Teodora Coman, Cartita de mansarda, Casa de Editura Max Blecher, Bucuresti, 2012.
Direct din titlul volumului „Cartita de mansarda“ ne vom putea da seama cat de inalta este miza metaforica pentru Teodora Coman. Desi, e adevarat, se spune ca in poezie trebuie sa risti ca sa poti gresi cu adevarat inalt, nici a cauta inaltimea ideii si greutatea metaforei la fiecare cateva versuri nu e o solutie. La fel cum nu e o solutie nici a gresi mereu. Altfel spus, Teodora Coman lasa impresia in „Cartita de mansarda“ ca poezia ar fi cumva o fortare a limbajului si o permanenta incercare a acestuia de a se cosmetiza poetic. Poezia cand intunecata, cand traumatizata a debutantei (doar in putinele momente erotico-nostalgice ii este aplicat cititorului un tratament cat de cat linistitor) pare una a izolarilor depresive fortate. Nimic nu e in regula cu corpul, cu starea de spirit, cu relatiile interumane, cu biotopul, cu nimic. Si asta, daca in general nu e neaparat o problema, devine aici una in masura in care singura formula pe care mizeaza Teodora Coman pentru a deveni credibila este supralicitarea figurilor de stil. Atunci cand un poet nu reuseste sa se foloseasca pur si simplu de o voce naturala a interioritatii e tentant sa metaforizeze realitatea pentru a obtine artificialul poetic salvator. Insa nu e asta doar o alta metoda de a diminua efectul poetic si de a-l creste inutil pe cel stilistic?
Etica grunge
Statistic, daca e sa luam fiecare stridenta a comparatiei, a metaforei, a meditatiei si a imaginarului rascolit pentru a da cate o impresie poetica, avem exemple pentru aproape fiecare segment al cartii: „sa imi ascut ghearele/ de noii mei pereti/ achizitionati/ in rate“, „folosesc cuvinte cu greutate moderna/ le pun pe cantar fara haine“, „sunt o traseista clandestina/ pe pavajul rascolit dintre suflet/ si carne“, „de fiecare data cand separ/ galbenusul/ de albus/ am remuscari adanci/ cercul curge impotriva sa/ de la o margine la alta/ a prapastiei dintre/ maini“, „nici macar uitarea/ nu e o clisma suficient de puternica/ pentru creier“. Desigur, se cade sa vorbesc despre cateva din motivele care supravietuiesc – sau, mai bine spus, sunt integrate – acestei invazii expresioniste: obsesia maternitatii, obsesia carnalitatii si, in acelasi timp, o anume obsesie a mantuirii. Toate construiesc, in fond, personajul cu o atitudine tipica poeziei feminine romanesti. Nimic nou sub soare in cartea Teodorei Coman, ba chiar mai mult decat atat, totul e o supralicitare a visceralitatii si a puterii de convingere prin structurile fortat-expresive. Nu e de mirare ca dupa cateva poezii din „Cartita de mansarda“ cititorul deja poate intui felul in care autoarea isi construieste lirica. Iata un exemplu pentru nesfarsita obsesie carnala, pentru duritatea biologica pe care autoarea pune mereu bazele socului imagistic: „am auzit bine:/ mi-a trosnit o vertebra/ bazinul mi-a mai scazut cu un nivel/ in curand o sa incap in spatiul ingust/ ramas intre dulap si perete/ cu genunchii mei perfect/ rabatabili“. Metoda Teodorei Coman e extraordinar de simpla: s-a produs o contorsiune biologica si „eul poetic“ poate imediat diagnostica o noua problema psihologica: agorafobie, claustrofobie, atelofobie, domatofobie (de unde, probabil si titlul), pedofobie, barofobie si, mai ales, autofobie. Avem parte de un fel de discurs Kurt Cobain transmutat topocronic poeziei romanesti. Si miza pe o etica grunge in stare bruta s-ar putea sa fie un pariu foarte riscant in contextul literar actual. Disectia inchipuita biologica, discursul plin de „artificialul metaforic“, atitudinea schizoida de misandrie si tandrete (de fapt Teodora Coman functioneaza permanent in codurile dualismului implicat), toate sunt puncte specifice, insa care pierd din naturaletea si eleganta unei Mariana Marin, unei Ruxandra Cesereanu, unei Ruxandra Novac. Pentru ca, de altfel, majoritatea debuturilor feminine din 2012 sunt mai toate la fel: Ana Puscasu, Livia Stefan, Teodora Coman, toate sunt replici (sau rezultante) ale discursului feminin post-douamii, adica ale exagerarilor in visceralitate si autoflagelare poetica.
Iata de ce, odata cu exagerarile, poezia Teodorei Coman testeaza si inversarea unor rationamente naive: „cele cinci gauri de la scurgerea chiuvetei/ au rotunjimea florii preferate/ pot scuipa pe ea cand ma spal pe dinti/ fara sentimentul cuplei/ aproape prosternandu-ma/ aproape spalandu-ma de pacate“. Deci, ce se intampla de fapt in versurile citate? Poeta se inchina postmodern unei chiuvete. De ce? Pentru ca aceasta seamana cu floarea ei preferata. Iata, sacrilegiul nu se produce din moment ce actul in sine este o libatie. Spalatul pe dinti si scuipatul in chiuveta devin astfel, cu totul nepotrivit, momentul de celebrare a unei curatari de pacate. Si nu e asta meditatie naiva? Mai mult, absurdul continua comportamental. Personajul Teodorei Coman are uneori proiecte dintre cele mai nepotrivite: „nu voi uita/ cand ies in oras/ sa cumpar doi metri/ de panglica rosie/ mi-o voi lega/ de cutia toracica/ in forma de cruce/ sa pot sta cadou/ cu nodul in gat/ si nodul de funda/ pe pragul usii/ cuiva“. Va sa zica trebuie sa observam si dorinta personajului de a se darui aleatoriu, pentru ca alura schizo a cartii sa fie completa. Expresionismul dus la culme (de unde si Rita Chirian vorbeste de Max Ernst pe coperta a patra – ca si cum a alatura o poeta manifestelor de avangarda de inceput de secol poate fi vreodata un avantaj) parea sa fie incet, incet, eliminat din lirica romaneasca actuala de impact pentru ca nu mai comunica aproape nimic cititorilor. E clar ca nimeni nu mai poate cauta in poezie autenticitatea imaginarului, a comparatiilor ce par reusite si a metaforei care nu sustine nimic, de fapt. Poezia Teodorei Coman este doar un exemplu pentru dorinta aproape fetisista (in acceptiunea secundara a termenului) de a accesa inca o forma de „antipoezie“ („mi-am stimulat saliva/ cu suzeta incapatanarii“).
Interminabila alaturare organica
Rezultatul acestui bombardament ostentativ biologic si senzorial combinat cu o anume nostalgie a feminitatii (secretii, comprese, vanatai, cusaturi, fluide, sange – mai ales, carne, pe de o parte si rochii, voaluri, imbratisari, sani, maternitate, pe de alta) este acela al unei poezii lipsite de coerenta conceptuala. Intelegem, desigur, ca acestea sunt gandurile care domina imaginarul Teodorei Coman, insa uneori avem pur si simplu impresia ca nu se va mai opri din interminabila alaturare organica: „sa te ating, sa las o imbratisare/ ca pe un fular de carne“, „supravietuitoare ale unui potop/ al carui nume poate sa fie/ doar carne“, „cateodata imi infasor parul in jurul gatului/ ca si cum as duce un animal abia braconat“, „nu vreau minuni./ e o minune chiar si numai carnea asta/ care sta prinsa fara clesti de rufe/ pe mine“. Nu spun ca nu exista o nisa a cititorilor pentru prelungirile expresionismului (daca vreti, liga schizoida a optzecismului si nouazecismului literar romanesc), insa aceasta nisa, mai ales dupa manifestele literare ale inceputului de mileniu, scapa tot mai mult din vedere faptul ca incercarile de surescitare a discursului visceral sunt facute din interiorul acestuia prin intermediul acelorasi structuri stilistice. Si ce fel de surescitare e asta? Raspunsul vine sub forma unei previziuni pesimiste pe care si-o poate asuma oricine, cum ca acest gen de discurs nu mai are posibilitatea de a se dezvolta axiologic. Ce mai poate spune Teodora Coman astazi? Ca singularitatea ei poetica vine exclusiv prin cateva schepsisuri lipsite de originalitate si ca poezia e in alta parte, de fapt. Pentru ca a te folosi mereu de mijloacele supralicitate ale poeticii de avangarda nu mai poate folosi unui poet in 2012. Nu vreau sa par judecatorul unei singure cauze, insa imi e tot mai clar ca poetii puternici ai ultimilor ani s-au facut remarcati tocmai pentru ca au evitat formulele saturate ale „poeticii carnii“. Insa, in literatura, ca in mai toate artele, este loc pentru oricine. Ramane decizia autorului felul in care isi va gestiona formula poetica si, mai departe, predilectia cititorului pentru un anume fel de inaltime ostentativa goala: „in loc de bratari, sa purtam fara teama/ garouri“.
Deocamdata, Teodora Coman ramane printre poetii minori ai ultimilor ani, tocmai datorita alegerii riscante de a prelua o poetica inaccesibila si, fie vorba intre noi, cam „fumata“. Mihaela Ursa avea dreptate, Coman este o poeta „fara urma de ezitare in limbaj“, insa ramane de discutat daca aceasta dezinvoltura este data de maturitatea poetica sau de convingerea momentana ca poezia mai poate respira intre atatea si atatea fortari intr-ale expresivitatii. Mi-e teama insa ca nici in afara acestui „trend“ vetust nu i-ar sta neaparat mai bine.