Marea finala Europa League de pe Arena Nationala le-a adus bucurestenilor, cel putin daca ne luam dupa presa romaneasca, foarte mult prestigiu. Tragand linia, avem un stadion de 190 de milioane de euro, construit special pentru aceasta finala, si 25 000 de suporteri spanioli care au cheltuit, conform aceleiasi prese romanesti, 10 milioane de euro la Bucuresti – pe hoteluri, taximetre si bere. Facand diferenta, prestigiul celor doua zile de invazie microbista ne-a costat 180 de milioane de euro – dar, cu siguranta, a meritat!
Asa sa fie? Cum a aratat experienta finalei est-europene din perspectiva unui suporter strain? Cand pornesti, din Madrid (sau din Bilbao), spre Bucuresti, iei, cu siguranta, niste clisee cu tine, pe post de echipament de autoaparare. Stii ca romanii au, in general, niste obiceiuri proaste vizavi de bunurile altora (Spania nu e locul unde ne-am format, in ultimii 20 de ani, una dintre reputatiile cele mai stralucite) si mai stii ca Bucurestiul este un oras plini de caini comunitari. Poate ai vazut unul dintre filmele turistice facute de romani in limba spaniola, in care ti se spune ca romanii sunt calzi si ospitalieri, ca hoti sunt peste tot in lume, nu doar in Romania, si ca, intr-adevar, Bucurestiul are caini maidanezi, dar ca bucurestenii compenseaza acest neajuns prin iubirea lor nemasurata pentru animale. Sau poate nu; in orice caz, daca ai noroc, la plecare primesti si un ultim avertisment, despre taximetristii bucuresteni care abia asteapta sa jecmaneasca niste turisti naivi.
Dar turistul nu este neaparat naiv; el este un suporter, venit sa-si sustina echipa – tot Atletico/Athletic, tot in alb si rosu, din Madrid sau din Bilbao – si prima lui grija nu e sa se pazeasca de romani. Faptul ca, pentru a-si vedea echipa jucand in finala Europa League, trebuie sa se deplaseze intr-o tara est-europeana considerata, pana nu demult, „bananiera“ nu ar trebui nici sa-l emotioneze, nici sa-l ingrijoreze. Ceea ce-l intereseaza pe el e daca clubul pe care-l sustine – si unde e posibil sa fie actionar, lucru deloc neobisnuit in Spania – va castiga sau nu cupa europeana, de care-l mai desparte un singur meci. De aceea, cu gandul la fotbal, turistul isi poate permite sa ignore si filmuletele propagandistice ale romanilor, si avertismentele conationalilor spanioli, si sa se urce relaxat intr-un taxi – asa cum ar face-o la Barcelona sau la Berlin.
Cum arata, acum, suporterul spaniol vazut din capatul celalalt al Europei, unde pentru prima oara in istorie se organizeaza finala unei cupe europene de fotbal? Vladica bucuresteana il vede ca pe un colet fragil, in frunte cu edilul general, Sorin Oprescu, nerabdator sa declare ca nu va sta linistit pana cand nu va vedea si ultimul suporter spaniol imbarcat si trimis in siguranta inapoi acasa; abia apoi se va bucura de laurii succesului de imagine. Opinca bucuresteana il vede tot ca pe un colet fragil, doar ca abia asteapta sa il sparga, ca sa se infrupte din bunatatile dinauntru. La aeroportul Otopeni se insira, flamanzi, taximetristii din firma cu tarife de 3,5 RON/km, titulara a unui preainvidiat contract de exclusivitate. Haiduci in uniforme galbene, soferii cu lanturi de aur abia asteapta sa sara asupra prazii. Unii cer 60 de euro pana in centru, altii pluseaza pana la 160 (cursa ar face maximum 15). In oras, colegii ghinionisti, care alearga, toata ziua, hamesiti la tariful unic de 1,4 RON, injura de mama focului: „cum, dom’le, sa zica la radio ca taximetristii ii jefuiesc pe spanioli? Eu n-am vazut picior de spaniol pana acum, si diseara e finala.“ Cand prind si ei cate un suporter, nu ezita sa-i ceara 10 euro pentru o cursa care, pe aparat, face 10 RON.
La vreo sase ani dupa Revolutie, daca urcai cu telescaunul la Predeal, sau cu telecabina la Tampa, vedeai, la casa de bilete, un anunt interesant: pretul biletului era afisat, mare, in lei, pe o coala de hartie – sa zicem, 50 000, pe vremea aceea, un urcat; dedesubt, tot in lei, era scris pretul biletului pentru straini: 250 000 lei. Anuntul era doar in romaneste, si casierii nici macar nu se obosisera sa converteasca pretul pentru straini in dolari. Selectia se facea la ghiseu, cu buletinul sau cu pasaportul: ca sa te dai cu telescaunul, trebuia sa prezinti actul de identitate. Jecmanirea turistului strain era, pe atunci, politica de stat, si ambele servicii de transport public apartineau statului roman. Strainul, fiind strain, era bun de plata: pentru ca e bogat, fir’ar al dracu’, si-si permite.
Cand a facut primul pas in Bucuresti, spaniolul din Spania, tara-sora din Uniunea Europeana, a fost luat cu asalt de bisnitarul roman deghizat in provider de servicii de transport in regim de taxi, cu patalama de domn’ primar; si cum autobuzele s-au dovedit insuficiente, iar organizarea, la aeroport, defectuoasa, multi n-au avut de ales si s-au dat pe mana bisnitarului. La stadion, alti bisnitari cumparasera, de pe internet, mii de bilete, si acum le vindeau la preturi fantasmagorice: ceea ce luasera cu 100 RON dadeau acum cu 3000! In centrul vechi, sandvisul a sarit, brusc, la 5 euro, ca in Madrid. Ce conteaza ca Spania hraneste, de 20 de ani, un milion de romani, si ca resimte in prezent, din plin, criza economica, avand un somaj care a sarit de 20%; spaniolul isi permite, da-l dracu’, mai vrea sa vada si meci, pune-l sa plateasca!
In acest timp, televiziunile romanesti rulau spotul triumfalist, in care spaniolii erau sfatuiti, pe limba lor, sa viziteze Casa Poporului si Parcul Herastrau; imaginile selectate cu atentie aratau ca-n vederile de dinainte de 1989, cu realizarile de aur ale iepocii. Sau ca-n spoturile ultracosmetizate de prezentare a tarilor participante la Eurovision, care transmit mesajul ca toate tarile-s frumoase si toti oamenii sunt frati. Stilul s-a amplificat in declaratiile oficialitatilor, care au proclamat, cu sprijinul vedetelor de serviciu, maretul castig de imagine pentru tara; daca Ilie Nastase ne spune ca „acest meci era exact ceea ce trebuia Bucuresiului si Romaniei“, atunci lucrurile exact asa trebuie sa stea.
Cand Argentina a organizat, in 1978, Campionatul Mondial de Fotbal, junta militara care se facea, deja, vinovata pentru disparitia a
30 000 de oameni a folosit, din plin, prilejul in scopuri propagandistice. Mii de ziaristi straini au invadat tara, iar generalii care isi terorizau concetatenii au crezut ca-i vor putea duce de nas. In mare parte, au reusit: stadioanele construite, cu o cheltuiala imensa, special pentru campionat le-au luat ochii strainilor, iar deplasarea intre orase s-a facut pe rute speciale, fara abateri. Mizeria a fost ascunsa in spatele unor butaforii, iar in multe locuri au fost ridicate panouri cu peisaje edenice, pentru a masca mahalalele si saracia. Putini ziaristi au avut curiozitatea sau indrazneala sa paseasca in spatele lor.
Problema e ca, daca vrei sa organizezi un mare eveniment sportiv, pentru a ascunde mizeria sub pres, ai nevoie de rute fixe, fara abateri, pe care turistii straini sa fie ghidati precum cobaii in labirint, si de butaforii care sa acopere obiceiurile locului. Treaba facuta pe jumatate, in epoca internetului, nu tine: primul lucru pe care il va face un turist jefuit de taximetristi, inghesuit in vreun cotlon din nepasarea aeroportului sau fraierit de-un bisnitar roman cu lant gros la gat, la poarta stadionului, va fi sa dea fuga la Facebook, sau la blog, si sa-si verse naduful. Ceea ce va scrie este previzibil pentru toata lumea: „Romania e o tara de mana a treia, tara de hoti etc“. E un deznodamant pe care il poti întrevedea cu zece ani inainte, cam tot atunci cand incepi sa te gandesti ca ai putea sa construiesti un stadion care sa gazduiasca, intr-o zi, finala Europa League. Acesta e rating-ul de tara – restul sunt realizari ale iepocii de aur sau spoturi de la Eurovision.
Exista si o alternativa – sa inlocuiesti bisnita cu businessul; dar asta inseamna sa construiesti mult mai mult decat un stadion.