Romanul ca un santier sub cerul liber. Experimentul D. Tepeneag

D. Tepeneag, autor a 26 de carti (daca numaratoarea mea este exacta!), publica acum un nou roman – „Camionul bulgar“ – pe care il subintituleaza, deloc poetic, „Santier sub cerul liber“. Un roman, ma grabesc sa spun, in autentic „stil Tepeneag“, adica autoreferential, cu un scenariu epic fragmentat si derutant, cu treceri neanuntate de la un palier la altul si de la un timp la altul, spre iritarea cititorului traditional care vrea sa urmareasca o istorie coerenta a unei pasiuni, o istorie a inimii „cusuta fir cu fir“, cum ne amintim ca recomanda un mare romancier din secolul al XIX-lea. D. Tepeneag a optat de la inceput din (faza onirica) pentru o proza experimentala si aproape toate naratiunile sale sunt aventuri ale scriiturii si nu scriituri ale aventurii, daca acceptam aceasta impartire facuta de teoreticienii noului roman. In primul volum din „Hotel Europa“, parea ca revine la realismul psihologic si la romanul de atmosfera, dar, s-a dovedit ulterior, n-a fost decât un exercitiu de virtuozitate epica, o cochetarie, putem spune, repede suprimata. In volumul al doilea din acest ciclu românesc remarcabil, prozatorul, spasit, revine la uneltele si la scenariul sau, deconstruind in chip programatic naratiunea si multiplicând unghiurile de perceptie asupra personajelor. D. Tepeneag este dublat, vreau sa spun, de un bun teoretician al romanului.
In „Camionul bulgar“ face mai mult: pune toate cartile pe masa, infatiseaza conventiile romanului experimental, dezvaluie viclesugurile naratiunii, sta de vorba cu personajele sale despre constructia si deconstructia romanului pe care tocmai incearca sa-l scrie, in fine, isi epicizeaza ezitarile si, in loc sa ofere o opera unitara si coerenta, prezinta santierul ei. De aici subtitlul citat: „Santier sub cerul liber“. Asa si pare a fi la o lectura superficiala „Camionul bulgar“ (un titlu inspirat, dupa câte imi dau seama, de un film cu Depardieu, dupa un roman de Marguerite Duras): santierul unui roman pe care autorul se straduieste sa-l scrie si nu prea reuseste pentru ca nu stie ce sa spuna si, mai ales, cum sa spuna (sa scrie). O drama a scriiturii experimentale? O criza profunda a aventurii scriiturii sau doar o simulare a ei? Un joc al spiritului epic sastisit de faptul ca literatura este in cadere libera in lumea contemporana sau doar un moment de oboseala intr-o cursa lunga si imprevizibila?… Adevarul este ca, citind „Camionul bulgar“, observi repede ca prozatorul introduce in discursul sau toate aceste nuante, accidente, jocuri epice, trucuri scriitoricesti, scenarii insotite, bineinteles, de ironia de rigoare si ca, pâna la urma, in harababura de pe santier, distingem câteva personaje si câteva scene epice memorabile. D. Tepeneag s-a folosit mereu de aceasta strategie autoreferentiala, proprie, repet, noului roman din anii ‘60; noutatea, aici (in „Camionul bulgar“) vine din faptul ca prozatorul face cu oarecare obstinatie o sinteza a conventiilor epice pe care le foloseste de multa vreme si le prezinta acum in amanuntime, in exces chiar, cu o rautacioasa, parca, satisfactie. Altfel zis, prozatorul experimentalist se decide sa-si poarte conventiile pe fata, in vazul lumii, pornind de la un mit cunoscut (Osiris), comentat indelung de teoreticienii noului roman, in speta de Jean Ricardou, se va vedea in ce chip. In aceasta noua aventura scriptica, prozatorul mizeaza pe complicitatea cititorului curios sa afle secretele unui prozator atipic.
Trebuie spus ca reuseste. Acest santier românesc sub cerul liber se citeste cu interes si chiar daca nu aflam in ea istoria de care a fost vorba mai sus (o istorie senzationala care sa tina treaza curiozitatea lectorului), aflam, totusi, ceva despre dificultatea (reala sau simulata) de a scrie un roman postmodern intr-o lume amestecata si prea putin interesata de dramele creatorului. Nu-i, poate, ceea mai buna carte a lui D. Tepeneag, dar este cu siguranta una in care se vede mai bine metoda lui epica si, totodata, se observa usor capacitatea lui de a transforma metoda in subiect romanesc. O naratiune, dar, care fictioneaza conventiile (si anticonventiile) romanului postmodern si postpostmodern, asociindu-le multe date autobiografice. In roman este vorba de agonia prietenului Alain (traducatorul in frantuzeste al autorului), de editorul sau Paul, de Leonid Dimov, de faptul ca prozatorul scrie in româneste si frantuzeste, in fine, de cartile pe care le citeste si, evident, de cartile pe care le scrie („Nuntile necesare“, „Les frappes Chirurgicales“), pe scurt, de opera si statutul unui scriitor român care traieste la Paris si, mimând lipsa de inspiratie, se incapatâneaza sa scrie un nou roman.
Ce face in acest caz? Incepe sa noteze esecurile, dibuirile sale, scrie fraze pe care promite sa le stearga (dar nu le sterge!), se consulta cu destinatarul sau imaginar (cititorul lucid), in rezumat: descrie in stilul sau fragmentar (prin acumulari de elemente disparate) santierul unui roman programat a esua. Este de prisos sa spun ca prozatorul imbatrânit – cum zice chiar el – in aceasta meserie, stie sa-si valorifice rateurile. Dovada chiar aceasta naratiune care incepe cu declaratia naratorului/autorului ca vrea sa scrie un roman care sa nu semene cu cele pe care le-a scris pâna acum si ca pe el nu-l intereseaza (am precizat deja) istoria din roman, ci doar structura romanului. Tot naratorul din acest „Camion“ incapator si greoi declara ca „scrisul este un monolog tacut si ezitant, ba chiar usor bâlbâit“ si are dreptate, cu observatia ca ezitarea, bâlbâiala intra in proiectul epic. Naratorul este, in acelasi timp, personaj in roman si tine locul autorului de pe coperta („adica alte personaje vorbesc despre el, il implica in actiune“). Ceea ce este adevarat, cel putin in cazul pe care il discutam.
Ca aceasta identitate este relativa si, in genere, este inselatoare – este alta chestiune. D. Tepeneag, in plina criza de sinceritate, se decide sa desconspire totul când e vorba de conventiile romanului sau. Dar nu trebuie sa-l credem pâna la capat, pentru ca deconspirarea conventiilor romanesti este, ea insasi, o conventie, un truc scriitoricesc destul de raspândit. Autorul/naratorul ajunge chiar, in aceasta teribila criza de inspiratie, sa se calomnieze existential si profesional. Nu sunt, se confeseaza el nu mai stiu cui (unui personaj din naratiune, oricum), decât „un bosorog original (…) n-am mai scris in ultimii ani decât articole de critica literara“ („Les frappes chirurgicales“). Se umileste tactic, desigur, se rasfata cu vorbe grele, ca sa-i iasa pasenta. Si pasenta este, sa nu uitam, ideea ca scrie un roman pe care nu-l poate scrie. In disperare (prefacuta) de cauza, se gândeste sa preia o istorie din romanul traditional, in speta din Balzac, apoi se razgândeste si o ia de la capat cu vaicarelile si cu justificarile lui: in ce limba sa scrie?, cum se inteleg intre ele personajele mele care sunt români, bulgari (Tvetan, camionagiul bulgar priapic), cehi sau slovaci (Milena), francezi etc?; sa scrie cu punctuatie sau nu?, sa faca, da ori ba, psihologie si sa construiasca o tipologie in roman sau sa juxtapuna scene izolate pe care lectorul sau destept si complice sa le puna in ordine si sa le dea un sens?…
Aceste probleme, in fond serioase, reale, dezbatute de teoreticienii romanului in deceniile postbelice, ocupa o buna parte din discursul epic si constituie, totodata, subiectul romanului. D. Tepeneag gaseste pâna la urma o solutie de a iesi din dilema in care a intrat, si anume solutia „dispozitivului osiriac“. O formula luata din Jean Ricardou, teoreticianul terorist al noului roman din anii ‘70. Care este mecanismul acestui dispozitiv epic si la ce performante poate ajunge? Ne spune chiar romancierul intr-o discutie pe care o are cu Marianne, personajul sau lucid si necrutator, adept al romanului cu cap si coada:
„Ei bine, eu as vrea sa aplic si aici dispozitivul osiriac care in teoria lui Ricardou se aplica la sens, uneori si la subiect; adica sa diminuez o singura persoana sub chipul mai multor personaje. Il tai in bucati pe Osiris si-l risipesc in naratiune. Isis, cititoarea avizata, sora si sotia lui Osiris, cea care cauta sensul in diversitatea cuvintelor, se va stradui sa-l recompuna, sa-l reintregeasca. Ceilalti vor avea lectura lor. Ii priveste… Un text are intotdeauna parte de mai multe lecturi. Mai mult, ma bate gândul sa fac in asa fel incât Isis si Osiris sa fie una si aceasi persoana. Intelegi? Isis sa se caute pe ea insasi.“
Care va sa zica: naratorul/ autorul este cel care risipeste in naratiune elementele realului, ca trupul lui Osiris, si pentru a le recompune si a le da un sens (o identitate), trebuie sa apara o Isis care sa le puna cap la cap. Isis inseamna in proza postmoderna cititorul fidel, rabdator si avizat care devine, astfel, personajul indispensabil, poate chiar personajul cel mai important al romanului. Personajul absent din naratiune… Acesta-i dispozitivul osiriac si pe el mizeaza, imi dau seama, D. Tepeneag, preluând un vechi mit (deja vechi, consumat, obosit) al noului nou roman in varianta preconizata de mai sus citatul, turbulentul, inclementul Ricardou… Ce sanse sunt, ma intreb, ca mitul sa poata fi resuscitat si sa intereseze pe cititorul acaparat de industria mediatica, intr-un moment in care, scrie recent un teoretician al romanului (Richard Millet), romanul contemporan a devenit un infern si noi, toti, conservatori si avangardisti, stendhalieni si flaubertieni, moderni si postmoderni, am intrat deja in zodia postliteraturii, sub presiunea consumismului american?!
I-am pus aceste intrebari lui D. Tepeneag, intr-o discutie pe care o avem de câtva timp impreuna, si in asteptarea raspunsului sau ii comentez, aici, romanul in care, serios sau ludic, el dezbate (fictioneaza), cum am vazut, formula si conditia actuala a romanului… Mai trebuie sa precizez ca in santierul sau epic („Camionul bulgar“) nu se limiteaza sa vorbeasca numai despre scenariile pe care le rateaza. Strecoara intre ele scene de viata (unele foarte dure, de o sexualitate violenta, prezentate fara perdea) si reuseste sa construiasca, printre atâtea teorii despre roman, o tipologie ce se poate retine. Sta de vorba (la telefon, prin mail sau direct) cu personajele sale despre „Camionul“ in care s-au instalat si personajele au la rândul lor opinii avizate despre literatura, il aproba sau il cearta. Marianne – sotie sau ibovnica – se afla la New York si, partizana a romanului realist, ii reproseaza totdeauna ceva prozatorului parizian lenes si cusurgiu. Ea sufera de o boala ciudata (i se micsoreaza trupul) si, in final, prozatorul o omoara, simbolic vorbind. Pacat! Este un personaj original, prezent deja, daca nu ma insel, in „Hotel Europe“ si in alte scrieri. Tipul sotiei suspicioase, artagoase, rationaliste si neiertatoare. Este martorul vigilent si lectorul irascibil din roman. Impresia mea este ca prozatorul s-a grabit sa elimine acest personal incomod, mai avea inca nevoie de el in strategiile sale epice… Milena, alt personaj ce se retine, este scriitoare si cu ea naratorul are o idila mai degraba mediatica „Un personaj – zice naratorul lui D. Tepeneag – nascut din mailurile vietii“. O femeie din estul Europei de o senzualitate plina de secrete.
Mai pregnanta este, la lectura, Beatrice, senzuala, profesionista, cu sânii „ca niste pere zdravene tepeneage“, o prezinta naratorul cu vadita concupiscenta. Ea este eroina unor scene sexuale greu de povestit si imposibil de reprodus intr-un comentariu critic. D. Tepeneag nu se sfieste sa le scrie si ma intreb daca discursul lui despre felul in care se scrie romanul avea nevoie de ele. Mai circula cu acest camion incarcat cu lazi de dinamita si alti eroi si eroine ciudate: o batrâna cu o umbrela (celebra umbrela) bulgareasca, o americanca – Daisy – insatiabila sexual si, in primul rând, in roman este vorba mereu de Tvetan, soferul bulgar care strabate neincetat drumurile europene si, pe unde trece, face prapad (sexual). Prozatorul combina in asa fel lucrurile incât priapicul Hercule balcanic sa se uneasca, in final, cu insatiabila Beatrice ce se lasase mai inainte posedata de o echipa de sapatori. Instalati in camionul bulgar, eroii se pregatesc sa intre intr-un tunel care nu se stie unde se termina… „Dispozitivul osiriac“ are, se poate observa, si o nota de senzational si de cruzime sexuala. D. Tepeneag, un incoruptibil „formalist“, experimentalist, strateg al metaromanului, le exploreaza intr-un discurs epic in care intestinele romanului sunt programatic scoase la vedere.