Scriitoarele, între ele

Bianca Burta-Cernat, Fotografie de grup cu scriitoare uitate. Proza feminina interbelica, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2011, 336 p.

„Literatura fetelor ia ofensiva cu optimism, amor, moralitate, voiebuna si – cum este firesc – mediocritate. Nu mai avem deci scriitori tineri. Dar avem fete, numai fete, scoli de fete, interioritate de fete, fete amoroase, fete studente. Înainte, fetelor! Sa faceti cultura si bucatarie! Si iata bucataria devenita salon cultural: Erastia Peretz, Anisoara Odeanu, Lucia Demetrius, Yvonne Rossignon, Sidonia Dragusanu, Marta Radulescu, Coca Farago, Elena Eftimiu etc. etc.“
„Ma simt cuprins de o mare îndoiala si curiozitate. As vrea sa vad critica – analiza si comentarea – unui volum de poezii de dragoste facuta de o femeie!“
„Ca toti oprimatii, femeile (ca si ovreii si emancipatii sau parvenitii de tot felul) când apuca sa iasa la iveala, sa strâmba în chipuri variate, dar deopotriva deplorabile. Sistematic am evitat toata viata literatura si arta feminina. Fiindca iarasi, ca toti oprimatii, femeile sunt necontemplative si esential neartiste“.
„Femeile în literatura mi-au aparut de cele mai multe ori în forma acelui veleitarism, fata de care toata viata am simtit o surda împotrivire. Tinerele si femei care au ramas si mai târziu, pâna în zilele batrânetelor comune, garda credincioasa a maestrului sE. Lovinescut compuneau nelimitat în versuri si proza, alinând suferinte vizibile. Mecanismul mi se parea prea transparent. Femeile scriitoare îmi pareau ca întruchipeaza vitiul literar prin excelenta, pornirea de a-ti publica intimitatea…“
„Oricât de evoluata ar fi sub raportul talentului de expresie, feminitatea este o forma larvara a lirismului, a transfigurarii obiectului printr-o emotie de mare frecventa, ea e reziduul unor fuziuni de lucruri disparate reduse la unitatea temperamentala a artistului. Supunerea la individualitate implica de la sine supunerea la sex si la conditiile lui; scrisa de o femeie, o astfel de literatura devine feminina, centrându-se pe singura axa a vietii femeii, dragostea sub toate formele ei: sensibilitate, senzualitate, dupa temperament“.
Poate parea ciudat, însa citatele de mai sus nu apartin unor veleitari plini de prejudecati, ci câtorva nume de prim plan ale culturii române interbelice. Sa le citam, asadar, pe rând, în ordinea transcrierii de mai sus: Eugen Ionescu,
G. Ibraileanu, Paul Zarifopol, Tudor Vianu, respectiv E. Lovinescu. Cu nuante sau fara, cu teorii estetice legitimatoare sau în afara lor, ele reflecta o pozitie mai generala, ma tem, fata de statutul femeii în cultura româna. Atitudini, desigur, întrucâtva scuzabile istoric, dar care recidiveaza voalat si astazi într-o lume culturala înca dependenta de patriarhatul mai mult sau mai putin subtil al societatii românesti. O critica sociologica profesionista, absenta la câteva decenii bune de la disparitia marxism-leninismului (fantoma înspaimântatoare si azi pentru spiritele superstitioase), ar fi în masura sa ne faca mai constienti de cliseele de discurs cu care analizam si evaluam înca „literatura feminina“.
„Camera separata“
De aceea, nu cred ca mai trebuie pusa la îndoiala utilitatea unei carti precum cea a Biancai Burta-Cernat, de unde am extras citatele de mai sus. Cu atât mai mult cu cât „Fotografie de grup cu scriitoare uitate“ nu urmareste sa înfiereze, de pe pozitii militante, erorile criticilor de ieri si de azi, cât sa dea seama de evolutia unui fenomen marginalizat. Si, din acest punct de vedere, subtitlul „Proza feminina interbelica“, prea modest, nu acopera mizele si importanta volumului. Caci avem de a face aici, trebuie spus din start, cu cea mai consistenta contributie critica de la noi despre literatura feminina. Fara a-si propune s-o ghetoizeze – s-o înteleaga, adica, si s-o evalueze separat în canonul cultural românesc –, Bianca Burta-Cernat îi stabileste originile institutionale, modalitatile de evolutie si dilemele centrale. De notat neaparat  dialectica subtila a autoarei, care si-ar fi putut oricând frânge discursul în fata unei problematici tabu si – mai complicat – intens detabuizate în ultimii ani la noi si aiurea: insularizarea literaturii feminine în studiul de acum nu reflecta credinta în insularitatea ei, ci un exercitiu de privire în vederea unei (re)integrari viitoare. Frumoasa metafora a „camerei separate“ preluata de la Virginia Woolf îi serveste, dupa ani, Biancai Burta-Cernat în definirea relatiei literatura feminina-literatura în general: „E de dorit ca scriitoarea sa aiba o «camera separata» într-o locuinta mixta, nu într-o casa locuita exclusiv de femei sau, mai rau, într-un ghetou“.
De pe aceasta pozitie relativista în spirit, nu în ideologie, e refacuta admirabil povestea patrunderii definitive a Scriitoarei în literatura româna. Interesant e ca Bianca Burta-Cernat nu se slujeste de argumente sociologice pentru eliberarea certificatului de nastere a literaturii feminine (desi inventariaza si a citit majoritatea cartilor publicate de la jumatatea secolului XIX pâna în interbelic), ci de simboluri din literatura vremii ce dau seama de mai profunde intarsii ale imaginarului colectiv. „Doamna T“ nu e doar misteriosul personaj feminin al lui Camil Petrescu, ci deopotriva un topos literar si o „fantasma“ psihologica devenite realitati în literatura anilor ’30: „În mod simbolic, intrarea femeii în lumea literara, afirmarea sa ca scriitoare – nu prin exceptie, ci ca o consecinta logica a emanciparii sociale –, este suplimentar legitimata prin acest personaj, prin Doamna T. «Patul lui Procust» afirma firescul prezentei feminine în Cetatea Literelor“. Anisoara Odeanu sau Cella Serghi, urmeaza sa aflam câteva zeci de pagini mai târziu, îsi raporteaza cât se poate de constient destinul existential si literar la modelul „doamnei T“. În aceasta confuzie între viata si literatura – subtil întretinuta de Bianca Burta-Cernat de-a lungul întregii carti – e de regasit si succesul în consacrarea unui adevarat mit al Scriitoarei române, cu atât mai impresionant cu cât el exclude exagerarea valorica a prozatoarelor analizate. Literatura feminina interbelica nu se impune prin vârfuri valorice (cu vesnica exceptie a Hortensiei Papadat-Bengescu), o spune la tot pasul tânara comentatoare, ci printr-un portret de ansamblu nuantat.
Ce-i drept, expertiza interpretului face în acest caz cel putin la fel de mult ca „materialul“ avut în vedere. Bianca Burta-Cernat e, de câtiva ani, unul dintre cele mai autorizate nume ale criticii de întâmpinare românesti – nu îndeajuns de constante, din pacate. A recomandat-o, înca de la început, un amestec cu totul particular de „pudoare“ (nu zic feminina) si de transanta, ceea ce i-a si facut faima de critic „rau“, dar în acelasi timp extrem de serios. Cronicile sale demolatoare erau cu atât mai credibile cu cât observatiile contondente par sa-si aiba originea, mai mereu, într-o pudoare înfrânta. Abia în „Fotografie de grup cu scriitoare uitate“ cele doua aspecte aproape antagonice ale criticii sale se resorb într-o sinteza superioara, ireductibila la calitatile cronicarului. Daca Bianca Burta-Cernat n-a fost niciodata o stilista (ea scrie de cele mai multe ori alb si neutru), în schimb, discretia si fermitatea în valorizare devin, pe spatiile largi ale volumului, apanajele unui spirit analitic nuantat, cum putine avem în critica tânara de azi.
În oglinzi paralele
Nu voi insista prea mult – o simpla cronica literara e insuficienta – asupra rezultatelor cartii. Voi spune doar ca, analizând aproape monografic proza a noua autoare (Hortensia Papadat-Bengescu, Ticu Archip, Sanda Movila, Henriette Yvonne Stahl, Lucia Demetrius, Anisoara Odeanu, Cella Serghi, Ioana Postelnicu, Sorana Gurian), Bianca Burta-Cernat reuseste sa ataseze un relief inedit atât de complexei noastre literaturi interbelice, fara sa-i falsifice vreo clipa axiologia. Mai deloc dispusa sa transforme cartile acestor autoare în capodopere (dimpotriva, deficitele sunt semnalate fara mina eufemizanta), tânara interpreta le retine cu subtilitate contributia la peisajul general, fie ca aceasta înseamna înnoire indecisa de formula, contributie teoretica neconcretizata, sau îndrazneala tematica stângaci transpusa artistic. Gestul cel mai important al cartii e de a reintegra literatura acestor prozatoare în circuitul de idei al epocii, din care au fost înlaturate, macar câteodata, artificial. Nu veti gasi, de aceea, în „Fotografie de grup cu scriitoare uitate“ nicio încercare de rasturnare a canonului sau o pledoarie insistenta pentru opere considerate profund nedreptatite. Veti da, însa, peste o serie de paralelisme extrem de interesante între conceptul de autenticitate al lui Camil Petrescu si cel al lui Ticu Archip, peste afinitatile dintre Generatia 27 si o prozatoare precum Anisoara Odeanu, peste reîntregirea expresionismului românesc prin aporturi punctuale ale Henriettei Yvonne Stahl s.a.m.d. Si, as completa imediat, peste multe portrete excelente ce refac în efigie imaginea unei vieti literare colorate, deloc reductibile la un club al domnilor. Bianca Burta-Cernat rasfoieste la propriu, cu o secreta nostalgie (din fericire) nu îndeajuns refulata de criticul literar, albume cu siluete feminine reconstruite mai mereu prin suprapunerea de instantanee savuroase. De altfel, metoda proiectiei în oglinzi paralele (autoarei îi place s-o priveasca pe fiecare din aceste doamne prin lentilele celorlalte, dar si a barbatilor importanti ai epocii), reînnoita cu fiecare capitol, mentine treaz interesul cititorului de la un capat la celalalt al cartii.
Discutabila, mai ales daca proiectul autoarei vizeaza o continuare postbelica, mi se pare doar afirmatia ca sistemul comunist echivaleaza cu o ruptura în începutul de afirmare individuala a Scriitoarei. Daca a avut de suferit în timpul comunismului, Scriitoarea a suferit alaturi de companionul ei de viata literara. Argumentul ca doar Gabriela Adamesteanu sau Dana Dumitriu ar fi prozatoare notabile nu sta în picioare întrucât lor li se alatura o pleiada de poete bune si foarte bune stânjenite de regimul politic doar în masura în care el oprima si literatura barbatilor: Nina Cassian, Ana Blandiana, Angela Marinescu, Ileana Malancioiu, Constanta Buzea, Mariana Marin, Marta Petreu sunt doar câteva dintre numele fara de care literatura postbelica poate fi cu greu înteleasa. O fi comunismul responsabil de multe rele, însa nu cred ca „mecanismele exluderii pe criterii de gen par sa functioneze cu infinit mai multa precizie decât în câmpul literar interbelic“. Mai ales ca, din câte stiu – dar aici ar fi nevoie, într-adevar, de un studiu amanuntit –, afirmatii critice precum cele citate la începutul acestei cronici sunt simtitor mai putine în literatura româna postbelica. Imaginea Scriitoarei a evoluat, asadar, cu sau fara ajutorul totalitarismului.
Observatia nu stirbeste însa cu nimic valoarea cartii de fata, unul dintre cele mai solide volume ale tinerei critici de azi, de plasat în raft alaturi de
„G. Calinescu. A cincea esenta“ al lui Andrei Terian si de „Avangarda româna si complexul periferiei“ al lui Paul Cernat.