Ne-am obisnuit ca aparitia unui carti de Marta Petreu sa reprezinte un eveniment. Nu conteaza ca opiniile vehiculate de eseista sunt discutabile uneori. Curajul de a detabuiza, de a atâta spiritele molesite si de a reinterpreta original (chiar abuziv) trecutul românesc deocheat este suficient ca sa stârneasca interesul publicului larg. Îmi place teribil cum eseista îsi apara (pre)judecatile. Si le asuma ca pe niste caracteristici inerente. De aceea, studiile de istorie literara si filozofie de pâna acum au amplitudinea sa se impuna ca puncte de referinta. Poeta, am mentionat în urma cu un an, se individualizeaza prin faptul ca fiecare nou volum a însemnat un salt calitativ. Iar prozatoarea constituie o revelatie. „Acasa, pe Câmpia Armaghedonului“ ne da sperante ca îsi va încerca si alta data talentul în genul romanesc. Noua culegere de articole – în parte inedite, în parte incluse în „Teze neterminate“ (1991), dar toate revizuite cu adaosuri – vine sa confirme ca Marta Petreu este o scriitoare totala. Poate singura în spatiul cultural românesc actual. Anvergura tuturor proiectelor îndreptateste catalogarea fara rezerve. În prezentarea facuta pe prima clapeta a cartii, editura semnaleaza atributele prin care universitara clujeana doreste sa se legitimeze: „scriitor si profesor“. Asadar, nu poeta, romanciera si publicista. Optiunea atrage atentia asupra absentei inhibitiilor.
Delectarea în biblioteca
În cele patru sectiuni ale colectiei – „Afectiuni elective“, „Teze neterminate“, „Privitor ca la teatru“, „De anima“ – asistam, împrumutând un termen de la Stefan Aug. Doinas, la un „jurnal de campanie literara“, elaborat cu o seriozate constrângatoare. În plus, la zemoase observatii despre spirit si necesitatea dimensiunii estetice. Mai mult, la ireductibile consideratii comparatiste. Înca, la agreabile cozerii pe seama vietii private a intelectualilor din toate timpurile. Si nu în ultimul rând, la fragmente autobiografice, pornind din laboratorul romanului „Acasa, pe Câmpia Armaghedonului“ („Lege umana, lege divina“, p. 295-304), trecând prin lecturile favorite din diverse domenii si ajungând la consemnarea experientelor patite în diverse centre medicale („O zi din viata mea fara durere“, p. 336-355). În fiecare pagina, impresioneaza lejeritatea conexiunilor. Cu atâtea surse frecventate temeinic, nici nu ne miram. Rezultatul precumpanitor al cercetarilor Martei Petreu consta în stabilirea unor universalii ale gândirii europene. De pilda, de la consideratiile lui Aristotel despre desfatare se ajunge la sustinatorii clasicismului modern: „O ilustrare a unei astfel de cuceriri a frumosului si gratuitului si deci a implicitei detasari de stricta necesitate utilitarista se întâlneste în «Scrinul negru», încarnata de un personaj secund, Marioara Dragavei, personaj caruia Calinescu îi rezerva o pagina de fina analiza. Locuind, prin hazardul revolutiei în desfasurare, în salile elegante si confortabile ale unui muzeu fost palat, femeia de origine si educatie modeste descopera necunoscute voluptati estetice în gesturi si obiecte înainte strict utile. Spre exemplu, Marioara bea apa mai mult decât îi este sete, si asta numai pentru ca o încânta paharele de cristal s…t“ („Despre rasfatul estetic“, p. 176).
Orizontul Martei Petreu se arata vast ca taigaua transsiberiana. Interventiile marcheaza si copacii, si padurea. Drumul nu functioneaza niciodata dupa o schema predefinita. Generalul conduce la particular si viceversa. Exegezele se dezvolta pe largi paliere, cautând sa stabileasca legaturi indisolubile între principiile de compozitie, umanitatea diferitelor discursuri si valoarea literara. Câteodata, pentru odihnirea spiritului, pentru cultivarea ironiei exemplare, Marta Petreu aminteste de apucaturile marilor figuri ale istoriei. Întrucâtva, îndeletnicirea de a descreti fruntile, contracareaza paradigma consacrata de Plutarh în „Vietile paralele ale oamenilor ilustri“. În schimb, eseista propune varianta cârcotasa a lui Diogenes Laertios („Despre vietile si doctrinele filosofilor“), probabil cea mai citata referinta în carte. Alegerea motiveaza si discursul practicat de Marta Petreu. Nimic pedant sau scortos nu se regaseste. Riscul de a exagera este domolit de paranteze anecdotice. Iar daca aceastea nu stau la dispozitie, interventia scriitoarei se încheie subit, ca o teorema sau o apoftegma. Fara, îndoiala luam contact cu doua demersuri disjuncte: rigoarea vs. cozeria. Împacarea lor se produce fiindca ambele au intentie polemica. Elocvente pentru categoria secunda se dovedesc notitele rapide si îndreptatile despre romanele lui Rebreanu – „Ion“ si „Rascoala“ – în care ies la iveala chestiuni ignorate sau desconsiderate. Distantându-se de opiniile lui G. Calinescu din „Istoria…“, Marta Petreu conchide ca: „Prin cuvintele pe care le pune în gura personajului sau, Rebreanu nu numai ca îi da Anei un statut de victima tragica, ci mai mult, îi confera si constiinta clara a acestui statut; de aceea, putem sustine ca în spatele Anei se afla un autor cu o constiinta estetica matura si nesovaitoare“ („Despre constiinta tragica“, p. 191). Stilul, intentiile si atitudinea amintesc de „Temele“ lui Nicolae Manolescu, mentionate ca o mise en abîme despre delectarea în biblioteca si despre pofta stârnita de a citi prin intermediari livresti în „Cap de costum: povestea lenesului“ (p. 221-224). Desigur, detasarea, bucuria si autoironia apartin unei persoane care, precum Arghezi, întelege farmecul si menirea lecturii: „Carte iubita, fara de folos,/ Tu nu raspunzi la nicio întrebare“ („Ex Libris“).
Afinitati afective si afectate
Decizia de a republica „Teze neterminate“ în varianta îmbunatita nu tine doar de considerente editoriale. Exista si o motivatie afectiva. Doua eseuri de acolo, „De la Oedip la Prometeu“ si „Marin Preda, cu dragoste si mânie“, dau coeziunea teoretica, respectiv afectiva a colectiei. Amândoua au totusi rol paideic. Pe de o parte, se situeaza raiul hârtiei imprimate si depasirea complexelor. Pe de alta, infernul durerii si al deprinderii cu înrairea semenilor, recuperat si din distopiile sanitare ale prozatorului Alfredo Bioy Casares („Bioy Casares între nostalgia divinului si ispita animalitatii“). Prin urmare, memorialistica detentiei spitalicesti recupereaza frânturi de interes personal. Relatiile cordiale cu literatura devin raporturi afective si afectate. Autoarea identifica situatii în care se regaseste. Exercitiile de hermeneutica a textului ajung exercitii de comprehensiune a corporalitatii, asa cum întâlnim la Gheorghe Craciun, sau cu marturiile terifiante ale lui Ion Zubascu din „Moarte de om. O poveste de viata“. Boala si, în consecinta, suferinta impun ca lectura sa transmita reactii fiziologice. De pilda, problemele de vedere si controalele angoasante amintite în „O zi din viata mea fara dure“ îsi afla contrapunctul în vizita facuta de Marin Preda în „Viata ca o prada“ ca sa-si verifice miopia.
Nu ne confruntam neaparat cu necesitatea de a trai conform cliseului ca viata este un roman, ci, în cazul cel mai nefericit, cu farsele judecate de traseul intelectual: a experimenta pe propria piele traumele personajelor sau ideile filozofilor: „Un spital e ca un ardei umplut: o cladire, cu materia umana în suferinta drept tocatura. Din când în când, ca-n Schopenhauer, o parte a acestei substante se ridica plina de ura contra altei parti, un pacient vrea sa-l distruga pe altul. Iar restul celulelor bolnave se aliaza spontan cu agresorul./ Închid usa de la sala de terapie – un pacient proptit de usa o deschide. „Nesimtita!“, aud, si stiu ca insulta mi se adreseaza. Nu vreau sa fiu vazuta dezbracata de „spectatorii“ de afara, asa ca ciorchinele de pe coridor se solidarizeaza ca lipit cu clei, face un singur trup, care ma insulta prin toate gurile pe care le are“ (p. 343). Comportamentele furibunde provocate de temeiuri clinice trec pragul întâi al abjectiei.
Pacientii uita ca sunt tolerati în sanatoriu, ca lor li se promite amânarea, nu salvarea. Luciditatea, taria si rabdarea de a intelectualiza orice se petrece în jur sau cu sine impun un stil chirurgical de autobiografie. Suntem martorii intrusi care iau act de felul în care o fiinta de carne si oase îsi apara umanitatea, conservându-si intimitatea împotriva tuturor cutumelor care stabilesc ca doctorii au drepturi totale asupra celor internati. Ceea ce pare sfidare a autoritatii înseamna apararea individului în fata oricarei manifestari a opresiunii, deoarece agresiunea fizica nu începe în momentul atingerii sau al lovirii. Marta Petreu se simte maltratata de privirile ochilor sanatosi si, implicit, de superioritatea lor: „Abuzeaza, stiu ca abuzeaza, vor sa abuzeze, le place sa abuzeze de carnea în dureri care populeaza spitalele. Pretextul – unul nobil, fireste – este ca învata. Nici macar nu cer voie. Stau, bine înfipta pe amândoua picioarele mele care amândoua ma dor acut, stau, deci bine îmbracata, si-i privesc. Îi înfrunt. Aroganta lor a fost lezata, deci ma apostrofeaza. Le amintesc drepturile pacientilor si absenta unui contract care sa ma transforme în material didactic. Într-un fetus murat. Le par nebuna si ma lasa în pace, spitalul de nebuni e în alta parte. Ofensata, doctorita trage de timp ca de-o guma, sta interminabil cu studentii ei, care se cred doctori, deci zei“ (p. 347).
Cartea Martea Petreu este, în ultima instanta, exegeza propriei personalitati. Una magistrala.
Autor: GEORGE NEAGOEApărut în nr. 379