Cum se scrie un roman? Colocviul romanului romanesc, Editura Cartea româneasca, Bucuresti, 2012, 144 p.
Nu stiu daca România a stat vreodata foarte bine la teoria romanesca. De fapt, toate miscarile majore ale secolului XX sunt împrumuturi occidentale, reactualizate la noi pentru publicul vesnic dezinteresat de patenta originara a vreunui proiect si într-un mediu care permite oricarui autor (cu repercusiuni firesti asupra romanului românesc, desigur) sa se joace de-a creatorul de-a doua zi. De altfel, ultimele teorii majore privind romanul românesc (sa ne amintim, totusi, pâna si acestea se opresc în anii ’70) îi apartin, desigur, lui Nicolae Manolescu. Tot criticul este cel care adreseaza câtorva autori, în cadrul „Colocviului romanului românesc“, proiectul USR din 3-6 mai 2012 de la Alba Iulia, întrebarea „Cum se scrie un roman?“. Invitatia mi s-a parut cu atât mai interesanta cu cât lista autorilor care raspund nu este (cu mici exceptii) una irelevanta: Radu Aldulescu, George Balaita, Gabriel Chifu, Petru Cimpoesu, Nichita Danilov, Horia Gârbea, Radu Pavel Gheo, Ioan Grosan, Radu Mares, Marta Petreu, D.R. Popescu, Doina Rusti, Dan Stanca, un cristian, Alexandru Vlad, Varujan Vosganian. Micile eseuri sunt compilate în volumul „Cum se scrie un roman?“ aparut la Cartea Româneasca în 2012. Ei bine, cine se astepta sa descopere o carte de teorie literara în aceasta antologie s-a înselat.
Romancieri-teoreticieni?
Radu Aldulescu începe ambiguu. Însa nu e vina lui, caci contextul literaturii române nu permite o alta cronologie (adica nu permite o cronologie verosimila) pentru aparitia câtorva curente: „Am în vedere în primul rând acel experiment care s-a numit în anii optzeci textualism, în proza si roman, devenit mai încoace postmodernism“. Fara sa intru prea mult în detalii, problemele care apar în textul lui Aldulescu tin de folosirea unor concepte nepracticate în spatiul cultural european si atribuirea uneia dintre generatii (’80, cred) calificativul, în aparenta exhaustiv, postmodernism – concept aparut cu jumatate de secol înainte, care a intrat, ce-i drept, în vocabularul literar abia dupa razboi. În fine, urmeaza o scurta trecere în revista a romanului modern, a continuatorilor sud-americani si a dominatiei actuale a lui Houellebecq. Apoi, previzibil, discutia porneste catre romancierii actualitatii, pe care Aldulescu se bazeaza ca vor schimba fata literaturii române în Occident: Danilov, Soviany, Nimigean, Ursu, Stanca, Vlad, Ecovoiu, Tomsa. Retinerile romancierului sunt însa în legatura cu politicile culturale actuale care, de douazeci de ani, „par sa lupte pe viata si pe moarte împotriva romancierului si a scriitorului în general“.
Urmatorul invitat însa, George Balaita, pune problema corect (vorba jocului): trebuie un romancier sa fie si un teoretician al romanului? Adica, pâna la urma, chiar pornind de la exemplele pe care le ofera invitatii („Scrisori catre un tânar romancier“ al lui Llosa, „Arta romanului“ al lui Kundera – ar mai lipsi o plimbare prin „padurea narativa“, n.m.), asteptarile nu pot fi foarte mari: „Ce este un roman stiu. Nu sunt însa un destul de bun eseist ca sa stiu si cum se scrie un roman“.
Scrierile lui Llosa – spre exemplu – despre „cum se scrie un roman“ nu trec de simple generalitati, de mici eseuri literaturizate si tipologizate, lucru pe care îl observa si Manolescu în prefata volumului, unde îsi mustruluieste, deloc subtil, musafirii, chiar înainte ca acestia sa apuce sa spuna ceva: „În ce ma priveste, desi n-am scris romane si, foarte probabil, nici nu voi scrie, încerc sa dau eu însumi un raspuns, bazat pe experienta de lectura a câtorva confesiuni datorate unor meseriasi ai genului care au avut si cap teoretic: Henry James, Vladimir Nabokov, Umberto Eco, Milan Kundera sau Orhan Pamuk. Cartile lor sunt traduse în româneste si ar fi putut servi drept model de reflectie si romancierilor nostri. Nu prea cred sa le fi citit. Si nu fiindca n-ar exista si la noi scriitori cu inteligenta scrisului, dar fiindca nu exista cultura respectiva. Si nu numai astazi. Cu decenii în urma, am mai spus-o, Dana Dumitriu, care publicase o carte despre realismul psihologic în romanul modern, fiind asadar în tema, a avut ideea de a culege si comenta opiniile despre roman ale marilor autori interbelici. A renuntat, constatând ca erau pline de generalitati si lipsite de profesionalism“.
Sofisme, truisme…
În fond, dincolo de faptul ca Manolescu scrie o prefata pesimista asupra a ceea ce va fi antologia în continuare – adica, basca Eliade si Camil Petrescu în interbelic, avem romancieri necititi, banali si lipsiti de profesionalism când vine vorba de teorie literara, n.m. – exista un adevar evident în ceea ce priveste literatura: nu toti autorii mari sunt si foarte buni teoreticieni. De fapt, exceptiile notabile pot fi numarate (o face, în parte, Manolescu) pe degetele de la o mâna. Marea problema sta în alta parte: în aceea ca autori foarte buni ca Aldulescu se agata de un suport teoretic fragil ca „Scrisori catre un tânar romancier“ – plin de tautologii, banalitati, „nimicuri frumoase“ – în fond, facând o confuzie totala între teoria literara si eseistica brouillon, semi-comerciala pe care o promoveaza Llosa.
Mai departe, din eseul lui Gabriel Chifu care face casa buna cu cel al Doinei Rusti prin penibilul antrenat constant, aflam clisee ca „Scrierea unui roman înseamna refacerea lumii pe cale verbala…“, „Romancierul nu este o divinitate propriu-zisa, ci doar o divinitate degradata“, sau, mergând din sofism în sofism si din truism în truism, ca „la temeiul“ societatii se afla „…crestinismul, desigur. Iar crestinismul ce altceva înseamna, daca nu o confirmare a miracolului, o validare a ideii de supranatural“. Doina Rusti ne spune ca era „regele acelor 40 de pagini aurite“ sau ca „nimic nu e mai crud decât sa scrii 40 de pagini si sa le vezi cum mor“. Horia Gârbea, într-un exercitiu de „inginerie teoretica“, propune o interpretare matematica a romanului, prin – atentie! – teoriile probabilitatii: „Revenind, o simpla fixare de cadru ucide dintr-o data milioane de posibilitati, conducând autorul spre solutii limitate, când nu unice. Astfel, mergând pe strada Antim din Bucuresti, într-o seara a anului 1911, Felix Sima nu poate auzi un raget de leu, nici sunetul unui avion cu reactie si nici nu poate întâlni, ca Dante, o pantera sau macar o lupoaica“. Desigur, m-am gândit imediat la socul pe care-l va avea Horia Gârbea când, amintindu-si de carti precum „Minunata lume noua“ sau – de ce nu? – „O lume disparuta“, îi va fi darâmata fara niciun fel de avertisment întreaga teorie probabilistica pe care se forteaza sa o ramforseze: „Scrierea unui roman este, cum s-ar zice în matematica, marginita si superior si inferior“. Pâna atunci, „raspunsul, demonstrat inginereste“ despre care vorbeste Gârbea este un mic moment de umor involuntar.
De remarcat sunt raspunsul lui Radu Pavel Gheo – detasat, bine informat, elegant, cel al lui Ioan Grosan – scurt si la obiect si cel al lui Alexandru Vlad – care, îmi pare, e „batrânul întelept“ si autentic al grupului. În rest, Marta Petreu scrie un decalog al romancierului (în spiritul unui suvenir din placute de lemn imprimate, probabil), un cristian este autorul cool, de fapt un fel de Burducea al grupului care – într-o miscare pseudo-underground caracteristica îsi numeste eseul „CUM SE SCRIE un ROMAN? sau CUM S(IC)RIE (un cristian) un roman“, dar o începe cu „Dati-mi, va rog, voie sa ma minunez. Ca sunt în fata dumneavoastra, romancieri pur sânge, ca-mi faceti onoarea sa ma ascultati. Si va multumesc, totodata, pentru ca acceptati sa auziti câte ceva despre romanul despre care umbla vorba ca l-as fi scris (…)“.
În fine, din toata aceasta festivitate de la care ne-a ramas volumul „Cum se scrie un roman?“ trebuie sa tinem minte câteva lucruri: autorii „necititi“ de care vorbeste Manolescu sunt si plictisitori. Rarele momente care ies în evidenta pozitiv au în fundal o antologie a prozatorilor (despre valoarea fiecaruia vorbesc propriile romane) care nu prea stiu sa explice ei însisi ce fac. Nicio problema. De fapt, o spune si o istorie culturala în care atâtia mari autori de roman nu s-au aruncat în teorie literara. Aici însa, atâtea sfortari conceptuale îi prezinta pe romancieri nu numai ca pe niste teoreticieni slabi, dar mai ales ca pe niste autori slabi care-si supraapreciaza importanta, legitimitatea în literatura si discursul. Urmând principiul sanatos, închei: „Daca taceai, prozator ramâneai“. Sau, poate chiar mai mult: „Prozatorul nu e prozator destul pâna nu e si teoretician“.