Era, bineinteles, un numar fictiv: 2684. Serban Cioculescu l-a corectat tacticos:
– Manuscrisul la care va referiti are numarul 6541.
Intâmplarea s-a petrecut in 1969. Profesorul era pe atunci si director al Bibiliotecii Academiei, unde petrecea mai mult timp decât in propria lui casa. Citea neobosit carti de data recenta si incunabule, examina, uneori cu lupa, manuscrise, litografii, harti, hrisoave, diferite alte documente. Era un erudit de moda veche, cu o serioasa cultura clasica.
Au trecut anii. In 1974 ma aflam la Constanta si urmaream, la televizor, o ancheta facuta pe strada de un reporter care voia sa demonstreze ca firmele unor magazine sunt inadecvate sau absurde. Ajuns cu explorarea pe Calea Victoriei, el s-a oprit in fata unui magazin de stofe, Electa.
– Poftim, stimati telespectatori, a pufnit el sarcastic, in microfonul cu fir lung, conectat la un car al Televiziunii parcat in apropiere (pe atunci nu existau microfoane fara fir), „e-lec-ta“! Nici macar „electra“! Dar sa aflam opinia trecatorilor, pentru ca, nu e asa, ei sunt cei care se impiedica zilnic de asemenea denumiri.
Primul trecator consultat era un zugrav cu o salopeta patata de var si vopseluri:
– Stiti cum se numeste magazinul acesta?
Zugravul, usor speriat, ca la orice intânire cu un reprezentant al unei institutii de stat din acea vreme, a ridicat repede privirea si a silabisit:
– E-lec-ta.
– Ce inseamna asta? Ce fel de produse se vând aici?
– … Pai, cred ca… aparate electrice, becuri, cabluri.
– N-ati ghicit. In magazin se gasesc… stofe.
Râzând primul, reporterul i-a dat de inteles necunoscutului ca poate sa râda si el, ceea ce s-a si intâmplat.
Au mai fost intervievati, in acelasi mod, doi trecatori pâna când reporterul l-a oprit, din intâmplare, pe Serban Cioculescu insusi, care iesise probabil tocmai atunci de la biblioteca si se indrepta spre casa.
– A!, a exclamat atunci cu satisfactie reporterul care in mod evident nu il cunostea pe Serban Cioculescu, iata si un pensionar. Buna ziua, tovarase. Imi permiteti sa va intreb ceva?
– Sigur, a raspuns afabil Serban Cioculescu.
– Vedeti ce nume are magazinul din fata noastra?
– Da, Electa.
– Ce cuvânt o mai fi si asta?!
– „Electa“, i-a raspuns „pensionarul“ cu o rabdare de pedagog, este participiul verbului latin „eligo“, la feminin. La masculin are forma „electus“ si inseamna ales, de foarte buna calitate…
Reporterul a ramas nauc. Secventa care a urmat, filmata intr-un studio al Televiziunii, fusese adaugata la montaj. Stând pe un scaun, la un birou, reporterul se chinuia sa zâmbeasca, explicând telespectatorilor:
– L-ati recunoscut, fara indoiala, pe istoricul literar Serban Cioculescu. Sa fim insa sinceri, nu oricine poate avea cultura sa… etc.
Un meci de fotbal arbitrat
de Ana Blandiana
Si-o poate imagina cineva pe Ana Blandiana arbitrând un meci de fotbal? Presupun ca nu. Si totusi un asemenea meci a avut loc.
Era in 1983, in primele zile ale lui iunie. Alaturi de numerosi alti scriitori, ma aflam la Onesti, la „Zilele culturii calinesciene“, organizate ca in fiecare an de Constantin Th. Ciobanu. Ca sa ne scoata la soare dintre zidurile cladirilor intre care participam la interminabile dezbateri (captivati de aceste dezbateri, intrutotul libere, uitam sa ne mai uitam la ceas), primarul orasului ne-a propus sa jucam un meci de fotbal pe stadionul orasului. Sa-l jucam noi, scriitorii, nu sa ne ducem ca spectatori la unul jucat de altii! Propunerea a produs animatie si  fost acceptata, tocmai pentru ca era traznita.
Pe stadion ni s-a pus la dispozitie echipament real, din acela folosit in meciurile oficiale, inclusiv ghete cu crampoane. Ana Blandiana, care de la inceput a anuntat ca vrea sa fie arbitru, a primit binecunoscutul costum negru si un fluier. Nicolae Manolescu si-a constituit o echipa puternica, chemându-i sa joace alaturi de el pe Laurentiu Ulici, Mircea Martin, Radu Calin Cristea si Ion Bogdan Lefter (ultimii doi, tineri si agili, membri ai Cenaclului de luni). Echipa din care faceam eu parte ii mai cuprindea pe (mai putin sprintenii) Mihai Zamfir, Dan Culcer, Ovidiu Genaru si Bogdan Ulmu.
Ca sa nu jucam in fata unor tribune goale, ceea ce ar fi fost dezolant, primarul avusese grija sa aduca, cu concursul unei s de eleve de liceu, instruite sa aplaude când ar fi fost cazul. In timp ce ceilalti se chinuiau sa se imbrace si sa se incalte, tragând de câte o mâneca sau sarind caraghios intr-un picior, eu m-am furisat la fete si le-am rugat – spre amuzamentul lor – sa scandeze, când am sa le fac semn: „In materie de sex/ Cel mai bun este Alex!“
Nu ma pricepeam deloc la fotbal, spre deosebire de Nicolae Manolescu, capabil sa alerge si sa dribleze aproape ca un profesionist. Totusi, când a inceput jocul, am inceput sa ma agit cu mult zel. Drept urmare, incercând sa-l deposedez pe Nicolae Manolescu de balon, l-am faultat grosolan. Imediat Ana Blandiana a fluierat si a dictat lovitura libera… in favoarea mea!
Nicolae Manolescu a inceput sa protesteze:
– Este de neconceput! Alex m-a lovit pe mine, nu eu pe el.
– Nu conteaza!, a spus hotarâta Ana Blandiana. Alex a scris mai frumos despre cartile mele decât tine. Iar daca mai protestezi, te dau afara de pe teren.
Nicolae Manolescu fierbea de indignare. Tocmai atunci, cu un sadism care nu-mi este caracteristic, le-am facut semn fetelor din tribuna. Si ele au inceput sa scandeze:
– Im materie de sex/ Cel mai bun este Alex!
Nicolae Manolescu a ramas consternat. Avea, pe fata, expresia cuiva care simte ca totul se prabuseste in jurul lui.

(Din volumul Barbat adormit in fotoliu. Intâmplari,

in curs de aparitie la Editura Curtea Veche)