Stefan Manasia, „Motocicleta de lemn“, Charmides, Bistrita, 2011
Odata cu lansarea volumului „Motocicleta de lemn“ în 2011, Stefan Manasia si-a confirmat statutul de lider incontestabil al generatiei douamii si a devenit unul din cei mai importanti poeti români contemporani. Dupa boom-ul „Amazon“-ului si al urmatoarelor volume care au reusit sa ofere poeziei tinere aerul de siguranta si o directie estetica solida, „Motocicleta de lemn“ este dovada clara a regenerarii poetice nelimitate de care dispune pâna acum Stefan Manasia, chiar daca regenerarea se face mereu în interiorul aceluiasi univers tematic. Dificultatea de a explica poezia lui vine astfel din aparenta depasire a tuturor granitelor imaginarului si din inconsecventa benefica a metodelor de constructie. Mai mult, Manasia devine cu atât mai interesant ca poet cu cât reuseste sa stapâneasca perfect ostentatia pe care o impune plaja imensa de imagini frapante, unde exercitiul lui poetic poate parea usor o ruleta norocoasa.
Desi îmbratisarea stilurilor poetice diferite de la un poem la altul poate fi un experiment riscant, Manasia pare sa stie sa se foloseasca de toate resursele limbajului pentru a produce efectul autentic de poezie. Astfel, de la versuri care rimeaza (tehnica ce ar putea parea ca nu mai functioneaza astazi si poate produce usor senzatia de fortare a poeziei, însa în cazul lui Manasia trece usor drept naturala) pâna la tehnici textualiste radicale, poemele din „Motocicleta de lemn“ par sa pledeze pentru întâietatea imaginarului si pentru o renuntare la tentatia compromisului tehnic: „vine o clipa în viata, de glorie?, nicidecum/ când ezitam între doua obiecte doua femei/ sau între doua stari, ca acum/ când ciuperca mi-a injectat sporii ei/ în crevasele dintre celule, sub padurea de/ acarieni. Ostroveniul îsi întinde axonii/ pompeaza otrava prafoasa, glomerule de/ ura si amintiri îmi cuceresc neuronii“. Manasia pare sa nu mai faca niciun calcul în cautarea formulelor stilistice si sa scrie pur si simplu (unde a scrie pur si simplu e un lux pe care si-l permite deja, în maniera lui Robert Pinski), iar tematica universului bionic si mistic deopotriva i-au devenit unealta preferata: „sa i-o tragi si sa mori/ ca un paianjen mascul, lasându-i/ laptii si rubeola, machetta/ mataniile cu holograme“.
Trip-uri psihedelice
Misticismul lui Manasia se naste din jocul permanent între exotismul brutal si folosirea realitatii imediate pe post de suport al mizerabilismului. Lânga Vietcong, dragonul de Komodo, sau Kinshasa, pâna si orasele europene capata sonoritate exotica, iar efectul descrierilor obscure din zone îndepartate devine vital pentru atmosfera patologica generala: „Miguel îsi plimba/ proteza de cauciuc/ actionata biometric/ peste mâna cu pete maronii/ si pilozitate. s…t Miguel îsi priveste,/ admirativ/ ochiul de opal/ cu ochiul drept,/ sclipind de sanatate“, „gradinile viitorului/ suprematia masinilor metrosexuale/ bufnita si flamingii pinguinii tribali/ sirenele de pe ambulante/ ghideaza batrânii cancerosi/ spre azil si euthanasie“. Manasia abuzeaza de efectele vizuale pe care le ofera lumea aparent banala de astazi si trece în revista subtil probleme sociale si spirituale deopotriva. Exprimarea revoltei în fata capitalismului de hartuire, a comercialitatii agresive sau a mecanismelor sociale pervertite se simte puternic, iar faptul ca nu e pur si simplu o metoda de a elibera gratuit frustrare, ci are o acoperire estetica si o functie vitala în setarea tensiunii, face ca poemele sa transmita aproape perfect mesajul ideologic: „Sa nu mai vad abatoarele, macelariile ANGST, Literele,/ Trezoreria, Primaria de cartier, Banca Transilvania – Fuck Banca Transilvania!“, „La supermarket în Antwerpen/ printre castraveti plastifiati si/ chinezoaice indiferente/ ocolite de frumusete;/ cautând o salata fara/ E-uri în maioneza, cautând un nou/ rid în oglinzi, deasupra miilor de creveti/ si calamari hieratici“.
O functie importanta în construirea poemelor o are însa si avalansa de „trip-uri“ psihedelice, distorsiuni ale realitatii sau comparatii halucinante. Manasia nu ofera cititorilor vreo alta cale de a se apropia de poezia sa decât aceea dictata de generatia Beat (de unde para sa se traga mai toata poezia contemporana, fascinatia pentru problemele apocaliptice nucleare si pentru problemele interferentelor culturale ramânând pâna astazi impulsul mistic principal), însa poarta câteva marci autentice inconfundabile. Discutia despre influentele pe care le tradeaza (mai mult sau mai putin) „Motocicleta de lemn“ este, oricum, aproape imposibil de purtat, din doua motive: primul este acela ca experimentul manasian propune din start renuntarea la repere literare categorice (sau cel putin la repere exclusiv literare), iar al doilea este aluvionarismul imaginarului, întrecând cu mult limitele cu care ne-a obisnuit generatia sa. Influentele iau astfel forme dintre cele mai curioase, chiar în debutul volumului citatele-ghid trimitând de la V. Leac si Nichita Stanescu la Neil Young si Kurt Cobain. La Manasia pâna si versurile lui Chris Isaac devin un punct de plecare sau un laitmotiv.
Detalii de insectar
Metropola devine centrul dezechilibrelor morale, iar camera surprinde unele din cele mai tulburatoare scene, de la inuman la macabru: „salbaticia reprodusa-n/ mii de exemplare/ din dormitorul adolescentului/ cu fata herpetica/ pâna la camioneta alpinistului utilitar“, „vezi si tribul indian Toda/ pe care nici cameramanii/ lui Malle/ nici zeita Teikirshy, întemeietoarea/ nici ambasadorii UNESCO/ sau medicii federali/ nu-l mai pot salva“, „elicopterele/ -ncarcate cu napalm ieri/ coborând/ cu indiferenta tehnologica/ peste jungle si orezarii“. Apare aici o alta apropiere de exotic în universul manasian, iar legatura finala cu Ostroveni-ul si apoi cu o lume mult mai personala (în „Alevin“ referintele sociale pot fi decodate usor) da impresia unui corpus unitar, unde problematica din jurul colonizarii si a ostilitatilor interumane reuseste sa comunice cu universul local în acelasi registru dramatic. Fantezia ideatica din poemele lui Manasia în combinatie cu imaginarul fantastic e în stare sa creeze personaje la limita dintre schizofrenie si luciditate. Lumea pe care ne-o arata „Motocicleta de lemn“ este de fapt o lume supusa dualismului derutant, o lume în care ochiul poate detecta atât detalii de insectar, cât si scene care cuprind întreg mapamondul în cîteva cuvinte.
Uimitoare este capacitatea lui Manasia de a produce prin câteva versuri poezie totala. Desi si-a obisnuit deja publicul cu efectul tulburator pe care îl poarta alaturarile tematice si stroboscopul imagistic, se pare ca poetul nu si-a epuizat înca resursele. Asemanator poemului mai vechi „Imn“ se arata astfel „O mie de ani“, dar sondarea îsi schimba ustensilele, mutând mizele în afara sferelor de soc: „de albit danturile/ de lustruit arcadele/ bicepsii/ statuile/ treptele si mânerele/ cultura/ dantura/ dialectul ca o boala de gât/ si o abia strunita/ melancolie suicidara/ pentru ca ei au mutilat/ pe câteva continente/ triburi de o frumusete/ umilitoare/ în palate si/ în pivnite si în lagare/ Au extras magenta/ Coborârii de pe Cruce/ sângele negru/ mai albastru/ ca al regelui Leopold“.
Departe de a fi terminat un proiect amplu început oficial în 2003, odata ce si-a setat (probabil pentru multa vreme) universul poetic propriu, Stefan Manasia pare sa nu se opreasca la a fi un reprezentant oarecare al poeziei tinere. Capacitatea de a „învata“ sa scrie poezie dar în acelasi timp de a se distanta de influentele sale atât cât trebuie îl aduc în fata cititorilor ca pe un poet greu de uitat.