Santoro: cu doua maini (1)

Pe lumea asta nu orice succes omenesc are ca explicatie tupeul. In tara condusa de sase ani de presedintele Basescu tupeul sta la rang de mare cinste. El este combinatia alchimica si solutia magica a oricarei reusite ce conteaza. La noi, in acest prezent decazut pe care-l traim deznadajduiti, cine nu este tupeist inseamna ca este condamnat la esec. Sau, poate, la moarte. Una lenta, prin foame, frig, frica. Ca pe vremurile Ceausescului…

Din fericire, realitatea politica si sociala romaneasca n-a ajuns (inca) sa constituie un reper universal. De asemenea, pe alte meridiane mentalitatea mioritica a succesului facil, „smecherit“, „ciordit“ prin savante metodologii de „alba-neagra“, nu face purici multi. Aiurea, valoarea, modestia, discretia si continuitatea sunt trasaturi ce pot explica adeziunea la un model pe care oamenii sa-l adopte. Nu spectaculosul isteric si retorica maladiva caracterizeaza persistenta acestui canon imbratisat de numerosi occidentali. Secretul unei reusite sociale poate fi cautat, in tarile normale si in statele ce-si merita denumirea, inclusiv (sau, poate, mai ales) in trainicia unui proiect moderat, dar realist, pozitiv si rational. In Vest, si nu chiar de ieri, „genialitatea“, mistica „elitei“ si falsa prezumtie a electiunii divine sunt repere bune sa trezeasca un zimbet ironic, nu sa stimuleze un entuziasm bolnav. Acolo nu e ca aici, dupa cum iarna nu-i ca vara, si nici moartea precum viata (va mai amintiti de cei cinci bebelusi morti in chinuri groaznice din pricina iresponsabilitatii criminale a sistemului pastorit de Basescu-Boc-Udrea?; eu da).
In Occident, de pilda, isteria generata de revelatia descoperirii contingentului de intelectuali extremisti din perioada interbelica nu ar fi fost niciodata posibila. La noi, da. Si tot la noi sa uiti azi ce-ai spus ieri – este litera de lege. In decembrie 2009, dupa acel nenorocit al doilea tur de scrutin prezidential, cand Basescu s-a reales in conditii cel putin stranii, un guru intelectual bastinas, Andrei Plesu, isi justifica intr-un editorial de gazeta cotidiana optiunea pentru liderul oranj pornind de la trasaturi precum „virilitatea“, „maturitatea“, „responsabilitatea“ si „masculinitatea“. Tonul sau nu era entuziast, dar era tonul unui ins edificat, apt sa indice si altora Adevarul. Scris cu majuscula, fireste. Astazi, la nici un an de la realegere, pe fundalul falimentului romanesc generalizat, ca o consecinta a coruptiei si incompetentei sistemului patronat de „responsabilul“ si „maturul“ Basescu, Andrei Plesu isi permite luxul sa-l critice pe seful suprem cu o adiere de pana la palmuta: nu compari numarul de ore lucrate de un intelectual cu timpul de munca al unui functionar, fie el si presedintele tarii; la fel, s-ar cuveni ca tartorul de la Cotroceni sa fie mai generos si atent cu fidelii, cu apropiatii care au tras pentru el nopti-lumina. Etc. Dar unde s-au evaporat „maturitatea“si „responsabilitatea“ eroului prezidential? In gaura neagra a uitarii romanesti, nutrita si intretinuta si de personalitati ca Andrei Plesu.
Despre propria-i responsabilitate in cautionarea acestui faliment, chiar daca una indirecta, prin sustinerea autorului acestuia, in calitate lui de „director de constiinta“, domnul Plesu nu sufla o silaba. Natural, este un om de succes, ca si multi alti intelectuali publici care au intonat osanale „providentialului“. De ce sa-si bata capul cu banala constatare a realitatii si cu o scuza anemica? Nu, ca de obicei in istoria mioritica, vinovatii trebuie cautati altundeva, nu in ograda proprie. Ce mai, minima moralia plesuviana este sora buna cu tupeul basist. Faina familie ideologica, de succes reteta ontologica!
Tenismanul francez Fabrice Santoro nu are nici o legatura cu amarele mele constatari de mai sus. Dar tocmai pentru ca cel supranumit „The Magician“ nu are, cu o asemenea realitate profund bolnava, nici in clin nici in maneca, l-am ales pe fratuz pentru a exemplifica acel model normal si moral al reusitei sociale. Si tocmai de aceea v-am invitat a citi in editia trecuta a revistei „Cultura“ interviul pe care l-am realizat in 2007 cu jucatorul francez, poposit la Bucuresti pentru BCR Open Romania. Sperand ca dialogul cu Santoro v-a retinut atentia si ca ati gasit macar un strop de interes in acea lectura, m-am gandit sa-mi motivez astazi admiratia fata de recordmanul participarilor la turnee de Grand Slam all time.
Fabrice Santoro nu a fost castigator al unui turneu de Mare Slem la simplu. Nu s-a desfatat niciodata cu pozitia de lider mondial ATP. Mai mult, n-a pasit nicicand in „paradisul“ tenismanilor din Top Ten, cea mai buna clasare a sa fiind cea de pe locul 17. Nu a fost un mare serveur, nu s-a bucurat de un lift gigantic, forhandul si backhandul lui n-au facut niciodata ravagii. In schimb, Battling Fab, cum i se mai spune galului in lumea anglo-saxona, a avut acces la o suma fabuloasa de efecte, pe care, de-a lungul vremii, a stiut sa le valorifice si sa le combine minunant, oferind spectacole pe care iubitorii de tenis nu le-au uitat nici pana astazi. Veritabil one man show, Santoro a jucat tenis cu o placere infinita, gasind mereu, zi de zi, turneu dupa turneu, indiferent de varsta si de adversar, aceeasi intensa voluptate in a lovi mingea galbena cu racheta. Autorul cartii de amintiri „A deux mains“ (Hachette, Paris, 2009), scrisa laolalta cu jurnalista Hélène Mathieu, este o personalitate de calibru a universului tenisistic, unul dintre cei mai inteligenti si mai cerebrali tenismani din intreaga istorie a sportului alb, desi rezultatele sale, cu toate ca meritorii, nu-l recomanda drept un legendar campion.
Din acest punct de vedere, este clar ca Fabrice Santoro nu are cum sa stea alaturi de un Bill Tilden, René Lacoste, Henri Cochet, Rod Laver, Ilie Nastase, Jimmy Connors sau Roger Federer. Sau nici macar in preajma unui Yannick Noah, Guy Forget, Cedric Pioline ori Henri Leconte. In schimb, Santoro se poate lauda cu o intelegere magnifica a lumii tenisului, in care a trait si a performat mai bine de doua decenii, izbutind sa o decripteze in profunzime, analizandu-i mecanismele si resorturile, deslusindu-i personalitatile, erorile si momentele de exceptie. Fabrice nu este un om desavarsit, are slabiciuni, defecte si chiar clipe de orbire, dar poseda calitatea decisiva de a sti sa-si asume zonele de umbra, incercand sa le depaseasca prin analiza si ratiune. De aceea, francezul a evoluat, s-a maturizat si a atins o treapta a intelepciunii pe care, de pilda, favoritul rafinatului intelectual Andrei Plesu, presedintele in functie Traian Basescu, n-o va atinge niciodata – pentru simplul motiv ca paranoia unicitatii personale il impiedica sa o faca.
In aceste randuri de introducere voi aduce in discutie un singur aspect, cel al exceptionalei capacitati vadite de Fabrice Santoro pentru a-si analiza adversarii, acesta fiind, dupa stiinta mea, singurul tenisman care si-a „fisat“ colegii de circuit. Iata insa cum descrie „The Magician“ acest straniu obicei al sau: „Nu mi-e usor sa dezvalui aici fisele pe care le-am redactat. Asta, pentru ca m-ar incomoda ca un jucator inca in activitate sa afle despre felul in care l-am catalogat. Prin urmare, sa ne imaginam ca eu, Fabrice Santoro, as fi propriul meu adversar, iar fisa pe care am completat-o ar avea urmatoarea configuratie:
Stilul de joc al lui Santoro: jucator complet, dar nu foarte puternic.
Puncte forte: stiinta a jocului, rever, voleu, mental.
Puncte slabe: lipsa de vigoare la forhand, anvergura mica.
Strategia de adoptat: a nu se refugia intr-o schema de joc. De jucat in unghiuri. De pastrat o anumita seriozitate si rigoare. Si mai ales trebuie alergat, caci nu mai este la prima tinerete!
Acest exercitiu ma face sa regret ca nu am putut jucat niciodata impotriva unui adversar cu datele mele!“ (op. cit., pp.116-117).
Si inca:
„Din cate stiu, sunt singurul care si-a fisat adversarii pe care i-am intalnit. Mi-am creat pe ordinator un tablou cu patru coloane: stilul de joc, punctele forte, punctele slabe si strategia de adoptat. Si pentru ca jocul tenismanilor progreseaza, imi actualizez fisele ori de cate ori intalnesc un adversar catalogat, in functie de noutatile pe care le descopar privindu-l jucand. M-am simtit intotdeauna extrem de vulnerabil cand am fost obligat sa infrunt un adversar pe care nu-l stiam in prealabil. Aveam sentimentul ca trebuie sa intru gol pe teren“ (op. cit., pp.116-117).

De ce a recurs la aceasta strategema Santoro? Si cum de a ajuns el un „simplu“ sportiv, pe care opinia publica snoaba si ignoranta, „elitista“, il plaseaza automat „in lumea celor care nu cuvanta“, la o asemenea intelegere a lucrurilor? Simplu: nevoia te invata. O spune cu fermitate si modestie marele Battling Fab: „Pusti fiind, eram creativ fara sa ma gandesc la asta, jucand efectiv doar pentru placerea punctului. Cand m-am maturizat, am asezat aceasta creativitate in slujba unei strategii. Si astfel am devenit oaia neagra a circuitului, cel cu care campionii nu agreeaza sa joace. Tactica este putin folosita de jucatorii de astazi, care de regula se bizuie pe forta lor. E pacat. Sa profiti de nesiguranta adversarului, sa faci tot ce tine de tine ca acesta sa nu stie nici cum, nici unde voi trimite mingea – este tocmai esenta tenisului. Fiecare minge care-mi parvine este o problema pe care trebuie sa o rezolv si careia sunt obligat sa-i aflu imediat solutia, astfel incat sa-l incomodez pe adversar. De aceea ma amuz la fiecare punct disputat“ (op. cit., p. 117).