2010, Wimbledon. Meci din turul al treilea. Victor Hănescu părăseşte meciul contra germanului Brands, în semn de protest faţă de felul în care arbitrul Kim Craven a permis umilirea sa de un grup de
spectatori beţi. Povestea este însă ambiguă sau aşa o prezintă varianta oficială a organizatorilor de turneu. O ambiguitate care-l acuză în special pe sportivul român.
Ar mai trebui spus că patru spectatori, trei englezi şi un irlandez, sunt arestaţi în gradenele terenului 18, sub acuza de tulburare a ordinii publice. Există versiuni care pun pe seama reclamaţiei făcute de român această descindere a Scotland Yard-ului. Organizatorii dezmint respectiva variantă, subliniind că nu este nici o legătură între incidente. Fireşte. Mai mult, prima pagină a ziarelor şi site-urilor din întreaga lume este ţinută de „scandalul“ Hănescu. Cei din Comitetul de Organizare decid la câteva ore: 15.000 de dolari amendă pentru tenismanul nostru, jumătate pentru conduită nesportivă, jumătate pentru lipsă de combativitate în apărarea şanselor. Brad Gilbert, fost jucător de Top Ten în anii ‘80 şi fost antrenor al marelui Agassi, dar şi al micului Murray, se arată scandalizat de reacţia tâmpă şi ipocrită a organizatorilor de la Wimbledon. Americanul spune: „Cu siguranţă că au fost circumstanţe atenuante. A fost împins până la limită de fanii băuţi şi ridiculizat prin abuz verbal, de aceea a plecat de pe teren. Îmi pare rău pentru ce i s-a întâmplat lui Big Vic. A avut patru mingi de meci şi şansa de a-l câştiga, dar nu i-a ieşit“. Gazetarii de la Marca spaniolă bănuiesc o trântire a meciului din partea românului, căci se pare că pariurile de la mijlocului meciului au convers, majoritar, spre victoria germanului, deşi Victor era favorit clar. Fără precedente şi cu scandalul iscat, trebuie să fii cretin sadea ca să-ţi închipui că un meci trântit are nevoie de o asemenea publicitate. O trucare cere discreţie şi mimarea normalităţii. Dar spaniolii ca spaniolii! În ţară, mulţi isterici din rândul comentatorilor, dar şi al fanaticilor deontologi de pe bloguri, au sărit ca arşi: „Vai, mamă, ce ne-a mai făcut de ruşine derbedeul de Victoraş! Şi încă unde, exact pe iarba grasă şi frumoasă a sacrosanctei catedrale a sportului alb, la Wimbledon! Vai nouă!“. Un megacompetent, Viorel Dobran, de la SportVox, scrie cu emfază ofuscată: „România a ţinut capul de afiş al turneului de la ediţia Wimbledon 2010 prin Victor Hănescu, care a ratat cea mai mare performanţă a carierei la Grand Slam-ul londonez, dar s-a remarcat prin tehnica scuipatului pe care a demonstrat că o stăpâneşte cu desăvârşire“. Atât a priceput genialissimul, atâta ştie el despre Hănescu – totul aflat în ultima săptămână, de pe Net. Deh, profesioniştii costobocici…
Dacă nu s-au jeluit românaşii, atunci unii dintre dânşii s-au lezat la capitolul performanţe/ rectitudine. Adică: „Să fi fost măcar între primii zece jucători ai lumii, atunci da, am fi zis revoltă şi frondă! Dar aşa?“. Astfel, se lamentau acei acefali care cred că prezenţa între primii treizeci-patruzeci de clasaţi ATP este un mizilic, o chestie banală. Deh, în tenis şi politică toţi mioriticii sunt doftori…
Ambele perspective sunt, fatalmente, false. Întâi: Hănescu a reacţionat la trivialităţile şi provocările spectatorilor, în condiţiile în care arbitrul s-a făcut că nu observă nimic, tolerând hărţuiala publicului. Acum, Victor a greşit, dar de regulă se stăpâneşte bine, căci nu există nici măcar un singur precedent de scandal în cariera lui ce numără zece ani la profesionism. În această situaţie el şi-a atins limita. Gestul nesportiv de a scuipa şi de a înjura nu-l caracterizează, Victor fiind un ins urban, bucureştean sadea, bine crescut şi timid. Acel gest a fost expresia unei revolte vecine cu raptusul psihotic. Bine că nu l-a bătut pe mister Craven! (Deşi cred că ar fi fost o corecţie legitimă moral!)
Apoi: Victor, la datele sale fizice şi tehnice, stă foarte bine în planul performanţelor. A jucat patru finale de simplu în circuit, a câştigat una, a atins sferturile de finală la Roland Garros, s-a clasat pe locul 27 mondial, a stârnit admiraţia lui Roy Emerson şi a lui Brad Gilbert. Este, oricum, ceva extraordinar. E o aberaţie să-i pretinzi să se transforme în Ilie Năstase sau Andrei Pavel! E ca şi cum i-ai cere lui Patapievici să fie Unamuno, iar lui Cărtărescu să devină Borges… ori poate lui Băsescu să se metamorfozeze în de Gaulle!